Cormac McCarthy, Nu exista tara pentru batrani, Traducere din limba engleza si note de Radu Pavel Gheo, Polirom, 2010, 302 p.
Pentru titlul romanului „Nu exista tara pentru batrani“ (2005), Cormac McCarthy a preluat un vers din celebrul poem „Sailing to Byzantium“ al lui Yeats, asa cum a facut-o si Philip Roth pentru romanul „Animal pe moarte“, fragmente din acelasi poem regasindu-se si in romanul „Dizgratie“ al lui Coetzee. Intertextualitatea nu este deloc intamplatoare, caci atat Yeats, cat si McCarthy creeaza, apeland la viziuni total diferite, alegorii ale calatoriei sufletului omenesc prin lume si ale agoniei unei generatii. Prin acest roman si Cormac McCarthy le-a oferit, la randul sau, fratilor Coen, o materie prima excelenta pentru nu mai putin celebrul film cu acelasi nume, rasplatit in 2007 cu patru premii Oscar.
La o prima vedere, atat cartea, cat si filmul sunt receptate ca niste creatii cu o intriga din care tasneste sangele traficantilor de droguri, al serifilor sau al altor victime aparent nevinovate. Protagonistii sunt reprezentati de seriful Ed Tom Bell, veteran si fals erou de razboi, Anton Chigurt, un personaj intunecat, geniu al mortii, „profet al nimicirii“ in urma caruia nu ramane nimeni in viata, si sudorul Llewelyn Moss, veteran al razboiului din Vietnam care da peste o multime de morti in desert, dar si peste o valiza cu doua milioane de dolari, care va aduce pe urmele sale doua grupari criminale. Desfasurarea evenimentelor este foarte alerta (destul de mult incetinita insa in film), cartea putand fi considerata la o lectura superficiala, un western modern violent, o poveste palpitanta, terifianta, de tip thriller. Insa, autorul recurge in constructia cartii la doua voci, una a naratorului impersonal care decupeaza scenele vanatorii si ni le prezinta sec, precis si o voce la persoana intai, vocea serifului care va intrerupe iuresul nebunesc al impuscaturilor si al mortilor, introducand astfel in roman si o fundamentala diferenta intre descrierea realitatii brute si interpretarea acesteia. Aceasta voce a serifului – total atipic, nu omorase pe nimeni in viata sa –, pare sa pluteasca peste tot ce se intampla, este una profunda, reflexiva, contempland si cugetand nu numai la evenimentele la care este mai mult martor decat actor principal, ci la conditia umana surprinsa in tavalugul asa-zisei evolutii. Amaraciunea sa este intretinuta de iluzoria evolutie/emancipare a lumii si de indiferenta oamenilor. Spectacolul din paginile cartii este al unei „lumi care se duce dracului“ cu fiecare zi ce se scurge prin fata noastra, ilustrativa fiind compararea unor chestionare completate in aceleasi scoli, la patruzeci de ani distanta. Fiind pusi sa raspunda la intrebarea ce viza cele mai mari probleme din scoli, se observa ca de la vorbitul in timpul orei, alergatul pe coridoare si mestecatul gumei in timpul orelor se ajunge nici mai mult, nici mai putin, la viol, crima, incendiu, sinucidere si droguri, fara ca oamenii sa poata constientiza gravitatea acestor diferente.
Gandurile serifului (multe dintre ele, din pacate nu se regasesc si in film) se distanteaza de evenimentele rememorate, patrunzand in consistenta interna a realitatii lumii aflate sub semnul iremediabilei descompuneri. El isi aroga in acest roman rolul de a trai, in lumea pe care se straduieste sa o inteleaga si sa o vegheze ca un simplu pazitor, regasindu-se mai tot timpul la marginea evenimentelor, mereu surpins de acestea, dezamagit in sine de propria-i lipsa de importanta.
Ca si calatorul lui Yeats, si Bell este un calator ce poarta cu sine si urmeaza o anumita viziune asupra vietii, resimtind dureros drumul omenirii nu spre un oras al eternitatii, spre un paradis cu pasari de aur, cantand in copaci de aur, ci catre tinuturi apocaliptice. Meditatiile sale sfredelesc neincetat in aceasta obsesiva natura a lumii lipsite de temelie si fara randuiala. La un moment dat, lumea ii apare impartita intre tineri si batrani, el insusi se va simti un batran care nu-si mai gaseste locul in noua lume. Este o figura trist-luminoasa, un om al vremurilor trecute, pentru care diferenta dintre bine si rau nu este relativa, capabil sa priveasca lumea de la inaltimea necesara unui diagnostic corect: „La oamenii de-acum, daca le explici ce-i bine si ce-i rau, s-ar putea sa iti zambeasca. Dar eu n-am avut niciodata indoieli cu lucruri din astea. Cand imi faceam ganduri legate de lucruri din astea“. Insensibilitatea oamenilor la invazia raului pe care il poarta in ei si primejdia ideilor aparent progresiste ies mereu la suprafata, asa cum se vede si din acest dialog pe care seriful il are cu o distinsa doamna: „Nu-mi place in ce directie se indreapta tara asta. Eu vreau ca nepoata mea sa aiba voie sa faca avort. Si-atuncea eu i-am zis, stii ce, doamna, nu cred ca dumneata iti faci griji pentru directia in care se indreapta tara. Dupa cum vad eu ca merg lucrurile, nu-mi fac cine stie ce probleme ca n-o sa poata sa faca avort, ci ca o sa aiba voie sa te eutanasieze pe dumneata“. Senzatia finala de infrangere ii pare mai amara ca moartea, caci ii este aneantizata orice speranta, atata timp cat, o data cu lumea batranilor, moare si amintirea acesteia, iar principiul sau ca totul poate fi inteles, incetul cu incetul, se dovedeste o iluzie.
Nu intamplator, figura centrala, obsedanta pentru toti este Anton Chigurt (interpretat exceptional de Javier Bardem), o umbra aducatoare de moarte, ale carei principii scapa intelegerii celorlalti. El se afla mereu cu un pas inaintea serifului. De o raceala inumana, ii impusca privindu-i in ochi pe toti cei care il incomodeaza sau care ii vad fata in situatii limita, arma sa preferata fiind una cu glont captiv, asemanatoare cu cea folosita la uciderea vitelor. Dupa ce Moss moare, Chigurt recupereaza banii pe care ii inapoiaza din rationamente care ii scapa apartinatorului si o impusca pe sotia lui Moss, dezvaluindu-i ca face asta doar pentru a-si respecta promisiunea facuta sotului, atunci cand incercase sa cada la intelegere cu acesta. Totusi, ii mai acorda o sansa tinerei, dar moneda hazardului se dovedeste nefasta. Logica sensului, atat de mult cautata de serif, nu exista in cazul lui Chigurt, care crede mai degraba in fatalitatea destinului. Insa, pe cei doi tineri care il ajuta sa scape dupa ce este ranit intr-un banal accident de circulatie, ii cruta. O umbra de umanitate pare sa mai existe. Doar ca ii plateste si le cere sa uite ca l-au vazut. De parca ai putea uita ca ai vazut moartea! Moartea propriei lumi…
Urmand aceasta logica, in romanul „Drumul“, lumea imaginata de McCarthy va fi, inevitabil, una post-apocaliptica, in care relatia tata-fiu, introdusa inca din finalul romanului „Nu exista tara pentru batrani“ (cand seriful se reintalneste in vis cu tatal sau mort la o varsta mai mica decat a lui, rolurile putand fi reversibile), devine esentiala pentru supravietuire, intrucat transmiterea valorilor de la o generatie la alta pare a fi singura speranta pentru umanitate.