N. Smochină este unul dintre învăţaţii şi patrioţii neamului nostru despre care multă vreme nu s-a mai ştiut nimic. Vălul coborât peste viaţa şi realizările lui a început să se ridice treptat, spre a dezvălui scrieri şi neaşteptate luări de poziţie în plan politic. Toate acestea se cuvin cunoscute. Unul dintre cei care s-au dedicat efortului de recuperare este Iordan Datcu, neobositul istoric al
culturii şi editor, hotărât să lumineze zonele rămase multă vreme în umbră ale etnologiei româneşti.
Lucrarea lui Nichita P. Smochină, Din literatura populară a românilor de peste Nistru, apărută la RCR Editorial, Bucureşti, 2015, cuprinde studiile legate de obiceiurile românilor din Transnistria şi ceea ce a mai putut fi cules din literatura lor populară. Cu numai un an în urmă acelaşi Iordan Datcu publica volumul Etnologi basarabeni, nord-bucovineni şi transnistreni (RCR Editorial, Bucureşti, 2014), care cuprindea şi un substanţial număr de articole privitoare la cărturari din acea zonă, câteva dintre ele şi despre contribuţia adusă de N. Smochină la cunoaşterea obiceiurilor şi literaturii populaţiei locale. Şi, de asemenea, tensiunile pe care le-a provocat în epocă dezvăluirea similitudinilor acestor obiceiuri cu cele ale românilor din ţară. Tocmai aceste practici culturale comune, care ar fi trebuit să ne bucure şi să ne unească au năruit personalitatea unui om deosebit, cel care le-a pus în evidenţă.
Născut în 14/27 martie 1894, în satul Mahala din judeţul Tiraspol, Nichita Smochină se lansează de timpuriu în activităţi sociale, mai întâi ca funcţionar, pentru a ajunge apoi, tânăr ofiţer, la Petersburg, în zilele revoluţiei bolşevice, în audienţă la Lenin, de la care primeşte îndemnul să se ducă la Bucureşti să lupte împotriva boierilor români. Ecoul acelei întrevederi şi consecinţele pe care evenimentele ulterioare le-au avut asupra populaţiei l-au determinat să fugă în ţară, unde, la Iaşi îşi va încheia studiile, desăvârşite prin doctoratul luat la Paris. Acolo va deveni şi activist politic în favoarea românilor din Tiraspol, trecuţi prin masacre, surghiun, dislocări de populaţie, înfometare. Este perioada în care, revenit în ţară, editează la Dubăsari, în câteva numere, revista Moldovanul, care va provoca conflictul cu autorităţile comuniste, soldat cu refugiul la Iaşi, apoi Moldova nouă – revistă de studii şi cercetări transnistrene, şi Cartea moldovanului, unde îşi va publica cele mai multe dintre studiile legate de viaţa, rânduielile tradiţionale şi manifestările spirituale ale oamenilor în mijlocul cărora s-a născut. Acolo a apărut Rumänen zwischen Dnjestr und Bug (Românii dintre Nistru şi Bug), una dintre lucrările de referinţă privitoare la viaţa românilor din acea provincie. În perioada care a urmat cedării Basarabiei, publică broşura Masacrele de la Nistru, unde trece în revistă crimele comise de sovietici împotriva populaţiei româneşti din acea provincie. Toate aceste activităţi au fost recunoscute de către Academia Română care, în 1942, îl alege printre membrii ei de onoare. Inutil să spunem că titlul i-a fost retras la scurt timp după schimbarea regimului politic din ţară, pentru a-i fi reacordat zece ani după decesul din 14 decembrie 1980, la scurt timp după ce Editura Academiei îi publică un consistent volum de Memorii, o istorie a unei vieţi jertfite cunoaşterii unor oameni pe nedrept despărţiţi de semenii lor.
Nu e de mirare că în anii de după război, ocupanţii sovietici i-au cenzurat şi interzis opera, el însuşi şi, de asemenea, fiul său, Alexandru Smochină, funcţionar superior în Transnistria în perioada războiului, fiind urmăriţi, arestaţi, iar acesta din urmă trimis la închisoare în URSS, de unde se va întoarce abia după un deceniu, în 1956. Scena reîntâlnirii cu propriul lui părinte avea să fie evocată peste ani în cartea Care patrie?, Memoriile unui subprefect român în Transnistria, apărută la Editura Argonaut prin grija istoricului Vadim Guzun, în 2014: „La Bucureşti am ajuns în jurul orei zece dimineaţa. Toţi am coborât. Pe peron, către noi, venea un bătrân bărbos cu paltonul ros şi cusut, o căciulă uzată, cu unele cârpituri. El avea în mână un colac mare – sfânt obicei românesc moştenit de la străbuni pentru a întâmpina pe cei dragi pe pământul locului unde-şi duc traiul. M-am uitat mai bine la acel moş bărbos, o barbă albă de arhanghel şi l-am recunoscut pe tatăl meu. Înainta zâmbind către noi toţi, cu colacul în mână, cu paltonul lui uzat, cu căciula roasă, printre mulţimea destul de elegantă. I-am sărit înainte, l-am sărutat. El m-a cuprins, mi-a dat o bucăţică de colac, apoi a îmbrăţişat pe toţi ceilalţi, dându-le bucăţi de colac şi urându-le tuturor «Bun sosit pe pământul Patriei!»“.
Bătrânul cu hainele rupte a continuat să fie hârţuit de autorităţi până aproape de sfârşitul vieţii.
Colecţia de texte Din literatura populară a românilor de peste Nistru, realizată din ceea ce-şi mai aminteau transnistrenii fugiţi în ţară după declanşarea valului de prigoană politică, merită reţinută ca dovadă a comunităţii de gândire şi de expresie culturală cu ceilalţi compatrioţi. Nu au fost mulţi cei care s-au aplecat asupra culturii populare din această parte a lumii, un ţinut în care elementul etnic românesc a fost dominant într-o vreme, dar care a devenit minoritar şi chiar, în lipsa comunicării cu cei din preajmă, fiind pe cale să dispară. Cel căruia i se cuvine meritul de a fi semnalat existenţa unei culturi de limbă românească în gubernia Cherson, în 1883, a fost T. Burada. I s-a alăturat, în Transnistria, Pavel Chioru, autor, în 1927-1928, al unei colecţii de Cântece moldoveneşti (narodnice), lucrare repudiată de autorităţile comuniste pe motiv că punea în evidenţă similitudinile cu folclorul românilor şi, de bună seamă, culegerile de la românii de la Est de Bug, din 1941-1944, datorate echipei conduse de Anton Golopenţia. Ei sunt cei care notează textele ample ale hăuiturilor (pluguşoare) şi descântecelor, semnalând în acelaşi timp procesul de dezagregare a unora dintre vechile obiceiuri, cum este cel de căsătorie. Bocetele sunt cele care au rezistat cel mai bine în spaţiul în care lipsea comunicarea cu cei de neam.
C. Brăiloiu, prezent la culegerea din anii ’40, observase că „nimic nu supravieţuise mai puternic decât jelirea morţilor, care se menţinuse, absolut pretutindeni ca obligaţie către defunct şi mod unic de alinare a propriei dureri“. Dacă adăugăm la acestea, câteva texte publicate ocazional, un volum de cântece „revoluţionare“ din 1935, apărut la Tiraspol prin grija lui
C. Neniu şi Lebedeva sub titlul Cântece populare moldoveneşti şi contribuţiile aceluiaşi Smochină cuprinse în monografia editată de Gheorghe Pavelescu Aspecte din spiritualitatea românilor transnistreni; Credinţe şi obiceiuri (1943), avem cam tot folclorul strâns în Transnistria.
Literatura ţinutului de margine, aflată în primejdia contaminării şi pierderii propriei identităţi, se apără concentrându-se asupra acelor forme care-i definesc cel mai bine originalitatea. Nu este de aceea surprinzător că hăuiturile, descântecele, bocetele sunt tipurile de texte care s-au conservat cel mai bine. Descântecele, pentru a da un singur exemplu, pot să te apere sau să te vindece de boală, de deochi, dar, în Transnistria ele îi apărau de asemeni pe flăcăi de inevitabila trimitere în armată (de moscălie): „Alte mame, dacă ştiu descântece, le fac singure, cu încrederea puternică de a-i fermeca pe boierii de la priiom (recrutare, n.m.), de care depinde soarta fiilor. Iar când flăcăul se duce la priiom, mamă-sa întoarce cu dosu-n sus toate scândurile de la patul în care a dormit fiul. (…) De asemenea, la biserică, ele aprind lumânările cu capătul în jos. Şi această vrajă o fac pentru ca Dumnezeu să ia vederile boierilor celor mari şi astfel să nu le ia copiii la moscălie“ (pp. 219-220). Depărtarea de semenii de pe celălalt mal al apei face ca Nistrul să devină hotar între două lumi, între viaţă şi moarte: „Dicât, maicî, mă făcei,/ Mai ghini capu-ni rupei,/ Şî pi Nestru ni-al azvârlei./ Valurili ni-al văluie/ Şî la margini ni-al bate,/ Cu nămol ni-al nămole,/ Şî-n pomânt ni-al răsăde./ Di rode, di nu rode/ Frundzî verdz tot creşte./ Şî umbre cini trece/ Şî badaprosti tot dzâce“ (p. 98).
Folclorul şi studiile publicate în
cursul unei vieţi frământate, pline de obstacole, îl definesc pe N. Smochină nu numai ca un bun şi atent observator al obiceiurilor, ci şi drept un patriot, un om hotărât să apere dreptul la viaţă şi cultură al neamului său. I se cuvine această recunoaştere.
Autor: CONSTANTIN ERETESCUApărut în nr. 538