Muzeul comunismului

Dorin-Liviu Bitfoi, Asa s-a nascut omul nou: în Romania anilor ’50, Seria „Clar-Obscur“ Bucuresti, Editura Compania, 704 p.

 

Înca o carte fundamentala a aparut în 2012. În spiritul epocii descrise de autor, îmi fac o severa si constructiva autocritica pentru lipsa de vigilenta care m-a împins sa nu o includ în Topurile „Cultura“ (nr. 1/ 2013). Totusi, lucrarea depaseste clasamentele anuale. A devenit cea mai credibila referinta legata de muzeul comunismului. Este întocmita cu suflu documentar de maratonist. Cuprinde pâna si detaliile otioase. Dezvaluie (ne)functionalitatea unui mecanism comentat pâna acum intuitiv, incomplet, inadecvat, irelevant. „Asa s-a nascut omul nou“ ridica enorm standardele si metodologiile cercetarii. Combina literatura, religia, istoria, politologia, sociologia, economia, moda si mentalitatile. Semnaleaza aproape orice buba a anilor ’50. Pentru a ne da seama de întunecimea acelor ani, e suficient sa mentionez ca tot atunci, în America, se vorbea despre „the tranquil 50s“.
Dorin-Liviu Bîtfoi defineste standardele de „civilizatie“. Culege date cu teama ca, scapându-i ceva, acribia îi va fi pusa la îndoiala. Situatia îmi aminteste de o relatare, auzita de la admirabilul profesor Mihai Moraru (Facultatea de Litere din Bucuresti), despre un taran care, mergând cu plugul pe tarla, strângea într-un saculet, legat de gât, toate pietrele din brazdele rasturnate. Adunând o sumedenie de probe, autorul risca, uneori, sa redacteze o sinteza bibliografica, impresionanta, dar care tinde sa ramâna o compilatie. Consideratiile personale nu se disting de materialul prelucrat. Citatele sufoca textul. Desigur, abundenta se legitimeaza prin dorinta de a fotografia perioada la firul ierbii. Desele si sâcâitoarele colaje din memoriile si jurnalele semnate de Lena Constante, Alice Voinescu, Petre Pandrea, Pavel Chihaia, Nicolae Balota, I.D. Sîrbu, Pericle Martinescu sau Radu Petrescu seamana cu o antologie de popularizare. Totusi, alegerea lor ca participanti la schimbarile din Republica Populara Romîna are temeiuri îndreptatite. Detentia dupa criterii politice (pe care ultimii doi nu au cunoscut-o) reprezinta una dintre consecintele imediate ale instaurarii „democratiei populare“ si metoda de „reeducare“. Vârstnici sau tineri, fosti puscariasi sau persoane libere manifesta reticente fata de „modernizarea“ tarii. Pe ei nu-i încânta nici margarina, nici masele plastice, asa cum patesc indivizii de conditie materiala si intelectuala (în special) modesta. Moravurile si cutumele impuse de la Centru au înlaturat „civilitatea“ interbelica. Indiferent de generatie, nu se acomodeaza cu „lumea noua“. Efectul inertiei – „reactionarismul“ – ne întoarce la cauze: încarcerarea si/ sau marginalizarea (domiciliu obligatoriu, interdictii de semnatura, fuga de mediul literar îmbâcsit).
Fiziologia omului nou
Inutil sa precizez ca tiparul de lucru din „Asa s-a nascut omul“ se situeaza în descendenta Scolii de la Annales. Principala sursa o constituie „Istoria vietii private“ (Philippe Ariès). Numai ca, într-un regim caracterizat prin monitorizarea cetatenilor, accentul se deplaseaza pe „viata publica“. Chestiunile intime (nu doar legaturile amoroase) tindeau sa fie împiedicate. P.M.R. îsi propunea sa deconspire secretele. Sa nationalizeze pâna si tabieturile. Crearea „omului nou“ însemna trecerea lui în proprietatea statului. Sa-i spuna ce sa citeasca, în cine sa creada, cu cine sa voteze, cu cine sa se înrudeasca, ce sa poarte, cum sa-si petreaca timpul liber, ce sa manânce. Victoria „omului nou“ s-a produs, cum bine sesizeaza autorul (asemenea lui Nicolae Manolescu – „Viata si carti“ si a lui Ion Ianosi – „Internationala mea“), dupa 1989. Abia desfiintarea laboratorului socialist a lasat nesupravegheate eprubetele de mult incubate. De aceea, titlul studiului marcheaza continuitatea cu România postdecembrista. Adverbul „asa“ nu emite pretentia de a reflecta întreg adevarul procesului. Nu indica neaparat modalitatile, ci locul producerii experimentului.
Disecând societatea, Dorin-Liviu Bîtfoi compune o fiziologie, în alb-negru, a anilor ’50. Realizeaza, în spatiul românesc, prima scriere care se încadreaza, meritoriu si neepatant, în categoria studiilor culturale. Am întâmpinat încercarile acestui gen cu repulsie. Cauza tine de aplicarea defectuoasa, la noi, a notiunii. Am constatat în anul al III-lea de facultate, când un profesor de literatura americana, ne impusese teorii neomarxiste. Sociologismul vulgar îi lasase locul damblalei intitulate „new historicism“. În limbaj cifrat, se numea determinism. Când am vazut ca, în opinia lui, toti prozatorii din SUA, pâna si Faulkner (!), îsi exhibau atitudinea prosocialista în opera, am învatat cum sa evit îndoctrinarea. Studiile culturale nu se confunda cu politica. Ele pornesc de la conceptia aristotelica despre zoon politikon. Încearca sa extraga relatia omului cu diversele constrângeri impuse de un anumit moment. Se ocupa de factorul politic. Nu aspira la reînvierea tezei staliniste ca mersul istoriei se confunda cu un sir de revolutii menite sa aduca pace si fericire prin comunism. În cazul regimurilor totalitare/ autoritare, totul devine politica. Sau i se subordoneaza. Aici descoperim principiul de structurare a volumului: „Domeniul politic nu face obiectul unui capitol separat. O astfel de segmentare ar fi trasat o granita artificiala – si falsa, în fond – în cazul unui stat devenit extrem de intruziv. Prin urmare, politicul se regaseste punctual pe toate palierele amintite, fiind omniprezent prin urmarile imediate, coercitive si efectiv inconturnabile ale deciziilor luate de conducerea de partid si de stat. Viata cotidiana – vizata direct si afectata mai mult ca niciodata de deciziile politicului – ocupa un loc privilegiat: multe capitole si tablouri reconstituie mergând pâna la detaliu si încercând sa restituie într-un ritm cât mai realist reflectarea în concret a abstractiunilor ideologice“ (p. 9).
Stiinta si literatura
Doua sunt modalitatile de raportare la trecut. Pe de o parte, întâlnim grila sobra, stiintifica, axata pe contextualizari repetate. În acest sens, reiese din cuprinsul sintezei ca „epoca Dej“ nu alcatuieste un monolit. În ciuda insurgentelor repetate, prim-secretarul P.M.R. s-a aflat mereu în avangarda clasei muncitoare, fiind primul care, ne înstiinteaza cercetatorul, a reintrodus, la întâlnirile publice, palaria burgheza. Înca putin, si ar fi impus pulovarul rosu pe gât. Dorin-Liviu Bîtfoi speculeaza fiecare eveniment, oferind explicatii clare si scurte. Indica ruptura între limbaj si fapta, caracteristica a marxism-leninismului. Marcheaza diferentele între socialismul românesc si masurile din celelalte tari strangulate de URSS. Interpretarile primesc mai multa credibilitate datorita recursului la arhive. Birocratia socialista a rodit în maldarul de stenograme ale sedintelor P.M.R. În lipsa lor, nu am fi decriptat unele expresii osificate, perpetuate pâna azi. Lexicografia a condus si s-a supus deopotriva ideologiei. Dorin-Liviu Bîtfoi elucideaza cu tact si minutiozitate motivele alungarii tridentului Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu. Disensiunile personale între Dej (secondat de fidelii Gheorghe Apostol si Alexandru Draghici) si Vasile Luca (ministru de Finante) s-au obiectivat în temeiuri administrative, nascocite pentru a da impresia de „obiectivitate“ si ca nu vointa discretionara a unui individ hotaraste, ci Partidul îsi exercita controlul. Disputele au lovit-o pe Ana Pauker, „doamna de otel“, umbra lui Stalin în Comitetul Central: „Aceasta din urma a manifestat tendinte deviationiste în problemele agriculturii si ale colectarilor, abateri de dreapta (promovarea în diferite posturi a elementelor capitaliste de la orase si a chiaburilor la sate), dar si la stânga (încalcarea principiului liberului consimtamânt la constituirea gospodariilor agricole colective, încercari de lichidare a micilor mestesuguri, contrare politicii partidului)“ (p. 360).
Pe de alta parte, „Asa s-a nascut omul nou“ apare ca un reportaj cu intruziuni literare. Cele trei secvente ale cartii contin si un ghid de îndrumare a privirii. Panica si circumspectia induse de dictatura sunt preluate de eseist, care intra subit în ipostaza de narator al întâmplarilor. Tipologic, se apropie de Nouveau Roman Français. Interjectia verbala „iata“ este marca stilistica. Anunta traseul clasic de la ce au fost la ce au devenit. Insista, totodata, asupra abuzurilor. Pilduieste atât din perspectiva pedagogiei totalitare, cât si a unui memento colectiv postdecembrist. Fixeaza granita între curatenie si mizerie, între infami si faimosi, între ghiftuiti si urmariti. Alarma trimite si catre pancartele oficiale si catre afisele cu antetul „WANTED“. Dar lumea îsi uita confratii prigoniti si se desfata  pâna la abdicarea regelui. Oricât de proletar, burghezul revine la distractiile mondene. Desi înfratite, secera si ciocanul de pe drapelul P.M.R. nu raspândesc un model civic. Scriitori maturi si batrâni se întorc la traiul tihnit de sub monarhie, odata cu reaparitia câtorva branduri ale Capitalei: „De prin ’54, încep sa se redeschida mari restaurante bucurestene, precum «Cina», «Ambasador», «Modern» si «Continental»“ (p. 254). Nostalgia se rasfrânge si asupra tineretului, dornic sa se înfrupte din bogatiile Casei de Hohenzollern. Chiolhanele organizate pe fostele domenii ale Coroanei masoara cu exactitate debandada, ifosele, bataia de joc, tendintele schizoide: „Conditiile de locuit sunt foarte luxoase, în camere spatioase, cu balcon si privelisti superbe. Lenjeria de pat este cea originala, dar schimbata la întâmplare, fara o evidenta precisa. Scriitorii si muncitorii beau din cristaluri cu monograma regala si se preumbla în papuci prin Peles, trântind peste tot usile, simtindu-se ca niste revolutionari rusi în Palatul de iarna“ (p. 247-248). Banuim ca o sumedenie de „majestati“ s-au încoronat la Peles, dupa o noapte agitata. Îsi vor fi imaginat procesiuni si ceremonii. Vor fi întemeiat o fantomatica ierarhie a literatilor. Cam asa arata societatea în ansamblu: ca un surogat.
Personajele lui Dorin-Liviu Bîtfoi sunt memorialistii neînregimentati, „tovarasii de drum“, cei urmariti de Securitate, cei reabilitati, cei compromisi. Fuga lui Nicolae Balota de la Cluj la Bucuresti si întoarcerea lui N. Steinhardt din închisoarea de la Gherla stabilesc bornele abrutizarii programate. Un pasaj exceptional surprinde dezinformarea directionata de stat. Oamenii par fericiti ca au locuri de munca. Romantismul nu s-a perimat. Natura si-a conservat eterna frumusete. Nimeni nu vorbeste, pentru ca nu cunoaste ori se teme, de puscariile de la Aiud, Gherla, Râmnicu Sarat sau Sighet. În general, lumea o duce bine si nu se sinchiseste de intelectuali. Încadrarea în câmpul muncii nu-i intereseaza pe cetateni, fiindca li s-a inoculat ideea ca Partidul are obligatia sa le dea „servici“. Treptat, inaderentii intra în anonimat. Se bucura un rastimp de vegetatie si de aerul proaspat: „Adolescentii fac plimbari lungi, romantice, la Sosea si în jurul lacurilor. În Herastrau îsi fac veacul mai multe personalitati camuflate de vegetatia abundenta, dar si la plimbare prin spatiile deschise ale marelui parc. Aproape de marele lac, la o masuta la care ajung trecând de niste hatisuri, îl poti afla pe criticul si istoricul literar Vladimir Streinu, concediat din învatamânt, custodele unei biblioteci în aer liber si ghid al muzeelor din parc. Pentru aceasta slujba prost platita nu e nevoie de dosar de cadre si nu sunt necesare verificari. Un avantaj!“ (p. 281).
Cifre de plan
Însa nu cei obiditi, care stârnesc mila, au impact major în „Asa s-a nascut omul nou“, ci figurile negative. Într-o pondere semnificativa, Dorin-Liviu Bîtfoi scrie un roman excelent despre Gheorghiu-Dej. Primul merit priveste stabilirea faptului ca liderul P.M.R. a instituit cultul personalitatii, atestat de împartirea raionala a Bucurestiului: „I – V.I. Lenin, II – I.V. Stalin, III – Gheorghe Gheorghiu-Dej, IV – 1 Mai, V – 23 August, VI – Grivita Rosie, VII – Tudor Vladimirescu, VIII – Nicolae Balcescu“ (p. 45). Ordinea ilustra si importanta ideologica, si forta armata. Oricâte retineri a manifestat prim-secretarul C.C. al P.M.R., aruncând un ochi spre directivele de la Kremlin, capacitatea de a controla si de a-i elimina pe rivali nu poate fi tagaduita. Era timpul pentru aceste lamuriri, deoarece, din pacate, pentru români, comunismul a ajuns sinonim cu Nicolae Ceausescu. Distanta cronologica l-a transformat într-o necunoscuta pe Dej.
Din analizele prezentate deducem ca în 1965 nu s-a produs o ruptura. Aici descoperim al doilea merit al sintezei. Apropierea de S.U.A. si departarea de U.R.S.S. nu sunt nascociri din vremea P.C.R.-ului. La fel stau lucrurile cu industrializarea fortata si ineficienta. Asa cum înfometarea din anii ’80 a fost precedata de strategii economice falimentare brevetate în deceniul al saselea. Incompetenta si megalomania au stârnit, în ambele situatii, genocidul alimentar. Nomenclatura rumegase lozincile pâna la punctul de a le crede ea însasi: „Adevarul e ca tovarasii din conducere stiu mai degraba sa planifice pierderile decât sa le elimine. Apoi mai e si aceasta avalansa de angajamente pentru depasiri de plan, care plan e, oricum, supraestimat de la început!“ (p. 134). O deosebire exista totusi. Sub Dej, piata nu avea peste, desi populatia dorea sa consume produsul. Sub Ceausescu, principalul slogan nutritionist era „nicio masa fara peste!“, semn ca alta „carne nu se mai baga“. Dupa Revolutie am aflat si noi ca, stiintific, pestele e altceva decât carne. Al treilea merit consta în epica fragmentelor unde locul central îi apartine savantului care s-a ocupat de „omul nou“. Graba de a demonstra ca R.P.R. merge ca pe roate, ca „dusmanii poporului“ au disparut, ca oamenii s-au convertit în niste proletari servili, lipsiti de discernamânt, dezvaluie, în realitate, lipsa de orizonturi a tiranului. Degeaba a pretins ca tara se dezvolta. Confiscând pamânturile taranilor înstariti a sesizat discrepanta între stalinism si bunastarea generala. Apropierea povestitorului de mintea ticaloasa a protagonistului în momentele critice probeaza talentul artistic: „Gospodaria chiaburilor este considerata «unitate economica». Si de aici dilema: cât de liberi sa fie lasati, si de îngraditi sa fie? Cât sa mai faca profit (pentru a salva economia) fara a fi controlati“ (p. 103). Abia în 1962, Dej înceteaza sa se încrunte. Se mândreste cu realizarile lui. Se simte un erou al maselor. Adulatia necontenita îl asigura ca nimeni nu-l combate. Secunzii Gheorghe Apostol si Alexandru Draghici asteapta sa fie batuti camaraderesti pe umar. Iar aghiotantul, Nicolae Ceausescu, a învatat diplomatia. Nu da niciodata din cap. Asteapta: „În aceasta primavara a lui 1962, Dej e radios. Se simte stapân pe situatie mai mult ca niciodata“ (p. 511). Are atitudinea justa. Si-a educat excelent cobaii. Debordeaza de optimism.
În „Asa s-a nascut omul nou“, Dorin-Liviu Bîtfoi priveste specimenul în ochi, îndemnându-ne sa eliminam reziduurile socialismului pe care le-am acumulat ca o piatra la rinichi.