Claude Karnoouh, Raport asupra postcomunismului şi alte eseuri incorecte politic, trad. de Teodora Dumitru, Alexandria Publishing House, Suceava, 2014
Un mare iubitor şi în acelaşi timp un mare critic al României, antropologul francez Claude Karnoouh şi-a adunat publicistica din ultimii ani între coperţile unui volum care cu siguranţă nu va trece neobservat. Temele tratate de autor sunt foarte diverse, începând de la filosofie politică, economie politică, schimbare politică, antropologie şi terminând cu pictura, filmul, respectiv unele schiţe autobiografice.
Referitor la criza economică pe care încă nu am depăşit-o şi la originile sale, speculaţiile de pe piaţa imobiliară americană, profesorul Karnoouh consideră că potenţialul unei redresări considerabile a situaţiei este minuscul. Converg înspre această concluzie nu numai maşinaţiunile economice ale elitelor politice americane şi europene, pentru care criza reprezintă oportunitatea perfectă de a reduce salariile şi a creşte şomajul sub pretextul „reformelor“ dureroase, dar necesare – cât şi multiculturalismul american, importat ulterior şi în Europa Occidentală. Idolatrizând agresiv, aşa cum observă şi Ágnes Heller sau Gáspár Miklós Tamás – diferenţa, grupurile minoritare, alături de cel majoritar, subminează constant proiectul unei societăţi cât de cât unitare, bazată pe ceea ce filosoful politic american John Rawls numea overlapping consensus (consens social). Mai mult, minorităţile de tot felul devin, pentru capitalismul contemporan, o marfă de valoare: „homosexualii, travestiţii, lesbienele, negrii, hispanicii, chinezii, coreenii, evreii, amerindienii etc. nu sunt consideraţi în primul rând cetăţeni egali, aşa cum ar trebui să fie într-un stat de drept – lupta pentru drepturile civice fiind declarată legitimă în mod constituţional –, ci membri ai unor comunităţi ale căror origini şi (pseudo)diferenţe primesc o etichetă şi un cod de bare“. Pe cale de consecinţă: „A-i proteja pe aceştia şi a-i apăra a devenit (…) o afacere politico-economică şi ideologică foarte urgentă“ (p. 15; subl. în orig.).
Tolerant, corect politic, elegant, noul capitalism reuşeşte să reducă la tăcere mare parte din critici prin inserarea lor în spectacolul mărfii, obiectiv avut de altfel în vedere aproape în toate cazurile contestatare. Ce nu reuşeşte însă este să se gândească şi să se asume pe sine în termeni filosofici: noul capitalism, globalizarea, nu îşi înţelege resorturile intelectuale ultime şi este incapabil de a se gândi în interiorul unor limite. În această fază terminală, susţine autorul, pe urmele lui Heidegger, capitalismul (şi infrastructura sa tehnică) este o formă de nihilism, care produce „ultimul om“ anunţat de Nietzsche: „omul hiperconsumist, omul şomajului masiv, omul locuinţelor de carton, care, încet-încet, va coloniza o planetă ruinată şi întunecată“. Departe de optimismul iluminismului clasic, autorul este de părere că trăim într-o epocă în care „Capitalismul nu e «hegelian», capitalismul este algebric şi hiperbolic“ (pp. 43-47). Am impresia, în acest punct, că autorul suprapune, voit, modernizarea şi capitalismul, două fenomene distincte. Sigur, ca antropolog, modernizarea îi apare ca un proces planetar criminal şi haotic, cu întreaga sa suită de distrugeri şi dislocări masive ale culturilor şi civilizaţiilor non-occidentale. Intelectual, însă, modernitatea a însemnat şi acel atât de actual sapere aude! kantian, îndemnul de a ieşi din „somnul dogmatic“ pentru a păşi pe calea raţiunii sau a imperativului categoric. Da, capitalismul nu este hegelian, nu se autodepăşeşte pe coordonate emancipatorii (folosesc termenul în sens braudelian), dar modernizarea este. Trebuie să fie, trebuie să o constrângem să fie, altfel modernizarea va sucomba progresiv în faţa capitalismului şi vom ajunge realmente „ultimii oameni“, înghesuiţi lugubru „pe o planetă ruinată şi întunecată“…
De aceea, atunci când condamnă intens toate „muzicile inepte“ din discoteci şi toţi „răcnitorii“ pop-rock, toţi hipsterii, întreg tineretul blazat şi dezorientat, autorul ar trebui poate să ia în considerare ce spunea Hegel în prelegerile sale de istorie a filosofiei: pe măsură ce Spiritul avansează, intelectul se toceşte… Ascuţimea sa devine, subit, inutilă. Pe de altă parte, a-fi-în-lume înseamnă, pe cât posibil, (şi) a empatiza cu noile generaţii, în timp ce încercăm să le insuflăm propensiunea pentru anumite idealuri: Hegel însuşi era un mare amator de ceea ce treceau, pe vremea sa, drept distracţii frivole.
Mai departe, în colimatorul critic al profesorului Karnoouh intră o gamă largă de subiecte: Uniunea Europeană şi obtuzitatea sa în ceea ce priveşte produsele tradiţionale ale ţăranilor, români şi nu numai, recuperarea actuală a gândirii marxiste, făcută mai degrabă în cheie jurnalistică, adică duplicitară şi implicit falsă, criza economică şi socială în care se zbate Grecia, cauzată de fondurile speculative bancare şi societăţile de asigurare occidentale, nestăvilite de vreo barieră politică, nici la Atena, nici la nivelul Europei unite – „Dacă ne limităm la fapte, toate argumentele îndreptate împotriva Greciei sunt nefondate. Ţară coruptă, sigur că da, şi n-o ştim de azi de ieri! Dar Statele Unite nu sunt corupte? Falimentele de la «Lehman Brothers» sau de la AIG denotă cumva transparenţa acţiunilor lor? În Marea Britanie, falimentul RBS (Royal Bank of Scotland) e cumva consecinţa unei administrări oneste? Cred totuşi că, în ciuda tuturor disfuncţiilor remarcate şi denunţate cu saţietate de cuplul franco-german, Grecia nu stă mai rău ca alţii“ (p. 152) – anticomunismul românesc, un discurs total inadecvat cronologic şi transformat într-o sursă de profit şi sinecuri pentru „boierii minţii“, neocolonialismul atroce din Africa, întreţinut cu ajutorul guvernelor locale şi, în sfârşit, revoluţia din 1989, nimic altceva decât o lovitură de stat, în accepţiunea autorului, pe care nu o împărtăşesc. Dar aceasta este o cu totul altă discuţie, care nu îşi are rostul aici.
Rezumând, critica nemiloasă a autorului este, înclin să cred, şi o formă de angajament. Faţă de un Occident pe care îl vede gonind accelerat înspre prăpastie, faţă de o lume a treia desfigurată sistematic de tentaculele caracatiţei capitaliste globale şi faţă de o ţară, România, deosebit de interesantă, aşa cum apreciază celebrul (fost) dizident Dorin Tudoran, din simplul motiv că aici „nu se întâmplă niciodată ce trebuie“. Claude Karnoouh a închinat de altfel lumii rurale româneşti pagini memorabile, deosebit de profunde şi de subtile, într-o altă carte care merită avută în vedere, Inventarea poporului naţiune. Cronici din România şi Europa Orientală, 1973-2007 (Idea, Cluj-Napoca, 2011). Intelectual erudit şi pedagog pe măsură, Claude Karnoouh reprezintă, din păcate, o apariţie singulară, exotică, pe plaiurile intelectuale mioritice. Nu pot să îi urez decât următoarele: la cât mai mulţi epigoni!