Nu am un raspuns la întrebarile enuntate saptamâna trecuta: daca vor deveni muzeele de arta contemporana niste dubluri ale muzeelor de arta si daca se vor gândi managerii acestor institutii sa transfere patrimoniul lor muzeelor obisnuite de arta, atunci când vor constata ca au în depozite mai multe lucrari ale artistilor disparuti decât ale celor în viata.
În momentul de fata, cam peste tot în lume, diriguitorii muzeelor evita sa ia masuri transante în aceste privinte. Ba, mai mult decât atât, tocmai pentru ca dilemele de mai sus devin tot mai presante, una dintre „solutiile“ propuse este aceea de a da o noua definitie artei contemporane. Aceasta nu ar mai fi o arta a timpului nostru, ci un gen, o subspecie artistica. Mai exact, arta video sau instalatiile s-ar încadra în noua definitie, în vreme ce pictura, sculptura si grafica ar ramâne asociate exclusiv artei „clasice“. Asadar, un artist ramas fidel artei exprimate, pur si simplu, prin stratul de ulei asezat pe pânza, ar trebui sa îsi gaseasca locul lânga Tonitza, chiar daca de abia a absolvit facultatea, în vreme ce Andrei Cadere, de exemplu, doar pentru ca a fost un nonconformist, trebuie sa fie expus doar în muzeele de arta contemporana, desi nu se mai afla, de multa vreme, printre cei vii. Poate ca aceasta ar fi o solutie, dar, mai întâi, ar trebui schimbat, în dictionare, sensul cuvântului contemporan. Ce ar deveni, peste doar trei – patru decenii, muzeele de arta contemporana, daca am aplica doar acest criteriu? Probabil, niste muzee de arta foto si video.
Muzeul National de Arta Contemporana al Romaniei, sau MNAC, asa dupa cum este alintat de vizitatorii sai obisnuiti, nu a scapat de aceste întrebari si nu are, nici el, niste raspunsuri transante.
Necesitatea înfiintarii MNAC a fost discutata în cercurile artistice, mai ales, înca de la începutul anilor ’90. A fost o nevoie acut resimtita de artisti, mai ales de catre cei tineri, care nu se mai simteau în nici un fel reprezentati de obositele galerii ale UAP – nevoite, în deceniile 8 si 9 ale secolului trecut –, sa evolueze la limita prostitutiei artistice, vânzând martisoare, pentru a supravietui urgiei anticulturale ceausiste, care nu îsi gaseau locul nici în muzeele de arta, afectate de „academismul“ inerent sfârsitului de regim comunist. Fiecare tânar artist visa o prezenta nu doar în plapândele galerii private, rasarite prin 1992 – 1993, ci si la o expunere consistenta, într-un muzeu–simbol al consacrarii artistice.
Initiativa înfiintarii MNAC, dupa mai multe încercari esuate, a fost privita cu neîncredere, din doua motive. Pe de o parte, locul ales era unul legat indisolubil de puterea comunista, pentru ca era o creatie (odioasa, din mai multe puncte de vedere) a sa. Si cum puterea comunista era un inamic firesc al artei, în general, al celei libere, în special, contradictia parea evidenta. Pe de alta parte, initiativa era sustinuta de unul dintre exegetii considerati drept un exponent al conservatorismului în arta, Razvan Theodorescu, pe atunci, ministru al Culturii, ca si de catre cel care, în viziunea multor artisti, era considerat drept un asupritor al libertatii de expresie, în mod natural, atât de draga artistilor, mai ales, celor tineri – Adrian Nastase. În ce masura aceste etichete aveau sau nu vreun suport real, nu importa, în acest moment. Importanta este reactia stârnita în mediile artistice. În general, exact artistii aflati „pe val“ au fost si cei mai critici la adresa înfiintarii MNAC, în acele conditii.
Pâna la urma, muzeul a aparut. Senzatia oricarui vizitator al sediului din Palatul Parlamentului este aceea a iesirii dintr-o lume a sechelelor ceausiste, care ramâne abandonata la poalele scarilor ce îl înalta pe vizitator spre muzeu – lume reprezentata prin schele abandonate pe fantomatice cladiri îmbatrânite înainte de a se naste, câini famelici alergând în jurul treptelor de la Senatul României, pavaje desfundate si maidane care îsi asteapta reconvertirea în terenuri sfintite de aerul viitoarei catedrale „a neamului“ – si a intrarii într-o lume a iluzoriei apartenente a României la un spatiu „european“, aseptic si postmodernist, un spatiu legat, mai degraba, de atmosfera navetelor spatiale (mai ales, daca este privit „de sus“, dinspre ascensorul exterior, care îl transporta pe vizitator spre terasa) decât de cea a unui banal spatiu de expunere. Îmi este greu sa spun în ce masura acesta este meritul exclusiv al arhitectului Adrian Spirescu – cel care a proiectat sediul MNAC, scotându-l, cu forcepsul, din prafuita viziune a Ancai Petrescu, tributara, din toate punctele de vedere, regimului ceausist –, pentru aceasta extragere miraculoasa a sediului MNAC din sordidul mediu înconjurator. Cert este ca vraja exista si este resimtita, în mod real, de oricare vizitator, fie ca o recunoaste sau nu.
Dar nu despre sediul muzeului as vrea sa vorbesc, ci despre problemele sale. Chiar daca muzeul mai beneficiaza, înca, de vetustul sediu din cladirea Teatrului National (celebrul „3/4“), în momentul de fata, este evident ca MNAC nu are suficiente spatii de expunere iar – cunoscatorii stiu – spatiile de depozitare sunt impardonabil de mici. Nici o norma de conservare a Consiliului International al Muzeelor (ICOM) nu ar putea accepta asemenea spatii, pentru un muzeu normal. Cu incredibile eforturi, muzeul rezista si organizeaza expozitii care sunt interesante, alternativ, pentru cele doua segmente bine delimitate în cadrul publicului sau fidel. Pe de o parte, publicul care gusta „padurea de sculpturi“ ce a constituit mândria muzeului, cu doar câteva luni în urma, sau recenta expozitie Horia Bernea, pe de alta parte, cel atasat artei video si celei sustinute de DJ-ii care anima noptile de vara de pe terasa. Si unii si altii reusesc sa se simta acasa în spatiul muzeului, chiar daca au gusturi artistice atât de diverse. Totusi, aceasta alternanta a muzeului între cele doua tendinte ascunde nu doar o confruntare surda între doua viziuni diferite de administrare a proiectelor culturale ale muzeului, ci si întrebarea pusa, ceva mai devreme, cu privire la adevarata menire a muzeelor de arta contemporana. Din aceasta perspectiva, MNAC-ul românesc se asociaza celor de la Barcelona, Madrid, Milano sau Paris, New York sau Londra: este deruta provocata de lipsa unei decizii transante privitoare la rostul acestei categorii de muzee si de imensa presiune pe care artistii, galeristii si, în general, specialistii acestui cerc închis al muzeelor de arta contemporana o exercita asupra institutiilor muzeale. Probabil ca, dintre toate muzeele, cele de arta contemporana sunt cele mai derutate cu privire la menirea lor. Cu siguranta, însa, muzeele de arta contemporana sunt printre cele mai gustate de catre publicul tânar si educat, iar daca o tara, prin guvernul sau, îsi imagineaza ca poate eluda impactul pe care aceasta categorie de institutii îl exercita asupra clasei viitorilor decidenti din viata sociala si culturala a natiunii, atunci înseamna ca acea tara este menita înapoierii economice, sociale si culturale, pentru multe decenii, de acum înainte.
Tocmai de aceea, presupunând ca MNAC va reusi sa îsi apropie un public întelegator si întelept, un public avid de arta adevarata, indiferent de forma sa de expresie, problema de fond ramâne cea a stabilirii unor prioritati de investire în acest muzeu, de întelegere a misiunii sale în societate. Daca, la aceasta, adaugam si necesitatea mentinerii muzeului în sfera de interes a iubitorilor de arta, pentru a ramâne conectati la lumea secolului 21, vom întelege de ce este atât de important, pentru o tara ca România, saraca în arta si bogata în kitsch, sa investeasca într-un asemenea muzeu, sa arate încredere celor care organizeaza expozitii si care încearca sa se rupa, superior, de avatarurile vietii, pentru a ne seduce, macar o data la doua saptamâni, cu un strop de inteligenta si frumusete: ARTA!
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCUApărut în nr. 305