Buna funcţionare a justiţiei este un semn de civilizaţie şi dovada unui regim democratic. În ultima vreme, în spaţiul public, dar şi în viaţa cotidiană a fiecăruia, unul dintre subiectele de discuţie este starea justiţiei. Cea dintâi condiţie a unei bune administrări a actului de justiţie este respectarea cu stricteţe a principiului neamestecului celorlalte puteri. Planurile de acţiune ale puterilor statului se intersectează, dar fiecare trebuie să respecte domeniul celorlalte, nefiind tolerate imixtiuni, care ar putea stânjeni sau – mai grav – deturna activitatea unei puteri. Nu întâmplător cuvântul dreptate îl regăsim în mişcările sociale ale trecutului, printre lozincile celor care s-au găsit în centrul evenimentelor ca o revendicare de bază. Fără îndoială, pentru buna funcţionare a justiţiei puterea legiuitoare trebuie să-i asigure legislaţia adecvată.
Când au loc răsturnări hotărâtoare, problemele devin în nu puţine rânduri de o mare complexitate. Şi în cazul nostru o ordine existentă a fost înlocuită „din mers” şi, în consecinţă, a trebuit să se procedeze la adoptarea reglementărilor corespunzătoare, care să asigure mersul înainte, iar înainte de toate îndreptarea unor situaţii dintr-un regim desuet, condamnat de istorie. Deseori se asistă însă la operaţii de machiaj, ceea ce este profund dăunător. De asemenea, preluarea prin imitaţie a unor reglementări, fără o suficientă şi competentă analiză şi fără a ţine seama de situaţia existentă, poate duce la situaţii necorespunzătoare. Intrarea noastră în Uniunea Europeană a fost fără îndoială un act benefic, dar, totodată, integrarea trebuie realizată avându-se tot timpul în vedere interesele noastre naţionale, care pe multe planuri sunt similare celor ale partenerilor noştri, dar unele reflectă situaţii specifice, pe care suntem datori a le apăra şi să pretindem respectarea lor şi, prin dezbateri şi negocieri, să ajungem la soluţii în care să se ţină seama de interesele ţării. În consecinţă, nici în domeniul justiţiei sau mai ales în acest domeniu nu trebuie să se ajungă la reglementări inadecvate. Este firesc, ca parteneri, să respectăm cu prioritate legislaţia europeană, dar cu aceasta trebuie ca în prealabil să fim de acord şi, atunci când apar contradicţii, este necesar să se ajungă la dezbaterea lor şi la o reglementare reciproc acceptată.
Magistraţilor li s-a asigurat un nivel de salarizare deplin satisfăcător. Societatea le poate pretinde deplină corectitudine şi imparţialitate. Cu toate acestea, din păcate se mai întâlnesc cazuri de încălcare a eticii profesionale. În privinţa aceasta, sancţiunile trebuie să fie neiertătoare, deoarece împărţitorilor justiţiei nu li se poate îngădui călcarea statutului lor profesional. Un singur caz, chiar aparent minor, dar dovedit, de nerespectare a legilor s-ar cuveni să fie aspru şi neiertător sancţionat, tocmai având în vedere locul pe care magistratura trebuie să-l deţină în societate.
Necesitatea de a reglementa situaţii abuzive din vechiul regim răsturnat în 1989, dar şi o legislaţie uneori grăbită şi impunând redeschiderea cazurilor, ca şi avalanşa de procese, unele rezultate din situaţii obiective, dar altele stârnite de încălcările din ultimul sfert de secol, au creat o situaţie greu de urmărit şi mai ales de îndreptat. Nu lipseşte nici multă birocraţie, care produce complicaţii şi imixtiuni. În orice caz, actul de justiţie este supus unor tergiversări, care deseori sfârşesc prin a-l afecta. Amânările, termenele succesive duc la menţinerea pe rol şi nesoluţionarea unor procese timp de ani şi chiar de decenii. Este o problemă de maximă importanţă, deoarece până la urmă nu este vorba numai de timpul care trece până la soluţionarea unui caz, ci în repetate rânduri chiar de soluţionarea în sine, care la un moment dat poate să devină şi să apară desuetă! Un calendar, o planificare a termenelor şi chiar un control şi chiar o sancţionare a unor prelungiri nepotrivite s-ar impune pentru a se asigura un ritm acceptabil actului de justiţie.
Prezumţia de nevinovăţie s-ar impune să fie apărată. Până când instanţa nu ajunge la judecarea unui caz, n-ar trebui să aibă loc dezbaterea în presă, cu detalii „alese” din dosare. Nici arestarea şi deţinerea n-ar fi potrivit să fie realizate înainte de condamnare, decât în cazurile când vinovăţia este evidentă sau când există indiciile unei tentative de evitare a actului de justiţie de către cel anchetat. Punerea cătuşelor celor care sunt judecaţi şi n-au fost condamnaţi îmi dă, de asemenea, senzaţia „medievalului”; aş înţelege acest lucru în cazurile în care are loc un act de violenţă din partea celui în cauză. Totodată, o sarcină a viitorului apropiat este asigurarea unui regim penitenciar la „nivel european”, chiar cu sacrificiile materiale care se impun; în acest caz este vorba şi de imaginea ţării, şi de un indice de civilizaţie.
O altă problemă căreia ar trebui să i se găsească o soluţie temeinică este cea a îndreptării prejudiciilor suferite în urma judecării delictelor de către instanţe. Un număr foarte mare de procese au la bază acte de corupţie şi de jefuire a statului. Esenţială este sancţionarea celor dovediţi vinovaţi, dar tot atât de importantă este pentru societate recuperarea pagubei care a fost cauzată de către respectivul infractor. Sunt cazuri în care este vorba de sume uriaşe, inimaginabile pentru cetăţeanul de rând. De asemenea, dacă nu este realizată o operaţie de recuperare corespunzătoare, cel în cauză după executarea pedepsei de câţiva ani se reîntoarce în viaţa socială beneficiar al unei mari averi, ceea ce nu este firesc. Recuperarea ar trebui să fiinţeze pe primul plan şi, pentru a o stimula, în cazul în care cel vinovat ar asigura restituirea sumelor care i se impută să i se acorde – în temeiul unei rectificări sau precizări legislative – o diminuare a termenului de detenţie.
Actul de justiţie este esenţial oricărei societăţi şi cu atât mai mult într-o ţară care se străduieşte să se afirme în rândul celor dintâi state civilizate. Cei care lucrează în acest domeniu, magistraţii şi personalul ajutător al instanţelor, avocaţii şi notarii se bucură de o stare materială îndestulătoare şi uneori chiar înfloritoare, mai ales dacă apreciem starea generală în care se găsesc cei din alte domenii. În această situaţie s-ar impune şi o ţinută corespunzătoare, deoarece aceşti slujitori ai actelor de justiţie, beneficiari ai unei stări materiale incomparabil mai bune decât a celei mai mari părţi a restului cetăţenilor, au şi o misiune la care n-ar trebui să renunţe. Ei trebuie să fie de folos societăţii în ansamblu, exemple de comportament şi totodată să se dedice cauzelor care le revin cu dăruire şi obiectivitate, să contribuie la operaţia de reconstrucţie materială, dar mai ales morală şi de fapt, prin aceasta, la mersul înainte al României.