Angelo Mitchievici, Caragiale după Caragiale – Arcanele interpretării: exagerări, deformări, excese, Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 240 p.
Frecvenţa cu care termenul „caragialesc“ este întrebuinţată de mai bine de un secol (dar mai ales însă în ultimele decenii) face ca discuţia asupra exagerărilor în utilizarea acestuia să necesite o radiografie. Nu doar pentru că orice este „specific“ românesc (absurd politic şi bizarerie socială) este revendicat imediat de la „geniul“ caragialesc, ci mai ales pentru faptul că acest joc de-a „oul sau găina“ (gestul social este modificat de scrierile lui Caragiale sau Caragiale expune materialul) îl pune în evidenţă pe autorul român exclusiv prin referirea la piesele de teatru şi schiţe. Astfel că, în noua sa carte, Caragiale după Caragiale – Arcanele interpretării: exagerări, deformări, excese, Angelo Mitchievici propune o interpretare alternativă (cel puţin la nivel declarativ, în argumentul cărţii) a carierei pe care imaginea autorului a făcut-o în spaţiul românesc. Ne interesează – pare să spună Mitchievici – mai ales felul în care imaginea autorului a fost utilizată în diferite perioade şi care sunt dimensiunile reale ale fundamentului „caragialesc“ (lacune şi suprainterpretări).
Pornind de la celebra „simţ enorm şi văz monstruos“, Mitchievici porneşte argumentul cărţii de la câteva întrebări ce vor urmări, mai departe, structura întregului studiu: „De ce a fost scoasă din context şi de ce s-a impus ca modus vivendi pentru lumea lui Caragiale, sau altfel ca o lentilă prin care opera era privită? Ce a impus această frază pe scena exegezei caragialene şi în conştiinţa unui grup mult mai mare de cititori avizaţi? Şi, despre a cui vedere şi simţire este vorba? A naratorului din naraţiunea sus-pomenită, a lui Caragiale-autorul, a cititorului căruia i se deschid ochii şi simţurile? ş…ţ Însă nu încetează să mă tulbure un detaliu al acestei ipoteze. De ce tot acest capital de vizionarism este unul asociat monstruosului?“.
„Să ne imaginăm o lupă!“
Primul calup de eseuri din cele trei părţi ale cărţii se concentrează asupra dimensiunii macro a operei lui Caragiale. Inventarierea resurselor teoretice (o discuţie largă despre recuperare şi contemporaneitate – inclusiv o întreagă discuţie în jurul termenilor), stabilirea parcursului receptării operei lui I.L. Caragiale în România şi anunţarea câtorva obiective sunt principalele momente: „Caragiale – contemporanul nostru?“, „Zgomotul şi furia“, „Simţ enorm şi văz monstruos – lupa şi luneta“, „Lumea operei lui Caragiale şi caragialescul ei“. Apar în discurs numele lui Agamben (prezent pe întreg parcursul studiului cu teoriile despre societate şi concepte temporare), Lombroso şi Zola (pentru a explica configuraţiile naturalismului şi atavismele). În spaţiul românesc, pentru o trecere în revistă a punctelor polemice în discutarea specificului şi a continuităţii tipologice propuse de Caragiale, referinţele trimit la Ion Negoiţescu, Patapievici, Mircea Muthu, Mircea A. Diaconu, Dan C. Mihăilescu, etc.
După ce debutează cu o metaforă a oglinzii pentru parcursul operei de artă, Mitchievici schiţează un mic sinopsis pentru ceea ce va fi în continuare studiul: „În mod clar nu sunt printre primii care reflectă asupra resorturilor care fac din Caragiale un contemporan însă, această chestiune a contemporaneităţii mi se pare strâns legată de cea a identităţii“. Urmează o trecere în revistă a exegezei caragialiene şi o îndepărtare de contexte: deşi va ajunge în a doua parte a studiului să refacă traseul contextual al recuperărilor, pe Mitchievici îl interesează în acest studiu selectiv şi deloc convenţional mai ales notele specifice, punctele în care, dincolo de discuţiile contemporane (în orice perioadă, pentru a clarifica un concept prezentat insistent în interiorul studiului) lumea lui Caragiale îşi face simţită nota autentică: „Doresc să verific o intuiţie şi anume că ceea ce îl face pe Caragiale «contemporanul nostru» este recuperabil din descifrarea acestei sintagme reproiectate la nivelul operei în ansamblu. Cum arată subiectul unei astfel de sensibilităţi contrariare, dereglate şi ce tip de deformări antrenează o astfel de percepţie transpusă la nivelul perspectivei?“. Deformarea se referă, desigur, la acel „simţ enorm şi văz monstruos“, sintagma pe care autorul studiului o analizează în principal. Fiind preluată ciudat, cariera pe care a făcut-o această replică „scoasă din context“ îl intrigă pe Mitchievici. Însă, şi mai mult, intrigantă este maniera în care formula va fi devenit atât de grăitoare pentru toate palierele brand-ului „Caragiale“: opera în sine, receptare, lectură etc.
De aceea studiul se va axa în primul rând pe aplicarea unei teorii a distorsionărilor explicate metaforic – în spiritul „aproapelui şi departelui“ lui Cornea – prin convenţia lupei. Predilecţia pentru metafore a lui Mitchievici devine aici metodă: „Să ne imaginăm o lunetă! La un capăt lucrurile sunt minuscule, fiinţele au devenit insignifiante, pixelii unei existenţe discrete, neştiute. ş…ţ La celălalt capăt al lunetei cele mai mici detalii sunt deodată exhibate, astfel încât le putem vedea structura internă, relieful infinitezimal. Acest fapt invocă uneori comportamente monstruoase, un grotesc care iniţial era invizibil“. Astfel, departe de a fi un teoretician pur-sânge, Mitchievici stilizează borgesian (cum bine intuia pe coperta a patra Ioan Stanomir). Însă dimensiunea schizoidă a cărţii (greu de intuit în prezentarea pe care autorul o face la început) ţine de această scindare între istorie literară şi eseu hermeneutic. Cea mai voluminoasă parte (a doua) îl va închide pe Caragiale în grile de interpretare (naturalismul în proze, carnavalescul în teatru etc.). Aici cartea se rotunjeşte: pentru a nu rămâne prins într-o analiză socio-culturală şi pentru a nu ne prezenta exclusiv dimensiunea istorică a receptării, studiul lui Mitchievici propune o altfel de analiză a operei lui Caragiale: prin momente-cheie. Însă nu ca un „gold hunt“, ci ca reflex al lecturii admirative şi uşor uluite de potens-ul anumitor momente mai puţin frecventate (dacă există astfel de motive caragialiene). Spiritul carnavalesc ca „mască şi răsturnare violentă a ierarhiilor“ („simţ enorm şi văz monstruos“ devine „matrice a petrecerii“). Se naşte aici un proces al violenţei în opera lui Caragiale: „Situaţiunea, proză apărută în 1901, m-a intrigat de la prima lectură datorită unei singure fraze uşor de descoperit pentru că aparent nu are nicio legătură cu contextul, atât al formulării, cât şi al discursului derapant al personajului“.
Grile de interpretare
Iată cum, deşi anunţând că încearcă o vizitare a lui Caragiale dincolo de grile (recuperări secvenţiale şi distorsionate, fie prin prisma primelor decenii ale comunismului românesc, fie prin notele absurdului regăsite poate în anumite momente ale carnavalescului), Mitchievici trage deseori către interpretări în proximitatea literaturii absurdului sau a altor urmaşi (acolo unde ea se închide într-o hermeneutică alternativă – un fel de pretenţie a noilor selecţii relevante de personaje şi situaţii, căutând excepţionalul). Moştenirea lui Caragiale pare dominantă la Ionescu sau Beckett: „Cetăţeanul turmentat tinde asimptotic către acea aşteptare fără subiect din piesa lui Samuel Beckett, Aşteptându-l pe Godot. Întrebarea sa nu este saturată de vreunul dintre răspunsurile primite şi ne putem imagina acest personaj prelungindu-şi interogaţia la infinit“.
Însă, pregătită pe întreg parcursul cărţii prin diferite referiri la lumea cinematografică, Mitchievici va utiliza dubla sa specializare – istoric literar şi critic de film (vorbind despre Imperiul simţurilor: „Există şi efecte cinematice rafinate. Imaginea se decuplează de sunet, doi lăutari cântă, sunetul nu este însă înregistrat şi doar după mişcările insinuate ale cobzarului naratorul realizează că este vorba de un cântec obscen“; „doar un efect Coriolan Drăgănescu care ne proiectează un film al unor spectaculoase deformări“). Eseul cel mai pregnant din carte este construit pentru a releva situaţia specială a regizorului Lucian Pintilie şi pentru a extrage din politica artistică a acestuia din urmă categoriile lui Caragiale. O discuţie despre deformări şi exagerări în lumea lui Caragiale putea fi făcută doar după o analiză a filmului De ce trag clopotele, Mitică?: „Împărtăşind gustul pentru grotesc al lui Fellini, de la primele cadre, Pintilie plonjează într-o infrarealitate unde totul face obiectul deformărilor. ş…ţ Ceea ce pare a fi reuşit Pintilie să realizeze este un profil al identităţii româneşti profunde extras din interpretarea operei caragialiene pe care filmul său o pune în act“. Venind după un eseu despre prezenţa lui Caragiale în discuţiile cerchiştilor, urmat de o analiză a „complexelor identitare româneşti“, eseul face parte din structura eterogenă însă aluvionară a cărţii, urmărind o dorinţă de a explica, în cele din urmă, felul în care, distorsionând, Caragiale devine „lupă“ a societăţii. Contemporaneitatea devine astfel o situaţie tipologică transtemporală: „În cele din urmă, aceste deformări spun mai mult şi într-un fel memorabil despre reflexul mentalitar care configurează complexele identitare româneşti decât apoftegmele sofisticate“.
Deschis către diverse paliere de receptare, îmbinând eseul metaforic cu radiografia istorică şi opacitatea externă a hermeneuticii cu istoria literară, Angelo Mitchievici arată în Caragiale după Caragiale că subiectul este departe de a fi epuizat. O lămurire în plus adusă procesului „caragialesc“ intentat societăţii româneşti. Însă cei care se aşteaptă la un studiu literar supus unei teze majore se vor păcăli: deşi pare a trasa o istorie a exagerărilor şi deformărilor, Mitchievici foloseşte acest motiv doar ca paravan pentru a dezvolta multiple exegeze particulare.