In urma cu aproape doi ani, un scriitor, Yann Martel, Booker Prize in 2002 pentru „Povestea lui Pi“, s-a gândit sa-i sugereze primului ministru canadian câteva lecturi fundamentale, nu pentru a-l instrui, aroganta ar fi fost suparatoare, ci doar pentru a-i agrementa momentele de liniste de dupa truda in folosul tarii. S-a angajat deci sa-i trimita o carte in fiecare luni, din doua in doua saptamâni, pâna la sfârsitul mandatului, intre timp reinnoit. Gestul altruist a ramas deocamdata fara ecou.
Nu stiu cât sunt de instruiti in afara unei posibile profesii, nu stiu ce citesc, cât citesc sau daca pur si simplu citesc sau au citit vreodata bravii nostri politicieni aflati la putere si ocupati pâna peste cap cu România si cu ce se mai poate sterpeli. Curtea nebuna a amicilor scriitori, intelectuali, universitari si plevusca aceea care se screme la ziar aflata de cinci ani in preajma n-a lasat urme vizibile si, dupa cât pot sa-mi dau seama, nu va lasa. Puternicii nostri isi petrec momentele de liniste la crâsma, la nevoie cu lautari si pâna noaptea târziu, ca poporul care i-a ales si pe care nu vor sa-l dezamageasca, sau dincolo de frontiere, ceea ce in sine n-ar fi o nenorocire, ci doar o chestiune de educatie, de gust si de posibilitati. Cei care i-au ales, cei care-i iubesc, cei care trag nadejde sa fie chemati la ciolan se topesc de placere. Si, in ciuda tuturor rauvoitorilor, tara, viata merg inainte cum merg, din ce in ce mai rau, dar merg.
Am fost si am ramas stupefiat de interesul fara echivoc al presei autohtone scrise sau lafaite la televizor pentru decolteurile, soldurile si picioarele celebrei deja dame care se ocupa de turism si s-a tras in poza, in costum de baie, pentru a-i intarâta de buna seama pe strainii ce mai aveau indoieli asupra viitoarei destinatii de vacanta. Fata de la pagina 5 a intrat in legenda, daca intr-o zi nu se vor mai gasi amatoare sa-si arate nurii si alte proeminente, natia se va trezi deposedata si de aceasta bucurie rusinoasa a ochilor. Cât despre muierustile vedete de pe alte meleaguri care slabesc, se ingrasa, divorteaza, se dau in barci cu unul cu altul, singura explicatie a prezentei lor in ziare ar putea fi cautata in amintirea izolarii tarii si a frustrarilor din anii de reprimare dictatoriala a erotismului, aspect tragic ramas inexplicabil in afara cercetarilor celor doi gropari ai comunismului, cel oficial si cel mai tinerel ale carui muscaturi in cadavru nu prea sunt luate in serios.
Pâna una alta, insa, in ciuda ingredientelor picante, fara a mai pune la socoteala contributiile in scris dedicate acelorasi subiecte arzatoare si a câtorva semnaturi credibile atunci când nu cad in pacatul partizaneriei onctuoase, presa serioasa (sau care se pretinde ca atare) traverseaza zile grele. Presa culturala – si nu ma gândesc la publicatiile tinute in viata de tot soiul de fundatii si oficine straine ce se incapatâneaza sa democratizeze si sa uniformizeze planeta, cu tirajele ei minuscule si difuzarea ei catastrofala, cu secta ei de benevoli pe cât de sârguinciosi pe atât de vanitosi si de doritori sa nu fie uitati, supravietuieste de douazeci de ani pe marginea prapastiei. Cu câteva exceptii pompate cu aceleasi mijloace folosite pentru vânzarea produselor de frumusete care intineresc sau a detergentilor care spala mai alb decât albul, scriitorii români au fost de mult striviti de avalansa traducerilor.
Cititorii au disparut sau sunt pe cale sa dispara din cauza Internetului si a catastrofei anuntate: cartea electronica. Nu s-a nascut inca, dar este prezenta, e pe drum, orice rezistenta va fi de prisos, cartea tiparita e pe moarte, va muri, cum au murit sau vor muri ziarele tiparite. Fanaticii ecranelor tactile vor pleca, pleaca deja in vacanta cu biblioteca din cartier (daca mai exista) sau cea nationala (daca mai achizitioneaza carti), cu toate ziarele din lume si, dintr-un singur clic, vor citi tot ce le pofteste inima. Editurile se vor inchide, redactiile ziarelor de asemenea, librariile vor vinde numai valize si jucarii, scriitorii si ziaristii vor scrie pe bloguri pentru ei insisi si cei la curent cu ocupatia lor suspecta.
Pentru tinerii mutanti de azi, citeam de curând, curierul electronic este o tehnologie de dinozauri care nu permite urmarirea in direct si comunicarea suficienta cu cercul de prieteni. Facebook sta ceva mai bine, dar prezenta personala in cercul de prieteni e cam diluata. In fiecare minut, pe YouTube se adauga 24 de ore de filmulete. Dar YouTube e un site preistoric in comparatie cu Vimeo. Pe scurt, mutantii de mâine vor ingropa definitiv cartea si ziarul tiparite.
In asteptarea acestei noi si inspaimântatoare umanitati careia cuvântul bizar „lectura” ii va stoarce un zâmbet de barbarie superioara, poate ca ideea scriitorului canadian ar trebui luata in seama. Atâtea carti de scriitori români nu se vând, atâtea publicatii culturale sunt returnate, atâtea ziare sunt muribunde ca expedierea lor metodica pe adresa politicienilor la putere n-ar fi un mare sacrificiu nici pentru editori, nici pentru autori. Cercul s-ar putea largi pentru a-i cuprinde pe aspirantii la putere, pe asa-zisii oameni de afaceri, in sfârsit pe toti cei care dupa prapadul in care au adus si aduc tara isi vor acorda si isi acorda lungi si meritate momente de liniste. Nu sunt sigur ca le vor citi, dar mai are vreo importanta, de vreme ce mutantii de toate soiurile sunt printre noi? l
(1 februarie 2010)