Sari la conținut

Molista. Un sat grecesc în care Bucureştiul e mult mai interesant decât America

Autor: CÃTÃLIN D. CONSTANTIN
Apărut în nr. 515

Am descoperit satul întâmplător, nu era cuprins în traseul meu din Grecia de Nord, dar un indicator din şoseaua naţională ce mergea de la Kastoria către Koniţa mi-a arătat numele. Molista. Îmi rămăsese întâmplător în minte, de acum vreo şapte-opt ani, dintr-o perioadă în care lucram la o documentare în arhive despre Calea Victoriei. Citisem într-un ziar bucureştean de pe la începutul secolului XX despre compania de meşteri pietrari veniţi din zona Epirului, din satul Molista, la Bucureşti. Se pare că erau printre cei mai pricepuţi constructori din piatră ai Europei şi urmau să lucreze la ridicarea sediilor unor importante instituţii de aici, la reparaţia CEC-ului sau ceva asemănător. Nu mi-am notat nici titlul ziarului unde am citit această informaţie, nici anul, nici numărul, nici alte detalii nu am reţinut, pentru că subiectul nu mă interesa în mod special, dar numele satului mi-a rămas. Molista. Scria în ziar că meşterii erau acum la Bucureşti şi că înainte lucraseră prin capitale mari din Europa Centrală, la Viena şi la Budapesta, unde construiseră săli de concert şi teatre, clădiri de ministere. Zona unde se află Molista se cheamă, de altminteri, Mastorohoria, nume ce se traduce prin „satele meşterilor”. Fiecare sat de aici a avut o specializare a lui, într-un meşteşug legat de construcţii, ce astăzi nu mai e util, căci omul a fost definitiv înlocuit de maşini.
În martie, când am fost eu acolo, Molista era un sat frumos şi gol. Ploua mărunt, ploaie de primăvară-toamnă, pădurile şi munţii din jur scoateau un abur care, asemenea unui efect  scenic atent studiat, plasa totul în poveste veche, căci peisajul şi casele ba se vedeau, ba erau ascunse privirii.
Ca în multe aşezări de aici, locuitorii plecaseră peste iarnă, urmând să se întoarcă în mai, când vremea caldă revine în munţii, destul de aspri, ai Greciei de Nord. Satul era în aşteptarea lor şi asta se simţea, nu lăsa deloc impresia de părăsire. Arhitectura, toată de piatră, era impresionantă. Nu prin monumentalitate, pentru că nu mari erau casele, cum nici biserica nu era mare. Impresionantă prin perfecţiune. Prin felul în care toate detaliile de construcţie erau duse până la capăt. Nu am văzut nicăieri o mai atentă alăturare a suprafeţelor de piatră brută cu piatra perfect şlefuită, nicăieri îmbinări mai potrivite cu feroneria, nu am văzut în altă parte intrări de piatră aşa de proporţionate şi colţuri ale caselor mai atent cizelate. Totul la dimensiune omenească, pe când din piatră se construieşte, se ştie, mai degrabă la scară mare. Pierdut în inima naturii, a munţilor, satul avea ceva total contradictoriu cu sălbăticia din jur: perfecţiune arhitectonică la dimensiune umană. Nu e şi nu a fost niciodată, din fericire, o destinaţie turistică.
Un singur loc cu lumină şi aparent populat în Molista. O firmă de cafenea,  pe o clădire cu aer de conac, ne atrage atenţia. Întrebăm dacă se poate mânca. Se poate, ni se răspunde oarecum ezitant, şi credem că ezitarea se datorează mirării de a vedea aici, în martie, doi călători străini, un român şi un american. Aflăm curând că ezitarea era alta, proprietarii cafenelei, un domn şi o doamnă pe la 70 de ani, veniseră într-o scurtă vizită de la Atena, unde stăteau iarna, şi doar întâmplător i-am găsit acolo. Ne puteau oferi doar ce pregătiseră pentru ei de mâncare. Vânat cu cartofi şi vin.
Intrăm. Un salon mare, înalt, cu şemineu şi foc, rafturi cu multe cărţi. Pe un perete aveam să descopăr o fotografie veche. Bărbaţi mulţi, eleganţi, într-un cadru oficial, cu aer solemn. Sub imagine, caligrafiat, în limba română: Reproducerea interzisă, Autorul: N. C. Pădeanu, 30 iulie 1913, Bucureşti. O fotografie veche de 102 ani. De aici, poveştile vor tot curge, două ore bune. Primim explicaţia: fotografia, originală (probabil un original de mare valoare), îl reprezenta pe Venizelos, însoţit de o delegaţie a reprezentanţilor din Epir la semnarea Păcii de la Bucureşti. Prin acel act, Epirul, după jumătate de mileniu de stăpânire otomană, reintră în componenţa Greciei. Sătenii avuţi din Epir veniseră cu Venizelos la Bucureşti să suţină trecerea la Grecia. Săteni? Priviţi-i în fotografie, par lorzi de la Londra! De ce veniseră? Zona avusese relaţii comerciale foarte vechi cu România, iar Grecia miza pe acest lucru. Proprietarul ne spune, de pildă, că bunicul a deţinut proprietăţi însemnate la Bucureşti şi la Brăila, că el toată copilăria şi-a petrecut-o la umbra poveştilor de familie, că, desigur, averile şi parte din bunăstare au fost pierdute după război… Pare un timp mitic, o legendă de aur a familiei lui. Ne scrie numele bunicilor, poate le găsim în ziare, spune, după ce îi povestim că aşa aflaserăm de numele satului. Nu e o excepţie, ne explică. Toţi din satele din jur au avut, din vechimea vechimilor, deşi sub turci, legături comerciale importante cu Europa, mai ales cu România. Ţară căreia ei continuă să-i  spună şi azi mai degrabă Valahia, cu accent pe ultimul a. După război, cu toţii au decăzut… Personal, a ajuns o singură dată, cu o delegaţie, întâmplător, în România, pe la finele anilor ’70, când a vizitat Bucureştiul şi Braşovul. Are amintiri stranii despre atmosfera de sub dictatură, dar, nu contează, Bucureştiul din poveştile bunicului continuă să-l fascineze.
E momentul în care, eu şi colegul meu de la New York, începem să înţelegem reacţia localnicilor, constantă în ultimele zile, de când ne aflăm în acest colţ de Grecie. Reacţie bizară pentru noi… Cumva pe dos faţă de ce s-ar aştepta oricine.
Câteva ore în urmă, la Plikati, pe graniţa cu Albania: „De unde veniţi?”, întreabă doamna. „De la New York eu, de la Bucureşti, el”,  răspunde prietenul meu. „De la Bucureşti!!! Ce frumos!!!”, a fost reacţia femeii, care a ignorat total New York-ul, de parcă oraşul ăsta nici nu exista. „Aţi fost acolo?!”, insistă, cumva iritat, amicul meu. „Nu. Dar am auzit că e foarte frumos!”? Şi tot aşa o ţineam de câteva zile şi aveam s-o ţinem zilele următoare. America şi New York-ul nu stârneau curiozitate. Bucureştiul şi România erau frumoase.
Departe de ţară, într-un colţ de Grecie, am avut surpriza să descopăr o frumoasă, prosperă, trecută, mitică Românie… Poveştile despre acei ani s-au tot înmulţit.
La Pisorgiani, în altă cafenea, era o poză a meşterilor din sat în timp ce lucrau construcţia metroului rapid de la Chicago, unul dintre cele mai vechi din lume. Chicago e oraşul natal al colegului meu de drum, dar despre Chicago n-am aflat mare lucru de la locuitorii din Mastorohoria…