Cu câteva luni în urmă, la universitatea unde lucrez, o profesoară celebră a susţinut o conferinţă despre viitoarea ei carte. Conferinţa a fost foarte interesantă şi impecabil prezentată şi, cum se întâmplă de multe ori în mediile academice, ideile prezentatoarei au fost serios criticate la partea de întrebări şi răspunsuri. De data asta critica a venit vehementă şi foarte pasională, ca un strigăt disperat, de la un profesor care şi-a văzut contestate asumpţiile de bază. Contrastul în conflictul dintre cei doi profesori nu putea să fie mai mare. Ea, prezentatoarea, stăpână pe idei şi venind dintr-o perspectivă postcolonială/ queer, îşi desfăşura argumentele cu mare precizie şi cu un control suveran al feţei şi al corpului. El, contestatarul, de pe poziţii conservatoare, aproape că striga şi tremura de furie atunci când îşi declama argumentele.
În conflictul dintre cei doi, eu am fost ideologic de partea prezentatoarei. Totuşi, după conferinţă, am stat de vorbă cu un prieten antropolog şi amândoi am căzut de acord că am fost deranjaţi de ceva. Profesoara celebră şi-a apărat ideile apelând la o anumită poziţie a corpului şi de performativitate profesorală, şi a demonstrat cum funcţionează disciplinarea academică. Maniera ei de a vorbi, lucidă şi concisă, nu putea decât să fie pe deplin contrastantă cu o anumită lipsă de profesionalism a profesorului care şi-a strigat disperarea şi furia. Între cei doi, ea, criticul colonialismului, purta mult mai bine decât profesorul ultragiat o mască albă. Masca albă înseamnă aici o anumită haină corporală şi facială pe care profesorii trebuie să o adopte în medii profesionale. Ea trebuie să dea impresia de control şi raţionalitate, nu lasă urme de emoţionalitate în comportament şi trebuie să construiască o dispută intelectuală nu din pasiuni, cât din forţa argumentului.
Masca albă este o haină a subiectivităţii albe care nu e doar specifică academiei. Ea este asociată cu o anumită modernitate, cu un discurs care trebuie să elimine impurităţi de toate felurile, legate de culoarea pielii, experienţe diferite de cele majoritare americane, sexualitate anormală ori chiar feminitate.
M-am gândit la importanţa măştii albe şi a modului în care a funcţionat ea în recentele alegeri din România. Mi se pare că Iohannis a devenit emblematic pentru o anumită dorinţă de a purta masca albă, de a deveni reprezentantul unui nou ideal de a fi profesionist, scurt la vorbă, eficient şi puternic.
Iohannis, purtătorul nou al supremei măşti albe în statul român, şi anume statutul de preşedinte, pare să fie construit mediatic pentru a defini o nouă Românie. România viitoare, de care multă lume e entuziasmată, este imaginată ca un Sibiu supradimensionat, din care brusc, corupţia, mârlănia, demagogia şi alte rele au fost exorcizate. Iohannis este acum un colaj în drag, unde Angela Merkel se suprapune peste retorica multiculturală, a diversităţii, a lui Obama. Iohannis este acum o nemţoaică cu piele neagră, corectă şi lucidă, ca un mecanism care seduce prin predictibilitate şi plictiseală. El este preşedintele care, întrebat fiind în filmul documentar făcut de Florin Iepan despre prima amintire din copilărie, se blochează, nu ştie ce să răspundă. Până la urmă, masca nu are copilărie, nu are infantilitate, nu are colţuri îndoite, pentru că să fii infantil, să vorbeşti prostii nu este un lucru bine făcut. Comiţi o greşeală pe care un profesionist nu o face.
Masca albă în America de Nord se traduce în povestea americii coloniştilor, a celor care au adus piaţa liberă, a părinţilor fondatori, a liberalilor care au construit un stat federal de succes, a individualismului şi a forţei capitalului, a bursei, a speculaţiilor financiare globale, a cotaţiilor din topuri, a succesului bine muncit, a muncii celor mulţi care e idealizată tocmai pentru că e plătită foarte prost. Masca e albă pentru că ascunde impurităţile excluse care sunt motorul şi inima exploatării sociale. Ea trebuie să facă omogene, şi chiar multiculturale, diferenţele multe care ţin de o exploatare rasială, economică şi heteronormativă. Ea este cea care îl face pe Obama să funcţioneze ca preşedinte, pentru că trebuie să întruchipeze visul american. Ea este controlul, fundalul inexpresiv, pantofii de birou negri, obama-no-drama. Ea este cea care funcţionează ca o altă variantă de poliţie atunci când eşti negru şi eşti bănuit de orice, de pildă, tocmai pentru că porţi haina rasei tale. Culoarea pielii nu înseamnă foarte mult fără istoria ei corporală, fără imaginea de sclav care munceşte pentru stăpânul alb, fără ea care trebuie să producă muncă sexuală pentru acelaşi stăpân, fără el şi ea care vorbesc engleză diferit, pentru că vin din colonii, şi care nu au accentul şi siguranţa celui trecut prin universităţi de prestigiu sau firme de avocatură.
În sensul acesta, putem să înţelegem masca albă a lui Iohannis ca varianta europeană a măştii albe americane. Masca albă de tip Obama, de si se puede, de visul american care îşi doreşte casa din suburbie, familia civilizată şi liberală, a vrut să se rupă de un trecut al sclaviei, de fantoma celor care au trăit în mizerie pentru ca unii să aibă, şi să aibă mult. Ca Obama, Iohannis nu mai este trecutul, nu mai reprezintă muncitorii de la Electroputere care nu au de muncă, nu mai este reprezentatul unei politici care vorbeşte minerilor din subterană (ei nu mai există, nu?), nu mai are trecutul comunist ori de baron nou postsocialist. Iohannis nu mai este legat de marinari, de poliţie politică, de mogulii presei. El este anti-Iliescu, ori adevăratul Iliescu, cel pe care l-au aşteptat cei de la revista 22 de douăzeci şi cinci de ani încoace.
Iohannis este Visul Nou European. Povestea lui este povestea primarului de capitală europeană, de ştaif, de vorbit limba germană fără accent, şi mai ales povestea unde munca devine un lucru băgat în faţă tocmai pentru a-i ascunde contururile şi pe cei care o fac vie, pe cei care muncesc. Ea îi opune pe capitaliştii noii generaţii care muncesc de rup în corporaţii celor care muncesc de rup în posturi de muncă prost plătite, pensionarii şi profesorii. Ea îi opune pe câştigătorii lumii noi, pe cei care înţeleg telefonul mobil şi creditul de bancă, celor pentru care o sumă mai mare de bani la salariu sau pomana electorală sunt un lucru important. Ea este lumea abstractă a instituţiilor (des pomenite ca instituţii europene şi instituţiile statului) şi lumea rece a capitalului, în opoziţie cu omenescul corupt, cu schimburile la limita legalităţii, cu promiscuitatea, care sunt exclusul lumii noi şi brave. Ea este revoluţia Facebook în opoziţie cu baronii locali, care sunt vulgari, nu-i aşa, sau lumea tinereţii ideale în faţa cinismului şi a dezamăgirii produse de o putere impotentă. Ea este noul supraeu, cel pe care trebuie să îl dorim, pentru că devine singura formă de comunicare şi de contact social. Ea este Kent-ul lumii vechi socialiste, care, în loc să fie fumat cu oarecare jenă de doctorii în căutare de diferenţiere socială, este expus acum cu plăcerea fetişistă a mărfii de lux.
Iohannis este cinematograful noului film românesc, dar cel omagiat la Berlin, în varianta Călin Netzer, cea în care experimentul şi radicalismul estetic devin atelaje ale denunţării corupţiei. Nu degeaba Puiu, Mungiu şi Porumboiu, care au un cult al artei pure şi dure, au ceva infantil şi retrograd în estetismul lor, care poate să fie cultivat la Cannes. Netzer, în schimb, este noul val, al denunţării poziţiei noastre de copii ataşaţi de mama noastă coruptă şi fostă comunistă. Iohannis este noua Angela Merkel, în varianta Netzer, dar fără bagajul ei istoric, fără puritanismul ei îngroşat, al hainei negre purtate până la distrugere. El este prietenul neamţ pe care ni l-am dorit întotdeauna, un Martin Luther care aruncă cu cerneală după corupţi. El este un nou sfânt al capitalismului român, Santa Klaus care face şase case din vocaţia de profesor, din profesionalism. El de fapt nici nu şi-a dorit apartamentele, pentru că până la urmă el lucrează pentru ca noi sã fim bine, el este sfântul care salvează pacatele naţiunii noastre promiscui, de manelişti. El este visul capitalist unde steroizii sunt spirituali; ei sunt produşi de vocaţia sacrificării pentru ca noi toţi să o ducem mai bine.
Atenţie, masca albă, visul Iohannis, nu se produce de la sine. Ea devine ceva pentru care trebuie să te baţi, ca şi pentru supraeu şi Kent; la ea nu se ajunge uşor, iar când trebuie pusă ca mască, trebuie pusă ca o victorie, ca o nouă revoluţie, ca un nou 1996, ca un decembrie 1989, ca un eveniment marcant, ca o nuntă la care mireasa s-a chinuit mult să fie cerută. Masca albă, ca un loc în corporaţie şi universitate, se obţine greu, cu sudoare. Sudoarea trebuie imaginată literal, ca o muncă sisifică pe care unii trebuie să o depună să aibă drept de vot, ori să aibă dreptul la ficţiunea clasei mijlocii. Pentru sudoarea asta au murit cei din 1989, ca noi să putem să transpirăm ca să devenim Iohannis.
Ce-i de făcut cu masca asta pe care mai toţi o purtăm în corpuri, în modul în care suferim sau ne bucurăm? Un prim pas este să înţelegem mai bine cum am devenit deja Iohannis sau cum Iohannis funcţionează ca un element constitutiv al fanteziilor noastre politice. Un al doilea pas ar fi să ne gândim că putem să transpirăm mai puţin, că putem să decodăm sudoarea din care este alcătuită munca noastră zilnică. Atunci poate că am începe să devenim nu prietenul nostru neamţ, cât un prieten pe care nu l-am imaginat încă, unul care poate să arate cum se poate trăi cu ridurile, cu crăpăturile şi cu istoria reală a feţelor noastre, şi nu a măştii albe.
Autor: BOGDAN POPAApărut în nr. 498
Multi zic ca l-au apucat pe Dumnezeu de picior. Om trai si om vedea.
N.B. Incerc sa descifrez ce a vrut sa zica cel de mai sus. Imi este imposibil!
Comentariile sunt închise.