Genealogiile conceptului de modernism si ontologia lui sunt atât de controversate încât edificarea într-un sens sau altul – de la câte „modernisme“ sunt, ce timp si ce spatiu ocupa în istoria literaturii si a culturii si pâna la întrebarea asupra existentei (asumarii) reale a acestui concept în epoca în care e prezumata manifestarea lui – a ajuns sa se confunde cu un bazar al fictiunilor critice si istoriografice.
A vorbi însa despre modernismul literar românesc pare, raportat la corpusul istoriografic mondial, o operatie cu mult mai simpla, modernismul nostru fiind certificat ideologic si estetic de la E. Lovinescu la N. Manolescu. Soliditatea conceptului de modernism literar romanesc a venit însa (si) din prezumata soliditate a reperelor pe fondul careia s-au adaptat, in genere, conceptele critico-istori(ografi)ce importate din Occidentul european si îndeosebi din spatiul francez – repere conceptuale imaginate ca nenegociabile, i.e. valori incontestabile create în cadrul unei culturi puternice, cu o evolutie organica, în functie de care se judecau decalajele culturii române si solutiile compensarii lor. Când un N. Davidescu sau un B. Fundoianu se pronunta asupra inexistentei unei poezii/ literaturi române „organizate“ înainte de etapa ei simbolista sau asupra calitatii ei pur coloniale, subordonate celei franceze, nimanui nu-i trece prin cap sa chestioneze soliditatea comparantului, sa se întrebe bunaoara daca Franta are „poezie“ sau daca are „o literatura organizata“. Reperul francez e învestit cu calitati apriorice, functia lui e aici de axioma, nu de ipoteza, si aceasta soliditate a reperului e comandata în primul rând de un confort psihologic: ea se confunda pâna la un punct cu proiectiile aspirantului, cu imaginea lui despre sine si despre ce-ar trebui sa devina.
Se întelege, prin urmare de ce – oricât de complicate au fost polemicile care au marcat geneza si acreditarea modernismului românesc istoric si oricât de variata paleta pretextelor de stimulare sau respingere în epoca a literaturii considerate moderniste (inclusiv prin actiuni divergente sau expres contradictorii ale comilitonilor si adversarilor) – istoria literara româneasca din prima jumatate a secolului al XX-lea si metanaratiunile ulterioare au vazut în modernismul românesc un bun dat în raport cu un etalon extern ferm (progenitura aflata sub autoritatea unui pater certus), un bun caruia nu-i mai trebuiau elucidate decât comportamentul intern si mostenirea lasata descendentilor sai pe teren autohton.
Se întâmpla însa ca imaginea de sine a „reperului“ sa nu coincida, în diferitele sale vârste istorice, cu imaginea delegata lui de aspirant (si ea cu variatiile ei). Criticul român interbelic doritor sa ridice (in mod organic ori mutationist) poezia româneasca la nivelul celei franceze ar fi putut afla, de pilda, ca, în opinia unor ilustri literati francezi din stricta sa contemporaneitate, Franta n-ar avea, de fapt, „poezie“, ba chiar nici epic (în sensul unei traditii a genului, reflectat într-o istorie literara) – asa cum are Anglia, de pilda –, si ca singurul motiv de mândrie nationala ramânea literatura moralistilor. Ipoteza unei Frante (a unei limbi franceze) inapte pentru poezie (!) sau a unei Frante fara „modernism“ – desi cu o modernitate luxurianta si în nenumarate privinte deschizatoare de drumuri – ar fi trebuit sa schimbe jocul de idei pe piata culturala a secolului al XX-lea românesc. Ajustând acest viciu de imagologie, s-ar fi putut observa, mutatis mutandis, ca reperul nenegociabil francez reitereaza angoasele aspirantului român, acuzându-si nu de putine ori organicitatea imperfecta, incluzându-se în comparatii neflatante cu repere la rândul lor privite ca nenegociabile (poezia de limba engleza, de pilda) sau observând post factum ca, prin exclusivismul solutiei indigene, Franta n-a participat la formarea unor concepte cu impact si descendenta în mostenirea intelectuala a istoriei si istoriografiei literare mondiale – si aici e vorba tocmai de pomenitul modernism.
O reconversie optica de acest gen si-o poate oferi sau consolida istoricul literar român consultând, de pilda, recentul volum „La Langue des dieux modernes“ (Classiques Garnier, Paris, 2012) al profesorului Michel Murat, specialist al modernitatii poetice franceze, de la Rimbaud („L’Art de Rimbaud“, 2002) si Mallarmé („Le Coup de dés de Mallarmé“, 2005) la „Versul liber“ (2008), Julien Gracq si suprarealism. Într-un demers inscriptibil, larg spus, într-o istorie a formelor, Murat se preocupa aici îndeosebi de acomodarea premiselor unei „istorii franceze a poeziei“ (i.e. înscrisa într-o istorie interna a genului) cu premisele unei istorii literare nationale, unde poezia e convocata dincolo de particularitatile genului – concurenta generic vs. national functionând în buna masura ca fir director al celor 11 eseuri tratând diverse „situatii“ si „situari“ din si într-o posibila istorie franceza a poeziei.
Profesor la Sorbona si la École Normale Supérieure, Michel Murat discuta în primele patru capitole ale cartii anumite forme/ instrumente de stocare si triere a liricului pe care le judeca importante în disecarea relatiei generic-national: posibilitatea unei „istorii franceze a poeziei“, în conditiile în care „constrângerile epistemologice ale unei istorii a genului nu sunt în întregime compatibile cu miza ideologica a unei istorii a literaturii nationale, de uz universitar si scolar“ (p. 12, cap. „Une histoire française de la poésie“), particularitatile „antologiei de poezie“ – antologia fiind „un gen constitutiv al traditiei poetice“ (cap. „Deux paysages avec figures“, unde discuta antologiile de poezie franceza datorate lui André Gide si Marcel Arland), soarta „poemului în proza“ sau a „poemului în distih“, rezervând pentru o parte a doua a volumului sapte micromonografii dedicate poetilor Léon-Paul Fargue, Guillaume Apollinaire, Saint-John Perse, Tristan Tzara, Paul Éluard, Louis Aragon si René Char.
Binevenita în proiectul unei reevaluari interne a istoriografiei franceze din perspectiva tensiunii generic/ national, linia deschisa de studiile acestui volum ajunge, pe de alta parte, sa suscite dubiul în toate celelalte istoriografii nationale crescute în bazinul de influenta al Frantei. Pentru cazul românesc, deosebit de utile pentru ajustarea viciului imagologic amintit mai sus sunt trei dintre „angoasele“ care mineaza, dupa Michel Murat, relatia Frantei cu genul liric si cu istoria lui:
1. Vicisitudinile unei istorii a poeziei franceze. Latinitate, universalitate, modernitate, europenitate vs. l’esprit français
Istoria poeziei franceze nu este neaparat o istorie franceza a poeziei (de concordanta a fondului si a formei, în limbaj maiorescian), arata Michel Murat în primul dintre studiile antologate, diferendele mergând pâna acolo încât tot ce se poate spune mai sigur despre imaginile succesive ale acestui gen în Franta e ca face parte dintr-o istorie a poeziei tout court. O concluzie de un scepticism radical, pe care niciunul dintre criticii si ideologii români rodati, la începutul secolului al XX-lea, în secretele spetei etnic/ estetic n-o experimenteaza la un asemenea nivel.
Istoria poeziei, sustine Murat, a mers în Franta pe doua trasee, în care nationalul si genericul (evolutia interna a liricului) s-au intersectat fara sa coincida. Astfel, „traditiei nationale“ reprezentate de Marot si Saint-Gelais îi succeda „divergenta“ neologizanta si latinizanta instaurata de Du Bellay si Ronsard – „Odele“ lui Ronsard fiind mai mult „o poezie «în franceza», de cât o poezie franceza“, sustine Murat, ajutat de Boileau si de E.R. Curtius (Ronsard ar scrie o poezie a Evului Mediu latin, nu francez). „Istoria poeziei franceze, sau drama sa“, continua autorul, „se joaca asadar pe o scena foarte restrânsa, între Ronsard si Malherbe“, care ar „nationaliza“, in fine, poezia (p. 16); pentru Nisard, „istoria poeziei franceze nu poate fi decât un comentariu la versurile lui Boileau“, clasicismul ilustrând o culme a „spiritului francez“. Abia Sainte-Beuve tulbura întrucâtva acest consens, prin „Tableau historique et critique de la poésie française et du théâtre français au seizième siècle“ (1828) – o „istorie reconstruita“ care, dupa Murat, „manifesta, mai putin agresiv, dar nu mai putin radical, divergenta între o istorie interna a poeziei (istoria genului, devenirea poeziei moderne) si o istorie literara nationala în care clasicismul joaca în orice caz rolul de episod fondator. Aceasta divergenta ramâne, de-a lungul timpului. Istoria poeziei franceze se scrie la dublu“ (p. 16).
Romantismul francez nu e nici el scutit de conflict: „clasic prin tratamentul formelor si al versului, precum si prin mentinerea unei discursivitati retorice; modern prin adoptarea tripartitiei genurilor si prin conceptia sa despre liric ca poezie a subiectului“, romantismul e scindat „între doua Frante, cea a vechiului regim, aparatoarea Muzei franceze si cea a Revolutiei“ (p. 21). Aceasta „ambiguitate“, continua Murat depanarea angoaselor, „îi creeaza stilul propriu în peisajul romantismului european, facând, în acelasi timp, dificila integrarea sa într-un discurs global, care va pune în mod necesar accent pe unul sau altul dintre acesti poli“.
Exista apoi „o istorie a poeziei care începe cu Baudelaire, ca în biblioteca lui Des Esseintes“. Dar, puncteaza Murat, „aceasta istorie nu e cea a poeziei franceze: e cea a poeziei moderne. Asa cum bine arata cartea lui Hugo Friedrich «Die Struktur der modernen Lyrik», e o istorie interna a genului si, din nou, e o istorie europeana“ (p. 21). Daca despre Baudelaire – ca si despre Ronsard, dar cu atât mai mult! – daca despre Baudelaire deci se poate spune ca nu initiaza o poezie (în primul rând) franceza, în orice acceptie s-ar folosi acest calificativ, afirmatia venind în plus din condeiul unui universitar sorbonard, se poate spune ca traim în postumitatea argumentului etnic. Sigur, se poate afirma ca Murat cedeaza prea usor fascinatiei structuriste a lui Friedrich, ca, la o adica, ar fi putut bate moneda pe ceea ce s-ar fi putut considera drept eminamente francez în acea poezie moderna inaugurata de Baudelaire (cum, într-o buna masura, scria o istorie franceza a poeziei Marcel Raymond, în a sa „De la Baudelaire la suprarealism“, 1933) – însa cert este ca, pe de o parte, acest argument al esentei etnice pare sa-si fi epuizat, în paradigma academica actuala, puterea de convingere si, pe de alta parte, ca solutiile oferite de metanaratiunile postbelice (cartea lui Friedrich aparând în 1956) par astazi mai credibile decât însusi documentul epocii despre care trateaza.
Bref, antiesentialismul etnic acumulat via Evul Mediu latin, universalismul Luminilor si modernitatea europeana, în oglinda cu acel esprit français ireductibil, ilustreaza, dupa Michel Murat, tensiunea sub care se amâna proiectul unei istorii franceze a poeziei. (Cât despre o „estetica franceza“ a poeziei – specificitatea ei ar sta „în conjugarea acestor doua criterii: un criteriu al socialitatii, care face din limba poetica o forma înfaptuita si împodobita conform codului retoric, al limbii comune; si un criteriu al rationalitatii, care supune rima ratiunii si impune articulatiilor discursului «justa cadenta», prin intermediul concordantei metrice“, p. 15).
Asadar: „doua Frante“, „divergenta“, „ambiguitate“, „integrare dificila într-un discurs global“, poezia se joaca pe o „scena foarte restrânsa“, nimic cu adevarat francez dincolo si dincoace de clasicism – sunt tot atâtea argumente pentru o reconsiderare sceptica a relatiei spiritului francez cu genul liric. Spre aceasta concluzie converg si unele dintre ideile expuse în capitolul urmator, „Deux paysages avec figures“, unde – de la Rivarol la Thierry Maulnier si Gide – la întrebarea „Exista o poezie franceza?“ – raspunsurile migreaza în mod covârsitor spre: nu. Dupa Maulnier, autorul unei „Introduceri în poezia franceza“ (1939), apud Murat, „Franta e «singura tara care n-a dezvoltat legaturi între traditia sa, istorica, populara, legendara, si traditia sa poetica». Rezulta deci ca poezia noastra nationala (a se întelege: republicana) nu e decât literatura proasta. «Marseieza» e un poem prost, iar cei mai populari dintre poetii nostri sunt si cei mediocri: publicul francez îl va prefera mereu pe Rostand în locul lui Valéry“ (p. 35). Concluzia la care ajunge Maulnier este ca propriu-zis nu exista poezie franceza: „«Patria francezilor e Franta (…) Patria poeziei franceze este în cele treizeci de secole de poezie universala»“. „Dar“ – continua Murat revenind la argumentul etnic – „tocmai prin asta e ea franceza, în cel mai înalt grad: «Poezia franceza constituie cea mai literara dintre toate activitatile literare, într-o tara în care literatura e obiectul unui cult, ca sa zic asa, national»“ (p. 35).
Pentru un familiar al istoriei literare franceze, datele si interpretarile vehiculate aici nu sunt noi – însa montajul si climaxul generat de interpretarea lui Michel Murat fac sa se decanteze acea radicalitate proprie unui vector deconstructor care loveste în avalansa: ori Franta n-a fost o cultura organica, de vreme ce e populata de timpuriu de conflicte de genul etnic/ generic (estetic); ori conflictele de acest tip sunt recurente în orice tip de cultura – caz în care autoflagelarea lipsei de organicitate a tinerei culturi române si militanta pentru o evolutie asa-zis „naturala“ pare gest gratuit. În tot cazul, ipoteza unui Baudelaire care, la originea poeziei moderne stând, se dezbraca de francitate în asa fel încât nu mai poate participa la o istorie a poeziei franceze ar fi sunat extrem de straniu în prima parte a secolului, chiar si în discursurile celor mai decisi „internationalisti“ de la noi sau din alte parti.
2. Vicisitudinile unei istorii franceze a poeziei. Concurenta cu romanul
Daca tensiunea universal (latin)/ national marcheaza deja istoria poeziei în Franta prin arcul întins între Ronsard si Malherbe, spre 1730, se arata în „Limba zeilor moderni“, apare „prima criza a versului“ – vazuta ca o criza a genului, independenta de presiunea nationalului, dar specifica, într-o masura bine definita, Frantei: dupa Ronsard, arata Michel Murat, secolele gonesc spre o „consecinta frapanta: primul rol de «liric francez», ocupat mai înainte de Ronsard, ramâne vacant. Racine se situeaza pe alt plan, iar La Fontaine se prezinta ca traducator al lui Esop si al Fedrei. Nu exista un Milton francez“ (p. 17). Si asta fiindca „poezia se sustrage cumva propriei sale istorii, se insularizeaza (…) se deplaseaza spre roman, între fictiune si meditatie spirituala (la Rousseau si apoi Chateaubriand si Senancour). Romanul mosteneste pentru moment prerogativele lirismului modern. E vorba de un fenomen francez: în Anglia, care pentru acea epoca e cel mai bun comparant, nu se întâlneste un fenomen echivalent“ (p. 18). „Dincolo de romantism, marcat de «completa si insuportabila emancipare a eului» (Brunetière)“, continua Murat, „literatura se salveaza prin roman, ajungând prin Balzac si Flaubert la un nou clasicism (…) Clasicismul ca manifestare a geniului national trece astfel de la poezie la roman: apare astfel o divergenta majora între istoria genului (liric, n.m., T.D.) si cea a literaturii care-l înglobeaza. O separare de acelasi ordin ca aceea pe care, în tabara cealalta, Mallarmé a pronuntat-o între cele doua «stari ale cuvântului»“ (p. 13).
În aceste conditii, observa profesorul francez, „aparitia lui Baudelaire pe firmamentul poeziei franceze (…) are ceva din aerul unei catastrofe“ (p. 20), i.e. o irupere cu o forta de a disocia si a coagula nemaiîntâlnita: Baudelaire contine postulatele fundamentale ale clasicismului si ale romantismului, dupa cum „toate scenariile modernitatii si antimodernitatii se afla în el“ (p. 21).
Concomitent însa cu promovarea „catastrofei“ Baudelaire, devine problematica regândirea locului delegat lui Hugo în aceasta noua istorie a poeziei/ a literaturii (caci Hugo e „suprarealist“ când nu e „idiot“, dupa Breton; Hugo e un poet modern si cvasi-baudelairian, un artist al formei – dupa Valéry; adevaratul Hugo ar fi D’Aubigné, dupa Maulnier; Aragon vede în Hugo un realist etc.), operatie ce nu se poate face – observa Murat – fara scoaterea lui Baudelaire si a simbolismului în afara ei! O recuperare sistemica a genului, care sa cuprinda toate verigile angajate de-a lungul epocilor de istoria literara a Frantei, se reveleaza de-a dreptul imposibila: spatiile albe din istoria genului sau lecturile inverse ce tind sa le acopere (prin rationari de tipul: Ronsard are „presentimentul“ poeziei romantice (Brunetière); Hugo îl „premerge“ pe Baudelaire sau, dimpotriva, e „anuntat“ de D’Aubigné etc.) descurajeaza, în realitate, ideea unei dezvoltari organice.
Discutând mecanismul selectiei din „Anthologie de la poésie française“ (1949) întocmita de Gide, Murat constata, în fine, ca acesta „ilustreaza teza lui Mallarmé privind «intermitentele» poeziei franceze: doua mari secole (…) un secol XVI, care merge pâna la Ludovic al XIII-lea, si un secol XIX care se sfârseste, fara ruptura sau restauratie, cu Valéry“ (p. 42). Concluzia e sceptica: abia La Fontaine „se ridica singur în acest desert“ – în conditiile în care rigiditatea generica a antologiei nu-i permite lui Gide atenuarea impresiei de „desert“ prin anexarea „poeziei“ lui Racine. (În orice caz, antidotul acestui pesimism e si el destul de convingator, împotriva scenariului anti-organicist si deprimist al spatiilor goale din antologiile lui Gide si Arland sau din „Introducerea“ lui Maulnier pledând, în opinia lui Murat, o mai buna documentare – politica hiatusurilor oglindind, de fapt, „proasta cunoastere a culturii medievale, filtrata prin reconstructii romantice, nereformata de opere de eruditie contemporane. În lipsa cunoasterii codurilor si a contextelor sociale, Gide sau Maulnier n-au acces la semnificatia literaturii medievale, nici la estetica sa: de aceea o citesc mereu pe dos, într-o logica a prefigurarii“, p. 36. Lectura inversa – procedeu predilect al recuperarilor de tip calinescian, în treacat fie zis – atenueaza, sigur, pe de o parte, impresia de intermitenta în evolutia unui gen; pe de alta parte însa, ea tradeaza mina unei educatii carente si mistificatorii, care nu poate reconstitui cumsecade verigile lipsa si atunci se multumeste cu „prefigurari“ ale unui deja cunoscut, scutind de investigatii care ar da la iveala diferentele, nu asemanarile dintre verigi.)
Detronat de roman în epoca realismului si brazdat, altminteri, de aceste „intermitente“ seculare (hiatul dintre Villon si Hugo; Franta n-a avut un Milton etc.), liricul detroneaza romanul, în Franta, abia în anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, când capacitatea marilor naratiuni de a oferi iluziile cerute îsi pierde efectul. Altminteri, oscilatiile si intermitentele par ca fac parte din destinului liricii în istoria literaturii franceze. O istorie franceza a poeziei care, s-ar putea conchide dupa Murat, e o istorie a „locurilor vacante“, tot asa cum o istorie a poeziei franceze ar fi o una a „loviturilor de stat“.
La întrebarea „Exista o poezie franceza?“, raspunsul autorilor de antologii nationale „este nu. Gide îl deleaga înca de la începutul prefetei sale unui interlocutor englez care-l întreaba de ce nu exista o poezie franceza: «Anglia îsi are poezia sa, Germania, pe a sa, Italia asijderi. Franta n-are poezie» (…) Arland se face ecoul acestui raspuns la sfârsitul prefetei sale: «E posibil, cred eu, ca francezii sa se fi exprimat mai fidel si mai puternic în proza»“, arata Murat (p. 34). Dar nici privind lucrurile dinspre o istorie a genului raspunsul nu devine mai optimist: „Rivarol deja spusese despre limba franceza ca e «mai putin propice muzicii si versului decât orice alta limba veche sau moderna»: Gide si Arland mostenesc acest loc comun“. Nu numai „cap poetic“ n-ar avea, deci, francezii, pluseaza aici autorul „Limbii zeilor moderni“, dar nici cu genul romanesc nu stau bine, conchizând, dupa Gide, ca „Franta e o tara a moralistilor, a artistilor fara pereche, a compozitorilor, a arhitectilor, a oratorilor“; ca „între Villon si Baudelaire“ nu gasesti decât „discursuri rimate“, „spirit si elocinta“, „virulenta“, „patos“ – „mais jamais de la poésie“!
Întrebarea „Exista o poezie româna?“ (implicita în titlul unei suite foiletonistice lovinesciene orientate, mai larg, spre „Exista o literatura româna?“, 1922) nu primeste niciodata un raspuns atât de radical negativ. Dar spectrul desertului literar, al locurilor vacante, ideea unor „catastrofe“ care energizeaza brusc un peisaj amorf sau letargic (Baudelaire la francezi, Eminescu la noi) si lectura inversa ca solutie compensatorie (dar si acuzatorie) – în fine, toate, articulatii ale unui discurs finalist – au fost experimentate îndelung în discursurile antagonice, critice si istorice, ale primei jumatati de secol XX românesc. Iar Baudelaire care apare, în acest peisaj, ca o „catastrofa“ sau La Fontaine ridicându-se „singur în acest desert“ – sunt metafore aproape literal prezente în jargonul unui G. Ibraileanu confruntat cu enigma Eminescu.
3. Presiunea metanaratiunilor postbelice. Franta rateaza modernismul
Nelinistii de a nu putea credita o istorie a poeziei nici din perspectiva imanenta a evolutiei liricii în genere, nici din perspectiva criteriului national – altfel spus suspiciunii de a nu avea o „limba poetica“, o evolutie organica a poeziei pe teren national si poate nici macar o istorie a poeziei franceze distincta de formula genului proxim (latinizant, universalist, europenist etc.) – i se adauga angoasa de a fi ratat, dintr-un alt complex de cauze, participarea la marile metanaratiuni postbelice. Murat alege sa se ocupe, în acest sens, de speta Apollinaire – „un poet important“ al Frantei, care-si pierde, în istoria genului (reper: „Structura liricii moderne“, a lui Friedrich), locul pe care l-ar avea (înca) în istoria literaturii sale nationale: „locul lui Apollinaire nu poate fi gasit prin metanaratiunile modernitatii, adica prin constructiile conceptuale si critice produse în a doua jumatate a secolului al XX-lea pentru a rationaliza istoria culturala si a legitima cele mai recente produse ale ei. Nu numai ca (Apollinaire) nu exemplifica aceste metanaratiuni în mod satisfacator, dar obliga chiar la chestionarea presupozitiilor acestora, într-un chip ce aminteste de distanta critica pe care el însusi o luase fata de futurism. Consecinta e usor de prevazut: Apollinaire e ocolit sau lasat la margine“ (p. 108). Murat nu ofera el însusi solutia unei mai plauzibile fixari a lui Apollinaire într-o astfel de metanaratiune, orientându-se spre sarcina, mai ingrata probabil, de a deconstrui esecurile succesive de încadrare si interpretare a acestui poet în istoria liricii moderne. De a explica, altfel spus, cum a ajuns Apollinaire un „marginal“ în acea istorie a poeziei pornite din Baudelaire. Traseele depistarii acestui mecanism al marginalizarii sunt doua: (in)compatibilitatea lui Apollinaire cu o istorie a poeziei franceze si (in)compatibilitatea sa cu metanaratiunile modernitatii literare.
Apollinaire vs. istoria poeziei franceze. Daca în metanaratiunile postbelice (i.e. într-o istorie a genului) Apollinaire nu are o relevanta de prim rang ca aport modernist (spre deosebire de antecesorii sai Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé), trebuie constatat, arata Murat, ca nici într-o o istorie a poeziei nationale Apollinaire n-ar putea fi cooptat fara multiple concesii. Si asta pentru ca legaturile lui Apollinaire cu poezia franceza sunt prea putine (!) pentru a încuraja un codaj etnic al liricii sale: „Dintre scriitorii epocii sale, Apollinaire e fara îndoiala singurul care «nu l-a citit pe Baudelaire»; daca l-a citit pe Mallarmé – un Mallarmé «proparnasian» – îl ignora aproape complet pe Nerval si l-a frecventat pe Leconte de Lisle mai mult decât pe Rimbaud (…) Aceasta cultura (a lui Apollinaire, n.m.,T.D.) nu e poetica (subl.m.,T.D.); nu e decât în parte literara; în fine, nu e franceza… (subl.m.,T.D.)“ (p. 106). Mai mult înca: „Asa cum arata «Vendémiaire» si «Zone», spatiul sau mental (al lui Apollinaire, n.m.,T.D.) e parizian si european – Italia, Germania renana, Boemia, adica sfera Contrareformei, cu enclavele ei evreiesti si orizontul sau modern al emigratiei. Dificultatea situarii lui Apollinaire într-o istorie a genului care se construieste în Franta în jurul unor genealogii extrem de pregnante – inclusiv prin rupturile sale, cum arata raportul lui Rimbaud cu Hugo si Banville – îsi afla aici o explicatie“ (p. 107).
(Trebuie remarcata însa, în acest caz, fluctuatia „reperului nenegociabil“ Hugo Friedrich, în deconstruirea operata aici de Michel Murat: când pune la îndoiala dependenta poeziei lui Apollinaire de spatiul francez si implicit calitatea lui reprezentativa într-o istorie a poeziei franceze si mai recomandabila înscriere într-o istorie globala a modernitatii lirice, argumentul major invocat de Murat în desemnarea acelei traditii lirice franceze ignorate de Apollinaire este nimeni altul decât Baudelaire – adica „mai mult modernul decât francezul“ pe care-l confirmase anterior via Hugo Friedrich!)
Apollinaire vs. istoria poeziei moderne. O concluzie poate surprinzatoare si abrupta, dar – se poate constata din argumentatia lui Michel Murat – Apollinaire, nu-si gaseste locul într-o istorie (nenationala) a modernitatii poetice europene tocmai pentru ca – între altele – desi a inventat modernitatea, conceptual, Franta n-a cunoscut „modernismul“, concept popular în alte culturi (europene si americane) din prima jumatate a secolului al XX-lea, în interiorul carora s-au coagulat apoi acele metanaratiuni care au facut canonul si sinteza poeziei pornite din Baudelaire.
Virtutile „globaliste“ ale poeziei lui Baudelaire – pe care însusi Michel Murat o certificase, dupa Friedrich, mai degraba drept „moderna“ (europeana/ universala) decât franceza – au condus, se pare, la bizara consecinta a efasarii progresive a etnicului pâna acolo încât chiar un autor prea putin etniciza(n)t ca Apollinaire ajunge – paradoxal – sa nu mai fie reprezentativ pentru speta modernista si sa piarda teren în istoriile modernitatii poetice tocmai fiindca e deferit cu totul suprarealismului – i.e. unui curent „internationalist“, însa de sursa si expresie predilect franceze.
Michel Murat respinge teza „escamotarii“ modernismului prin suprarealism intr-o demonstratie care surprinde desincronizarea conceptuala dintre sintezele istoriografice postbelice dominate de hiperonimul modernism si calitatile liricii lui Apollinaire, ireductibile la acest prototip. Dupa Murat, Apollinaire pierde teren fiindca apare ca un „contraexemplu“ pentru majoritatea „modelelor explicative“ curente în istoriografia poetica, literara, conceptuala a modernitatii-moderniste, de la Friedrich la Compagnon. (Prin urmare, „a face din el o veriga în lantul care-i leaga pe Rimbaud si suprarealisti“, cum face Friedrich, îi pare o ipoteza „artificiala, aproape postisa“ – lucrata probabil în aceeasi îndoielnica logica a acoperirii spatiilor goale care guverna si solutia lecturii inverse.) Narativitatea poemelor lui Apollinaire ar fi, de pilda, un „contraexemplu flagrant al tezelor privind «excluderea naratiunii» din poezia moderna“, poezie fidela scenariului „auto-purificarii artei“ promovat de „Structura liricii moderne“.
Inaderent la o istorie a poeziei franceze, dupa nici la o istorie franceza a poeziei, Apollinaire – tocmai prin acest „regionalism“ al sau pro-globalist („parizian si european“!) – pare sa fi pierdut pariul atât cu metanaratiunile modernitatii, cât si cu ale asa-zisei antimodernitati.
Cât priveste conceptul punctual de modernism literar, în sfera caruia s-a jucat „marginalizarea“ lui Apollinaire dinspre modernism (concept integrator) spre suprarealism (concept-specie), delimitarile angajate aici de Michel Murat sunt de cel mai stringent interes: în Franta n-a existat un curent literar modernist (*). Simbolismul, dadaismul, suprarealismul, „cubismul literar“ (eticheta preferata de Apollinaire, caruia i se datoreaza, de altfel, si „surrealismul“) n-au coagulat un front comun recognoscibil în epoca drept modernism: „Sa ne reamintim ca daca acest termen n-a circulat în Franta epocii respective, asa cum s-a impus în desemnarea miscarilor novatoare din lumea anglofona si hispanofona, e pentru ca nu era disponibil: «modernismul» desemna fara ambiguitate acel curent novator din interiorul Bisericii catolice condamnat recent în epoca de «europeanul cel mai modern», Papa Pius al X-lea, în enciclica «Pascendi» din 1907“ (p. 117). Ca atare „modernismul“ lui Apollinaire (vehiculat de Laurent Jenny în „La fin de l’intériorité“, 2002) ar fi, dupa Murat, „o reconstructie ce pare dotata cu un soi de evidenta retrospectiva“, un modernism „virtual, ce nu faciliteaza confruntarea cu suprarealismul, acesta din urma bine ancorat în istorie“.
Asadar, o desincronizare conceptuala cu concluzii dublu alarmante: pe de o parte, Franta a creat – prin poetii sai din a doua parte a secolului al XIX-lea – premisele si substanta a ceea ce azi numim modernism, dar n-a participat la dezbaterile teoretice soldate cu promovarea acestui concept integrator; pe de alta parte, vehiculatorii modernismului par sa fi trecut prea usor peste faptul ca, în unele cazuri, „modernismul“ nu e decât un concept forjat în postumitatea curentelor pe care pretinde a le reduce, si nu o realitate vizata pretutindeni de documentul epocii.
În conditiile în care modernismul este un concept absent în discursul metaliterar francez din prima jumatate a secolului al XX-lea; în conditiile în care hispanicul el modernismo (datorat unui poet nici macar spaniol, ci nicaraguan – Rubén Darío) si anglo-americanul modernism circulau în arii mai putin presupuse a fi influentat miscarea de idei din România interbelica, se pune întrebarea: cum a ajuns E. Lovinescu – înaintea criticilor si a istoricilor literari francezi, sursele sale predilecte – la uzul si la militantismul atât de hotarât pro-modernist din „Istoriile“ sale? n
Nota (*): Într-un text de atragere a contributiilor pentru un colocviu international organizat în 2002 de University of Rochester, New York se vehicula chiar ipoteza unei Frante care n-ar fi contribuit la valorile moderniste decât cu o presa favorabila operei Joyce. O ipoteza mai mult decât marginalizatoare. (http://www.fabula.org/actualites/le-modernisme-litteraire_2457.php)