Neamul lui Helicon

In „Clipa“ lui Dinu Sararu, un magazin cultural plin ochi de academicieni si profesori universitari, prozatorul Dumitru Radu Popescu scrie o lunga pledoarie pentru a-si sustine propunerea pe cât de insolita, pe atât de senzationala: inaugurarea unui muzeu numit Roata, „un muzeu-parc-mausoleu-cimitir cu statuile gunoaielor neamului românesc“! Cine ar fi conform opiniei marelui nostru prozator cei demni sa fie insirati pe aceasta veritabila Alee a Recunostintei Vesnice, acei români a caror amintire sa nu mai piara si sa ramâna pururi vie in mintea acelora pânditi de uitare, caci, nu-i asa, „si uitarea-i scrisa in legile-omenesti“? „Noi, de obicei – argumenteaza autorul „Vânatorii regale“ – prezentam in manuale, in carti, in reviste personalitatile eroice ale secolelor, intemeietoare de neam, pastratoare ale traditiei stramosesti… Stefan cel Mare, Mihai Viteazu, Mircea cel Batrân, Traian, Decebal, Brâncoveanu, Vlad Tepes, Horea, Closca si Crisan… Foarte bine! Dar nicaieri nu intâlnim in cuprinsul geografiei noastre o statuie a tradatorilor de tara, a criminalilor sau macar un cimitir al calailor! Aceasta nedreptate ce li se face acestora ar trebui sa ne puna pe gânduri.“ Cine uita nu merita – zicea marele istoric, el insusi tras si ucis pe „roata“ istoriei. Dumitru Radu Popescu isi incepe sirul eroilor ce merita sa populeze „muzeul“ pe care-l propune cu tragedia Brâncovenilor târâti sub satâr de chiar rudele si apropiatii lor, români dintr-o familie la fel de celebra ca si aceea din care au ales sa-l dea mortii sub iatagan turcesc pe Constantin Brâncoveanu si fiii lui, domnul care „nu si-a tradat religia, nu s-a aliat unei alte credinte…“ Este vorba despre, cu titlul altui mare scriitor român, „vânzarea de frate“, despre pacatul tradarii ce insoteste ca o umbra neagra toata istoria româneasca. Si, fireste, nu numai ea: dramaturgia inspirata de câta istorie stia marele Shakespeare este si ea plina de tradari, vânzari de frate, calai si executii. Dar prea vorbim mereu despre istoria altora, uitând-o pe a noastra si uitând chiar felul si cauza mortii cumplite a Brâncoveanului: dând vina pe altii, pe Turcia, pe Europa, pe America sau pe locuitorii din Insula Pastelui. Numai pe noi nu. Coincidenta face sa fi participat zilele trecute la o lansare a unei carti, un roman inspirat de tragedia Brâncovenilor. Evenimentul avea loc in Casa Scriitorilor, plina de scriitori, despre care in genere se spune ca sunt ochii, urechile si memoria natiunii si a lumii pe care o descriu. Asa si este. Si totusi, ca un facut, evocând tragedia Brâncovenilor, vechiul refren, emblematic pentru o anume forma de uitare autocomandata sau la ordin, s-a facut binisor auzit: la chinuirea si uciderea martirilor brâncovenesti, se mentiona, erau prezenti si priveau cu nesimtire istorica si inumana reprezentantii la Stambul ai Europei, dar, ca de atâtea ori inainte si dupa aceea, Europa privea surda si muta crima care se petrecea. Nu e tocmai asa. Europa, se mai poate spune, amutise de uimire, nu-i venea sa-si creada ochilor si isi pierduse glasul si puterea de intelegere in fata unei nelegiuiri despre care s-a tacut si se tace indesat: vânzarea de frate, tradarea ce nu vine din cer, de peste mari si tari, ci chiar de sub patul tau si dintre ai tai, frati, veri, unchi sau nepoti. Stolnicul Constantin Cantacuzino, stralucitul carturar si unchiul voievodului sugrumat ca atâtia altii la Edikule este cel care i-a dat un brânci puternic impingându-i pe Brâncoveanu si pe fiii lui in bratele omorâtorilor lor. „Dar de ce – zice retoric prozatorul extraordinarei propuneri din „Clipa“ – nu prea facem vorbire despre apropiatii sai, care au devenit invizibili când o mâna de turci l-au ridicat din palat?! Si de ce nu prea facem vorbire nici despre barbatul care l-a dat plocon turcilor, unchiul sau, stralucitul carturar?! Când vine vorba de Vlad Tepes nu uitam sa-l poreclim Dracula – ca si cum tragerea in teapa ar fi fost un patent al sau, nu al dragalasilor cadinofili!… A, Stefan cel Mare – era un mare muiercea! Si asa mai departe. Da… Dar despre marii nostri ticalosi tacem mâlc!“ Sa spun, in treacat, ca scriitorul isi face lui si altora o nedreptate si ca schita literara a unui asemenea „muzeu“, bestiariu al marilor ticalosi despre care „tacem mâlc“, totusi exista: o gasim in romanele lui Augustin Buzura si Nicolae Breban, in Albala lui George Balaita, o aflam in Patârlagele sau in Târguvechi din romanele lui D. R. Popescu, in spatiul unor „provincii“ imaginare unde incape cam toata populatia activa si de activisti a României Mari de dupa razboi. E lumea din „F“, din „O bere pentru calul meu“, din „Vânatoarea regala“ si din celelalte, o lume rasturnata, amestecata si stricata de „turbarea care intrase in sat“ si care sterge aproape orice distinctie intre victime si calai, intre prevaricatori si onesti slujbasi ai datoriei publice, intre procurori si inocenti, intre vânzatorii de frate si fratii vitregi, intre mincinosi si avocatii adevarului. O lume in care doar calul Misu – ecou indepartat al satirei atroce a lui Swift – reabiliteaza sinceritatea si se mai face trompeta adevarului ascuns de oamenii indobitociti la propriu de „turbare“ si innebuniti de frica: de la asasinul Moise, asasinat el insusi de femeia furata altuia, continuând cu Galatioan, Costica Teavalunga, Calagherovici si pâna la matahalosul Celce, ucigasul ciobanului traditional, toti acestia formeaza lungul cortegiu al posibililor figuranti in „muzeul“ de ceara imaginat de prozatorul nostru. Insa ideea insolitului muzeu, deloc imaginar, al vânzatorilor, ticalosilor, calailor si executorilor fara impotrivire se pare ca i-a fost inspirata de exemplul chinezesc: „Eu as indrazni sa identific extraordinara evolutie a Chinei cu o scena emblematica vazuta intr-un cimitir din singura tara din lume care ar merita sa aiba pe cer o luna a ei! Da, mi s-a aratat intr-un cimitir mormântul unui viteaz si important imparat, care, tradat de un apropiat al sau, a fost ucis de dusmanii sai. Intâmplari cu tradatori destoinici au devenit in istorie o banalitate. Insa in cimitirul acela din China banalitatea tradarii a capatat ceva sublim: in prelungirea mormântului imparatului ucis, la picioarele imparatului ucis, cum am mai putea spune, era ingropat trupul tradatorului. Ca sa nu fie niciodata uitat. Timpul sa nu-l desparta in veci pe cel tradat de tradatorul sau. Chinezii sa-i descopere mereu impreuna. Si-i descopera zilnic, si-si spun parerea. Scuipând“. Grija chitailor pentru complexitatea istoriei si a modurilor de a o face uitata il determina pe D. R. Popescu sa le propuna „eminentilor istorici sa ma sprijine in demersul infiintarii macar a unui cimitir cu statuile tradatorilor, hotilor, criminalilor si calailor autohtoni – daca nu se pot realiza, din cauza crizei economice mondiale, pe tot cuprinsul tarii, mai multe mausolee intru nemurirea acestor gunoaie emblematice“. Sa intoarcem asadar roata, dându-i „Rotii“ sansa de a ne tine treaza memoria punându-i pe omorâtorii eroilor la picioarele celor omorâti – iata esenta propunerii, simbolice nici vorba, pe care o face scriitorul nostru. Desigur, rostul „Rotii“, adica al spunerii taioase, apasate, drepte si obiective a adevarului apartine istoricilor, ei fiind aceia ce pot inchipui prin scrierile lor nepartinitoare „muzeul“ visat de prozator. Primul nume invitat in muzeul sau este al lui Bicilis, „ca s-o luam de la stramosul Decebal! – cel ce le-a dezvaluit romanilor râul in adâncul caruia fusese ascuns aurul dacilor. Bicilis, desigur, ar merita macar un bust din aur“. Al doilea ar fi inconfundabilul Anton din Sebes Alba, calaul care i-a tras pe roata pe Horea, Closca si Crisan, ultimul deja mort când fu tras pe roata. A ramas celebru acest Anton din Sebes pentru cerbicia cu care s-a luptat apoi sa-si câstige drepturile cuvenite meseriei si muncii sale: „pentru munca depusa in mânuirea rotii, intru tocarea trupurilor lui Horea, Closca si Crisan a primit o suma cu care putea sa-si cumprere 7 boi la târgul de la Cioara“. Un alt Anton, Silovita, urmeaza in propunerea celor impinsi de prozator pe Aleea Recunostintei Vesnice: este cel ce a cerut, sub sematura proprie, arestarea si condamnarea lui Maniu si Bratianu. Ar urma multi. Vânzarea de frate e o meserie veche pe care istoria românilor a ilustrat-o din belsug si cu perfectionari ce-ar face-o comparabila, de n-ar jigni onoarea acesteia, cu cea mai veche meserie din lume… Au intrerupt evenimentele din decembrie in urma cu douazeci si unu de ani cariera prodigioasei meserii a vânzarii de frate? In loc de raspuns la aceasta intrebare tulburatoare si aproape inexprimabila am sa evoc un moment din impresionantul interviu pe care marele actor Radu Beligan i l-a acordat dnei Eugenia Voda. Cum a parasit actorul conducerea Teatrului National? Condamnat la „moarte civila“: a fost dat afara. De cine? De unul din marii lui pretuitori pâna cu o zi inainte de producerea „evenimentelor“, daca nu chiar si in ziua când, ca un frate iubitor, l-a dat afara din Teatru. Intelept precum patricianul Cherea, consilierul lui Caligula din piesa antitotalitara a lui Camus pe care marele nostru actor il „jucase“ magistral intr-un spectacol de pe vremea regimului totalitar, Radu Beligan, cu umor rece si trist, a surâs povestind cu vorbele „vânzatorului“ sau demiterea dintr-un post in care, cu un pret imposibil de masurat, asigurase ani in sir protectia si supravietuirea demna a primei scene teatrale a tarii de sub domnia unui urmas târziu si pipernicit al complexului dictator Caligula. Exista insa in piesa lui Camus un personaj cu mult mai detestabil decât dictatorul: libertul lui Caligula, anume Helicon, adevaratul cinic al piesei, omul care nu are de ales si nu vrea sa mai aleaga, mizantrop profund si cea mai neagra intruchipare a relei constiinte a lui Caligula, interpretat genial, daca nu ma insel, de Gheorghe Cozorici in cheia actoriceasca a bufonului perfect. Acest libert, Helicon, vânzatorul cinic prin vocatie irepresibila si mare talent, ocupa un loc proeminent in istoria trecuta si prezenta a unui segment fruntas al societatii românesti. Mai mult decât Caligula, el isi merita cu prisosinta locul in muzeul Roata „cu statuile gunoaielor neamului românesc“ propus de prozatorul Dumitru Radu Popescu. Neamul libertului, al lui Helicon, este mare. Este chiar inepuizabil. Matahalos si bonom, acopera mereu scena actualitatii tragând toate sforile ca sa ajunga la muzeu. La muzeul „Roata“ …
P.S. Pastrez in minte o imagine de nesters: intr-o dimineata din decembrie ’89, a doua sau a treia dupa evenimente, ne pomenim convocati de noul ministru care-si luase de câteva ore postul in primire. Cu o voce fioroasa ne spuse fluturându-ne sub ochi editia speciala in doua pagini din noul ziar pe care-l scoteam in acele zile tulburate: „Priviti, domnilor, – ca „tovarasi“ nu se mai purta – pe ce se risipeste hârtia poporului! Scapasem de un cenzor, aparuse altul – acelasi Helicon, noul libert ce si-l astepta pe Caligula. Si Caligula a venit: nu unul, ci trei. I-a servit bine pe toti.