Navratilova, campioană departe de ţară

Abia în 1979, după patru ani lungi şi foarte duri în registrul afectiv, deja marea campioană Martina Navratilova ajunge să-şi revadă mama. Era la al doilea titlul de simplu câştigat pe iarba de la Wimbledon şi doar acest argument, respectiv cel al unei notorietăţi mondiale, a ajutat-o să-şi regăsească un drept altfel garantat de Carta Drepturilor Omului a ONU. Întâlnirea s-a produs la Londra, cu acceptul tacit şi scump cumpărat al oficialităţilor comuniste.
Ceea ce s-a întâmplat acasă, în Cehoslovacia natală, a urmat însă traiectul obişnuit al unei familii de dincolo de Cortina de Fier lăsate în urmă de unul dintre membrii ei. Tatăl adoptiv al Martinei, totodată şi primul ei antrenor, Miroslav Navratil, a fost dat afară din serviciu, devenind un fel de şomer mascat, ce trăia doar din lecţii private tolerate de reprezentanţii mai miloşi ai unor autorităţi comuniste abuzive. Sora Martinei, Jana, a fost şi ea obligată să părăsească locul în care se antrena şi de unde îşi câştiga banii, respectiv Clubul de Tenis Sparta Praga. Mai mult, Janei i s-a interzis să urmeze cursuri universitare. Iar toate acestea se întâmplau nu în obsedantul deceniu, despre care scrie cu talent, umor negru şi dureroasă sinceritate Milan Kundera în romanul Gluma, ci la debutul anilor 1980, când, teoretic cel puţin, Războiul Rece se mai relaxase…
Ca să-şi sprijine măcar simbolic familia şi să-i împiedice pe tartorii comunişti să însceneze alte şicane şi abuzuri la adresa membrilor familiei sale, Navratilova s-a concentrat şi a făcut tot ce ştia ea mai bine pe terenul de tenis, astfel încât rezultatele şi popularitatea obţinute să fie ca un fel de pavăză de la distanţă pentru cei dragi rămaşi prizonieri acasă. Palmaresul ei, aşa cum am mai afirmat, este unul ieşit din comun, căci numără nu mai puţin de 59 de trofee de Grand Slam câştigate la simplu, dublu şi dublu-mixt!!! Asta, ca să nu mai pomenim de cele opt titluri câştigate în Turneul Campioanelor, de cele 167 de turnee de simplu WTA, de cele 1442 de victorii şi doar 219 înfrângeri la simplu, de faptul că a reuşit să fie number one of the world şapte sezoane şi că în 1983 nu a pierdut decât un meci din cele 87 disputate! Martina a izbutit să câştige şase titluri de Mare Şlem la rând, de la ediţia 1983 a Wimbledonului şi până la US Open ediţia 1984.
Mă opresc aici, statistica este una extraordinară, excelenţa ei fiind ajutată şi de longevitatea fără precedent în tenisul feminin de care a dat dovadă ex-cehoslovaca: ea s-a retras la vârsta de 38 de ani, în 1994, apoi a revenit episodic, în 1998 şi 2006, jucând, fireşte, doar dublu. În anul 2000 a fost invitată să facă parte din panteonul Tennis Hall of Fame.
Cât priveşte relaţia Martinei cu ţara de baştină, Cehoslovacia, din 1975, anul când a fugit din patrie, abia în 1986 a reuşit să revină, după unsprezece ani de dureroasă absenţă. În 1981 ea a primit cetăţenia americană, revenind la Praga cu prilejul finalei Fed Cup dintre Cehoslovacia şi Statele Unite ale Americii. Cu sufletul cât un purice, având proaspăt în minte traumatismul afectiv generat de poziţia dură şi nedreaptă a autorităţilor comuniste, ea s-a temut să se întoarcă, deşi toate legile internaţionale o apărau. Abia stăruinţa părintelui ei, Miroslav Navratil, care a asigurat-o că vremurile s-au schimbat şi că nu o ameninţă nimic dacă se întoarce în ţară au convins-o pe sportivă. Ce-i drept, oficialii de la Praga şi gazetarii comunişti au reuşit să nu-i menţioneze numele în nici un act sau articol legat de marea finală, netipărindu-l nici măcar în programul partidei. În preziua finalei, cel mai important cotidian din Cehoslovacia, Rude Pravo, nu a publicat decât fotografiile sportivelor pragheze Hanna Mandlikova şi Helena Sukova, fata Verei Sukova, cea care a încercat în 1975 să o determine pe Martina să renunţe la cererea de azil politic. Dar asta conta prea puţin. Realitatea era în altă parte…
Primirea de care s-a bucurat Martina a fost cumva neaşteptată. Entuziasmul publicului praghez a depăşit orice imaginaţie. Oamenii i-au scandat minute în şir numele, de parcă ar fi fost una dintre echipierele naţionalei comuniste. Când s-a intonat imnul cehsolovac, Martina a izbucnit în lacrimi, iar coechipiera ei, marea rivală şi prietenă Chris Evert-Lloyd, simţind cât de emoţionată este, i-a strâns mâna a încurajare. Navratilova a adus punctele decisive echipei americane, învingând-o pe noua stea a tenisului cehoslovac, Hanna Mandlikova, dar şi cuplul Sukova-Mandlikova, alături de Pam Shriver. La festivitatea de premiere, Martina a spus cu lacrimi în ochi: „Mă bucur atât de mult să vă revăd şi sper din toată inima să nu mai fie nevoie de alţi unsprezece ani pentru a mă putea întoarce aici.” Din fericire, în 1989, lagărul sovietic a explodat, iar naţiunile est-europene şi-au redobândit libertatea.
Ce-au făcut cu ea este deja o altă poveste…