ANDREEA HODOROG
Ne întrebăm deseori de ce în unele situaţii acţionăm altfel decât am vrea sau am crede că este bine. De ce facem afirmaţii pe care, de fapt, nu le credem. De ce suntem de acord cu idei care nu ne aparţin. Ca şi cum aruncăm deoparte propriile convingeri sau informaţii, adoptându-le pe ale celorlalţi. Ne blamăm apoi că nu suntem destul de puternici sau că nu avem destulă încredere în noi înşine. Şi ne întrebăm dacă suntem singurii care facem astfel de lucruri. Şi care sunt motivele ce stau în spatele acţiunilor noastre. Oameni care au studiat comportamentul uman în astfel de situaţii ne dau nişte răspunsuri.
Conformismul este definit ca un tip de influenţă socială, o presiune reală sau imaginară, care determină schimbarea de gândire sau de comportament, cu scopul integrării într-un grup sau din dorinţa de a avea dreptate sau de a fi de partea majorităţii.
Primul experiment referitor la conformism a fost făcut în 1932 de psihologul american Arthur Jenness care şi-a pus subiecţii să estimeze câte boabe erau într-un borcan. El i-a rugat să le numere întâi individual, apoi să dea o estimare de grup, pentru ca apoi să estimeze numărul boabelor din nou individual. Experimentul a arătat că, după sfătuirea cu membrii grupului, aproape toţi subiecţii şi-au schimbat estimarea iniţială, în conformitate cu cea de grup.
Un alt experiment a fost realizat în 1935 de psihologul Muzafer Sherif, care şi-a adus subiecţii într-o situaţie mai ambiguă decât cea a lui Jenness. El i-a pus în faţa unei iluzii vizuale: un punct luminos proiectat pe un ecran într-o cameră întunecată, punct care părea să se mişte, dar nu o făcea. Subiecţii au fost rugaţi să estimeze individual distanţa pe care li se părea că se mişcă punctul luminos, iar apoi au fost grupaţi câte trei, astfel ca unul dintre ei să aibă o părere iniţială diferită de ceilalţi doi. În final, persoana a cărei estimare diferea de cea a celorlalţi s-a conformat majorităţii. Concluzia lui Sherif a fost aceea că, atunci când sunt puşi în situaţii ambigue, oamenii se îndreaptă către alţii pentru ajutor, considerând că aceştia pot deţine informaţia corectă.
Sunt mai mulţi factori care contribuie la înclinaţia către conformism. Nu toată lumea răspunde la presiunea altora sau a societăţii. De exemplu, oamenii din culturile occidentale, individualiste sunt mai greu de influenţat în comparaţie cu cei din culturile orientale.
Unul dintre cele mai influente experimente asupra conformismului este cel realizat de psihologul american Solomon Asch, în 1951, prin care şi-a dorit să analizeze gradul în care presiunea unui grup majoritar poate determina o persoană să se conformeze. Asch considera că experimentul lui Sherif nu este concludent pentru că subiecţii, fiind păcăliţi de iluzia optică, nu ştiau răspunsul corect. Astfel, Asch a ales să folosească o situaţie clară. Participanţilor, care erau grupaţi câte şapte sau nouă, li se prezentau două cartonaşe cu linii. Pe unul dintre cartonaşe era o singură linie, iar pe celălalt trei, de dimensiuni diferite, doar una dintre ele fiind egală cu linia de pe primul cartonaş. Un singur participant era un subiect real, restul fiind învăţaţi ce aveau de făcut. Participanţii au fost rugaţi să spună cu voce tare care dintre cele trei linii de pe cartonaşul al doilea era la fel ca aceea de pe primul, răspunsul corect nefiind greu de observat. Participantul real rămânea ultimul să răspundă. În total au avut loc optsprezece probe, în douăsprezece dintre ele, numite probe critice, participanţii fiind rugaţi să dea răspunsul greşit. În paralel, s-au format şi grupuri de control, cu probe la care lua parte numai un participant real.
La sfârşitul testelor rezultatele au arătat că 32% din participanţii reali care au făcut parte din grupuri în probele critice s-au conformat şi au dat răspunsul evident incorect al majorităţii. În cele douăsprezece probe critice, 75% dintre participanţii reali s-au supus majorităţii cel puţin o dată şi doar 25% dintre participanţi nu s-au conformat niciodată. În grupul de control, însă, fără presiune din partea celorlalţi, mai puţin de 1% din participanţi s-au conformat.
Experimentul lui Asch a fost criticat din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru lipsa de varietate şi de reprezentativitate a subiecţilor. Toţi participanţii erau bărbaţi tineri, studenţi la o facultate din SUA. N-au existat nici femei şi nici persoane mai în vârstă. O altă problemă a fost legată de faptul că experimentul s-a bazat pe o problemă artificială, care nu poate fi reprezentativă pentru ceea ce întâlnim în viaţa reală. Şi, bineînţeles, ca în cazul multor experimente de acest fel, a existat şi problema etică. Pe de-o parte, este posibil ca participanţii reali să fi fost stresaţi de faptul că erau puşi în situaţia de a contrazice majoritatea, iar, pe de altă parte, ei au fost păcăliţi, neştiind scopul real al experimentului şi crezând că participă la un test de vedere. Este drept că, în lipsa acestei minciuni, experimentul nu ar fi avut rost. Şi totuşi, implicaţiile etice nu sunt nici pe departe la fel de grave precum în cazul experimentului Stanford, pentru umilinţa şi suferinţa de care au avut parte unii dintre participanţi, sau precum în cazul experimentului Little Albert, în care un copil de câteva luni a fost practic învăţat sau educat să se teamă de un animal şi să simtă frică.
În replică la experimentul lui Asch, psihologul francez de origine română Serge Moscovici a negat importanţa influenţei majorităţii asupra minorităţii, considerând că este la fel de posibil să existe o influenţă a minorităţii asupra majorităţii. El consideră că, dacă ar fi ca majoritatea să dicteze întotdeauna minorităţii, am ajunge să gândim cu toţii la fel. Astfel, Moscovici a realizat în 1969 un experiment invers celui al lui Asch pentru a demonstra că este posibilă influenţarea majorităţii de către minoritate. În locul unui singur subiect real printre mai mulţi figuranţi, el a ales doi actori şi patru participanţi reali. Aceştia au fost supuşi aparent tot unui test de vedere. Participanţilor li s-au arătat treizeci şi şase de planşe albastre, de nuanţe diferite, fiind rugaţi să identifice cu voce tare culoarea fiecăreia. În prima parte a experimentului cei doi actori au spus că toate cele treizeci şi şase de planşe sunt verzi. În cea de-a doua parte au spus că douăzeci şi patru dintre planşe sunt verzi, iar restul albastre.
În cazul minorităţii consistente, cea din prima parte a experimentului, aceasta a avut un efect de 8,42% faţă de majoritate, în timp ce minoritatea inconsistentă, cea din a doua parte a experimentului, a avut un efect de doar 1,25%. 32% din toţi participanţii au răspuns greşit cel puţin o dată. Şi studiul lui Moscovici a fost supus criticii, din aceleaşi motive ca în cazul lui Asch. Experimentul era unul de laborator şi nu putea fi raportat la situaţii reale, iar subiecţii aleşi nu puteau forma un eşantion reprezentativ, prin faptul că Moscovici a ales doar tinere studente.
Concluziile studiului arată că minoritatea poate influenţa majoritatea în special în condiţiile în care minoritatea este unită şi bine angrenată în scopurile ei. De altfel, putem observa în istoria recentă că multe dintre schimbările sociale importante, cum ar fi mişcările pentru drepturi egale pentru negri, femei sau homosexuali, au pornit de la evenimente izolate şi de la grupuri nu foarte mari de persoane, dar reprezentative pentru cauza lor. Desigur, aceste schimbări s-au întins pe perioade lungi de timp. În orice caz, cifrele arată că, într-o luptă majoritatea vs minoritatea, cea dintâi iese învingătoare. Însă este clar că atât o majoritate, cât şi o minoritate pot exercita o influenţă una asupra alteia, că încercarea de a influenţa creează conflict şi că acest conflict poate fi generat atât de majoritate, cât şi de minoritate.
Deşi s-a observat că structura societăţilor, în special a celor occidentale, s-a schimbat de la momentele realizării experimentelor până astăzi, acestea având mai mult de-a face cu individualismul, problema conformismului poate rămâne deschisă. Sunt numeroşi factori culturali, sociali, politici, economici, care ţin de rasă, sex, vârstă sau orientare sexuală, care pot influenţa oamenii către sau împotriva conformismului, indiferent dacă influenţa vine dinspre majoritate sau dinspre minoritate. Iar motivele pentru care oamenii se conformează sunt şi ele diferite. Este posibil să o facem nu numai pentru a fi agreaţi sau pentru a dori să facem parte dintre cei care au dreptate, ci şi pentru a evita un conflict, din lipsa încrederii în sine sau din pura convingere că informaţia primită de la alţii este cea corectă. Aceasta implică nu numai un răspuns public diferit, ci şi o schimbare de părere în zona personală, aşa cum este posibil ca părerea exprimată public să rămână neschimbată, în timp ce părerea personală să se modifice.