Scopul articolului de fata este sa identifice cele mai importante probleme generate de întelegerea româneasca a conceptului de autonomie universitara. Autonomia universitara pare un concept generos, poate prea generos, si aproape unanim acceptat. Sufocati pâna în 1989 de un învatamânt centralizat si ultrarigid, profesorii universitatilor românesti au îmbratisat cu mult entuziasm idei liberale precum universitatea antreprenoriala, managementul eficient al resurselor umane si financiare, oferta educationala corelata la cerintele pietei muncii si altele asemenea. Mult sperata libertate adusa de Revolutia din 1989 si frustrarile acumulate sub regimul coercitiv de dinaintea revolutiei i-au facut pe foarte multi dintre intelectualii români în general, si pe profesorii universitari, în particular, sa accepte si sa sustina la modul cel mai sincer, patimas chiar, patrunderea etosului managerial în universitati. Totusi, la aproape douazeci de ani de la Revolutie, starea învatamântului universitar nu e nici pe departe multumitoare. Mai mult, învatamântul românesc universitar prezinta o particularitate dintre cele mai socante: doar aici nu se vorbeste despre „trista mostenire comunista“. Mai mult, am ajuns sa ne amintim cu nostalgie de Epoca de Aur, de seriozitatea din facultati, de strictetea examenelor si a profesorilor, de rigurozitatea predarii si de altele asemenea.
Amintiri din Epoca de Aur
Trebuie sa precizez, din capul locului, ca nu sunt o nostalgica a comunismului si ca nu ma numar printre aceia care plâng la 25 decembrie la mormântul tovarasului Ceausescu. Sunt sigura ca eventuala noastra nostalgie este si un rezultat al idealizarii inevitabile a trecutului. Dam prea usor uitarii lunile de practica obligatorie pe ogoarele patriei, executiile politice, propaganda politica din scoli sau interminabilele adunari pionieresti. E adevarat: depan uneori amintiri din Epoca de Aur fara oroare si regret. Cine nu îsi mai aminteste de ridicolul reuniunilor pionieresti cu eternele raportari de tipul: „Tovarasa comandant-instructor, grupa a doua, cu un efectiv de 12 pionieri, dintre care 11 prezenti si unul absent, este gata pentru începerea activitatii. Raporteaza comandant de grupa, pionier X-ulescu“. Dar aceste formulari grotesti rasuna astazi placut în urechile noastre doar ca urmare a faptului ca nu le constientizam ca atare în acel moment al copilariei. Acum însa lucrurile stau altfel, si cred ca oricine îsi poate da seama cât de profund intruziva si agresiva era propaganda comunista. Cât de nefiresc era faptul ca ne începeam activitatea cu intonarea imnului. Cât de absurd era ca aveam poza de tinerete a tovarasului pe perete. Sigur, aceste amintiri nu fac obiectul articolului de fata, dar nu ma pot abtine sa nu observ ca acum avem icoane în locul tovarasului, dovada, probabil, cã la noi acel regim a creat o nevoie foarte serioasa de a avea un tatuc.
Sa depasim însa momentul rememorarii învatamântului comunist si sa ne întoarcem în prezent. Cum se face ca ajungem sa regretam atâtea lucruri legate de acel învatamânt? Toata lumea trecuta de 50 de ani spune ca „pe vremea noastra, se facea carte“. Si adevarul este ca, privind comparativ, cel putin la facultatile care au avut sansa sa supravietuiasca pentru ca nu erau legate de discipline „burgheze“, ca psihologia, de pilda, chiar se facea carte. Problema este ca degeaba idealizam acea perioada, atâta timp cât abuzurile de atunci au facut posibile unele dintre derapajele de acum. Enumar doar câteva exemple, din avion: faptul ca trebuia sa ai origine sanatoasa ca sa fii primit în universitate, faptul ca te faceai din portar lector universitar, faptul ca profesorii erau umiliti si obligati sa promoveze elevi nepregatiti – deh, aveam productie la hectar, trebuia sa avem si productie de absolventi. Totusi, în ciuda aparentelor, învatamântul ceausist avea mai multe în comun cu actualul tip de învatamânt decât s-ar putea crede. Diminuarea autoritatii profesorului, plasarea vinei pentru esecurile pedagogice exclusiv pe umerii profesorului, persecutarea intelectualilor si implicit a profesorilor care atunci, ca si acum, erau considerati „neproductivi“ sunt doar câteva dintre elementele care ar sustine o interpretare a regimului ceausit ca fiind un soi de „capitalism de stat“. Oricum, eram cu totii niste sclavi pe tarlaua jupânului suprem, asa ca cei cu vederi de dreapta n-ar trebui sa se supere pentru eticheta pe care am pus-o. Dar scopul articolului de fata nu e, de asemenea, sa reevaluez ideologic regimul Ceasca. Scopul meu este sa aduc în discutie câteva repere istorice minimale care sa ne ajute sa întelegem ce se întâmpla, de fapt, în universitati.
Asadar, sistemul centralizat, rigiditatea, planurile-cadru stabilite pentru decenii întregi si lipsa oricarei deviatii i-au facut pe multi sa mearga catre propunerile liberale privind antreprenoriatul universitar si capitalismul academic precum fluturele catre flacara. Ca om care si-a petrecut toatã existenta în învatamânt, ca studenta, doctoranda si profesoara, dati-mi voie sa spun ca toate aceste idei, autonomie universitara, management educational, antreprenoriat academic si altele asemenea au condus încet, dar sigur, la o feudalizare fara precedent a lumii academice autohtone. Pentru a prezenta aceasta stare de fapt voi face o scurta analiza a discrepantei dintre teoria atragatoare si practica repulsiva, ambele generate de aceste concepte. Sa o luam pe rând.
Autonomia universitara
În teorie, autonomia universitara presupune faptul ca în procesul generarii si propagarii cunoasterii stiintifice de ordin academic nu ar trebui sa intervina alte institutii. Cu alte cuvinte, profesorii universitari ar trebui sa fie lasati sa îsi aleaga în mod liber temele de cercetare si predare. Ei nu ar trebui sa fie siliti sa predea sau sa cerceteze la comanda politica sau religioasa. Acesta este un criteriu de bun-simt pe care îl acceptam cu usurinta. Exista însa cel putin doua probleme legate de modul în care este el înteles si aplicat pe de o parte, si de actualitatea formularii sale, pe de alta parte.
Sa vedem cum este înteles acest concept în România anului 2012. Nici nu a trecut un an de la adoptarea Legii Educatiei Nationale, ca deja se propun modificari ale ei, culmea, venite din partea unor senatori ai partidului care a propus-o initial. Într-un articol destul de alarmist, Stefan Vlaston (1) aduce în discutie câteva dintre recentele modificari ale LEN, toate puse sub semnul autonomiei universitare. Întelegerea româneasca a acestui concept nu are, din pacate, vreo legatura cu stiinta. Ea priveste în special instituirea unor drepturi si privilegii care scot de sub controlul statului unele institutii academice. Astfel, ceea ce se doreste este gasirea unei cai de a ocoli caile democratice de alegere a rectorului, de a decide autonom cum se vor alege sau, mai degraba, numi decanii si sefii de departament, si altele asemenea. Poate ca o relaxare mai mare în privinta modului în care institutiile academice private aleg sa se organizeze ar fi acceptabila, în special într-o tara în care nu am avea acuzatii de comert cu note si diplome. Sa nu uitam, totusi, câte scandaluri în jurul unor diplome false au izbucnit în ultimii ani. Sigur, nu ar fi normal sa sufere toata lumea din pricina câtorva profesori care au calcat în picioare ideea de educatie superioara, dar mai este mult pâna când mediul academic românesc va fi unul în care asemenea masuri sa nu conduca la abuzuri.
Pâna la adoptarea noi Legi a Educatiei Nationale, situatia a fost la fel de grava si în universitatile de stat, si în cele particulare. În cazul universitatilor de stat este si mai revoltator faptul ca s-a practicat ani la rând un soi de privatizare pe bani publici care facea din decani niste stapâni absoluti ai planurilor de învatamânt si ai statelor de functii. În aceste conditii, comertul cu note si diplome nu a fost apanajul particularelor, si e un lucru cu atât mai revoltator, cu cât el a fost practicat pe banii nostri, ai contribuabililor.
Cea de a doua problema deschide drumul unei critici mai profunde a conceptului de autonomie universitara. Într-o ampla lucrare de analiza, Gerald Delanty (2) arata ca libertatea academica a fost un fruct care s-a pârguit destul de rar, pe parcursul istoriei universitatii. Astfel, de-a lungul timpului, biserica si apoi statul au încercat sa subordoneze universitatea propriilor interese. Un principiu care sa garanteze independenta profesorilor universitari fata de preoti si politicieni pare binevenit. Dar eu nu sustin ca un atare principiu n-ar fi salutar – însa cred ca el e desuet! Asta în conditiile în care cea mai mare presiune careia lumea academica trebuie sa îi faca fata, în prezent, nu mai este una ideologica, ci una financiara. Asa cum aratam si cu alte ocazii (3), provocarea la adresa libertatii academice s-a mutat în alta parte. Acum nu mai este la fel de important sa asiguram independenta universitatii fata de biserica sau fata de stat, ci fata de institutiile finantatoare, fie ele fundatii sau corporatii care sponsorizeaza proiectele de cercetare.
Cele doua critici pe care le-am adus întelegerii actuale a conceptului de „autonomie universitara“ se leaga între ele. Actualele modificari ale Legii Educatiei Nationale nu privesc o autonomie a cunoasterii (ce predam si ce cercetam), cât o autonomie administrativa (modul de alegere a conducerii universitatii si a facultatilor sale) si financiara (valorificarea cladirilor si mijloacelor fixe de catre fondatorii universitatilor private). Cu alte cuvinte, întreaga miza a discutiei este de ordin financiar. Or, tocmai autonomia universitara înteleasa româneste poate conduce la o lipsa de autonomie în câmpul cunoasterii stiintifice. Profesorii universitari nu mai trebuie protejati de preoti sau de politicieni, ci, mai ales, de unii dintre finantatorii lor, care au insistat constant în ultimii douazeci de ani în sensul scaderii standardelor calitatii educatiei – în special în cazul universitatilor particulare –, cu scopul de a atrage cât mai multi „clienti“ doritori de cartoane fara valoare cu numele de diploma. Fireste, nu putem judeca toate universitatile românesti la gramada. De asemenea, e posibil ca în tari cu democratii ceva mai mature o independenta administrativa a universitatilor private sa nu para ceva iesit din comun. În România, însa, acest tip de întelegere a generosului concept de autonomie universitara a deschis larg usa catre un pseudoînvatamânt superior.
Manager educational
sau jupân academic?
Lucrurile nu stau mai bine în cazul universitatilor de stat. Pe fondul ideii ca statul trebuie sa se implice cât mai putin în procesul educarii cetatenilor sai, sustinerea bugetara pentru universitati s-a diminuat considerabil. În lipsa de bani, universitatile au început sa caute resurse alternative. Locurile cu taxa au fost solutia cea mai la îndemâna. Aceasta masura a transformat însa învatamântul de stat într-un fel de struto-camila care, va vine sa credeti sau nu, a încurajat abuzuri înca si mai mari. Desi sursa de venit este asigurata de stat, universitatile bugetare se conduc si ele dupa criterii manageriale. De aici decurg o serie întreaga de probleme pe care le voi analiza în cele ce urmeaza:
1. Ideea ca facultatile sunt furnizoare de servicii si studentii au dublul statul de consumatori ai acestor servicii si de „produse“ ale universitatii conduce la proceduri foarte complicate de verificare a calitatii educatiei. În cazul în care cineva produce pantofi, modelul managerial functioneaza foarte bine: piata de încaltaminte îl va mentine sau îl va respinge pe respectivul producator. În cazul produselor materiale concrete, pantofi, maturi, suruburi, piata poate functiona, cel putin în teorie, ca indicator al calitatii. Transferarea acestui model de afaceri în mediul academic are însa consecinte dezastruoase. Oamenii nu sunt produse, si este extrem de dificil sa te bazezi pe indicatori de tipul insertiei absolventilor pe piata muncii ca sa testezi calitatea educatiei. Daca acum nu se mai fac angajari în constructii pentru ca piata imobiliara a cazut, înseamna ca profesorii de la Facultatea de Constructii nu îsi mai fac treaba? Ideea de a ne raporta la piata ca la un soi de Oracol Absolut care ne poate oferi toate raspunsurile cu privire la calitatea educatiei conduce la o birocratie fara de sfârsit, care îngroapa profesorii universitari sub tomuri grele de hârtogaraie fara rost.
2. Descentralizarea învatamântului superior, oricât de atragatoare ar parea la prima vedere, transforma facultatile în „furnizoare de oferte educationale“ creând haos si abuzuri. Din nou, nu vreau sa judec la gramada. Exista, fireste, exceptii notabile. Sunt înca oameni care mai cred în educatie si se lupta pentru ea. Totusi, prea des în România universitara „managerul educational“, adica decanul sau seful de departament, este un fel de jupân care stabileste dupa bunul plac, ce trebuie sa se predea într-o facultate (planul de învatamânt) si, mai ales, cine trebuie sa predea acele discipline (statul de functiuni). Am trecut prin situatii hilare când, sub motiv ca „dorim sa ne adaptam la piata muncii“, au fost întocmite planuri de învatamânt dupa urmatorul algoritm: în pasul 1, decanul îsi cauta apropiatii – colegi umili si servili, verisori, vecini, fini si altii asemenea. În pasul 2, acestia erau întrebati cam la ce se pricep. În pasul 3, se întocmea planul de învatamânt în functie de preferintele acestei gasti pestrite de apropiati ai „managerului educational“. Un manager al unei fabrici de pâine nu si-ar angaja vecinii incompetenti. Pur si simplu, nu i-ar conveni sa-i plateasca din propriul buzunar ca sa faca produse proaste sau, mai rau, sa stea de pomana. Dar cum în educatie e foarte greu sa arati ca o facultate scoate „produse proaste“, ceea ce rezulta e o clasa de manageri academici cu libertate infinita si cu responsabilitate zero.
3. Lipsa unui set comun de discipline care sa se predea la toate facultatile cu profil identic conduce la imposibilitatea organizarii unei inspectii. De vreme ce fiecare facultate are propriul set de discipline cuprinse în „oferta educationala“, comisiile de specialitate nu au cum sa faca inspectii, motivul fiind ca nu exista specialisti în acele discipline. Fireste, nu as vrea nicidecum sa ne întoarcem la rigiditatea de dinainte de 1989, însa negocierea unui set comun de discipline ar deschide posibilitatea de a reveni la inspectie, ca instrument de testare a calitatii. Poate ca multi privesc cu oroare aceasta ipoteza, dar alternativa este si mai proasta. Acum se merge pe ideea de autoreglementare. Cu alte cuvinte, fiecare facultate trebuie sa îsi testeze singura calitatea. Este de-a dreptul rizibil! De pilda, se face evaluare multicriteriala a cadrelor didactice de catre studenti si de catre colegi. Dar nu exista o procedura standard care sa împiedice fraudele. De regula, aceste formulare sunt completate la misto, si toata lumea are calificative maxime. La fel stau lucrurile si în cazul evaluarii colegiale la care toata lumea primeste calificativul „excelent“. Sunt, fireste, si exceptii, însa toate aceste tone de hârtii introduse în dosarele de acreditare nu valoreaza cât o ora în care asisti efectiv la cursul unui profesor.
4. În fine, cea de-a patra problema pe care vreau sa o aduc în discutie priveste angajarea în mediul universitar. Faptul ca avem de-a face cu aceasta descentralizare si cu patrunderea practicilor manageriale în câmpul academic face imposibila organizarea unui concurs national pentru posturile vacante. Fiecare facultate vine cu oferta sa educationala, propunând diverse discipline la concurs. Exista si cazuri în care lucrurile sunt facute rational, planurile de învatamânt si posturile scoase la concurs fiind rezultatul unor discutii democratice între cadrele didactice. Totusi, sunt prea multe cazurile în care planul de învatamânt e croit dupa persoane, si nu dupa principii, si prea putine instrumentele prin care asemenea abuzuri sa fie identificate si sanctionate. Toate aceste lucruri sunt foarte greu de testat, însa, atâta timp cât actualul sistem îi lasa libertatea managerului educational sa decida ce si cine o sa predea anul viitor, orice este posibil.
Acestea sunt doar câteva dintre problemele generate de îmbratisarea fara rezerve a principiilor capitalismului academic. Ceea ce cred eu e ca, daca am ajuns sa idealizam educatia din perioada de dinainte de 1989, ceva este profund viciat în actualul sistem de învatamânt. Am trait multe experiente foarte neplacute în învatamântul superior, si ca profesor, si ca student. Scopul meu nu este sa atac indivizi, ci sa prezint câteva dintre cauzele sistemice care genereaza abuzurile si lipsa calitatii în educatia academica româneasca.
Note:
O varianta a acestui text a aparut si pe platofrma Criticatac.
1. http://www.contributors.ro/editorial/a-inceput-masacrarea-legii-educa%C8%9Biei-na%C8%9Bionale-modificarea-legii-educa%C8%9Biei-gone%C8%99te-studen%C8%9Bii-din-universita%C8%9Bi-private-care-s-ar-putea-desfiin%C8%9Ba-peste-noapte/2. Gerard Delanty, „Challenging Knowledge. The University in the Knowledge Society“, Open University Press, 2001.
3. http://www.criticatac.ro/10236/privatizarea-cunoasterii-si-costurile-sale-sociale/
Un comentariu destul de amplu pe marginea articolului Mariei Cernat este publicat la adresa http://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/maria-cernat-si-iluzia-performantei-prin-renuntarea-la-modelul-managerial-in-sistemul-universitar-din-romania/
Comentariile sunt închise.