„Martorul propriei vieţi”

În finalul volumului autobiografic Periscop (2003) Constantin Eretescu scria cu oarecare năduf:  „Astăzi îmi reproşez mie însumi că am întins prea tare arcul în coarda căruia mi-am pus viaţa. Săgeata a zburat peste ocean şi m-a aruncat în mijlocul unei lumi care-mi rămâne străină şi la inima căreia nu ajung. Pe de altă parte, comunităţile bine constituite, luate cu asalt de noii intruşi, se apără şi ele ca nişte organisme atacate de corpi străini care le primejduiesc existenţa. Se închid, devin inaccesibile. Slăbeşte, în timp, şi voinţa intrusului de a pătrunde în teritoriul bine proteguit de localnici. Frontierele au fost marcate în chip definitiv şi nu mai pot fi mutate. Străinul îşi acceptă condiţia de venetic. Mărginaş care rămâne până la capăt martorul propriei sale vieţi”. „Intrus”, „străin”, „venetic”, „mărginaş”, iată însemnele care definesc condiţia „exilatului”, ale „emigrantului”, ale celui care aşteaptă, „cu ochii în zare”, reîntâlnirea cu sine sau cu un „celălalt” mai compatibil, mai înţelegător, mai acătării.
Obsesiile trecutului nu-l părăsesc nici în cele patru piese de teatru adunate în volumul Sala de aşteptare, Editura Eikon, 2014, doar că aici ele sunt sublimate în personaje şi întâmplări alegorice, în dezbateri filosofice asupra marilor teme ale existenţei. Dictatura, opresiunea, istoria, uitarea sunt dezbătute în Sfântul, în care o statuie vivantă înfăţişându-l pe Stalin, „generalissimul”, „genialul conducător” etc., îi justifică ororile şi anunţă posibila lui revenire, deşi istoria l-a anatemizat şi neantizat, iar tinerii contemporani, trecând pe lângă sosia lui, întreabă nedumeriţi: „cine dracu a fost Stalin?”
Un personaj din aceeaşi „galerie”, în Împăratul Antarcticii, cu acţiunea plasată într-un ospiciu, amintind vag de Zbor deasupra unui cuib de cuci, dar cu trimiteri clare la evenimentele din decembrie 1989 din România, organizează o nouă construcţie socială, în haosul unei camere dintr-un spital de nebuni..
Un acroşeu vizibil la acelaşi cadru istorico-social, în Dezvăluirile târzii ale unui martor ocular, care pune în dezbatere rolul nefast al presei în noile democraţii, manipularea, linia invizibilă dintre adevăr şi minciună, anticipată, poate, în registru comic, de I.L. Caragiale în Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii (1897); doar că aici totul se încheie cu o împăcare, în timp ce în piesa lui C. Eretescu personajul Miron Gorovei, 75 de ani, chiar se sinucide „în direct”, împins la aceasta de mecanismul rece al presei din ziua de azi – cazul Elodia reţine, de câţiva ani, atenţia „unui anumit public”!
În fine, piesa care dă titlul volumului, Sala de aşteptare, apărutã în revista Vatra, nr. 8, 2011, iese din zona timpului istoric şi pune în prim-plan inevitabilitatea şi eternitatea morţii.
Nu ştiu dacă piesele de teatru ale lui Constantin Eretescu au fost jucate pe vreo scenă din ţară sau din străinătate. Ele au un potenţial dramatic, reprezentabil indiscutabil, deşi pot fi receptate foarte bine şi ca texte de lectură, ca lecturi-dezbatere, ca meditaţii asupra condiţiei umane, cu sau fără raportare la un spaţiu şi timp anume.
*
Ţinând, întrucâtva, de „hazardul” lecturilor de vacanţă, piesa de teatru Nişte copii ai durerii de Aurel Ivan Brezeanu, cu „un cuvânt de întâmpinare” de Ion Monafu, editorul cărţii (Editura Pandora, 2014) mi-a fost oferită de cei doi foşti colegi de facultate la întâlnirea ocazionată de împlinirea a 50 de ani de la încheierea studiilor universitare. Între absolvenţii din 1964 ai Facultăţii de Filologie – Limba şi literatura română, mulţi gazetari, în presa scrisă, centrală şi judeţeană – Radu Constantinescu, Ion Tronac, Valentin Hossu Longin, Aurel Ivan, Viorel Asproiu, Ion Voicu, Victor Ursu, Vasile Rusescu (în presa scrisă), Victoria Păsculete, Valeriu Dăescu, Emilian Simion (radio), Cornelia Rădulescu, Lucia Hossu Longin (TVR) etc., etc. (scuze pentru omisiuni; nu i-am pus la socoteală pe cei care au lucrat în presa literară, în edituri, la Direcţia Presei ş.a.m.d.!).
Piesa lui Aurel Ivan evocă, în formă dialogală, ultimii ani de liceu şi anii studenţiei, cu nota de subiectivitate specifică retrăirii, după 50-60 de ani, a unor evenimente care i-au marcat viaţa. Dacă personajele romanului-documentar al lui Kiki Skagen Munshi, comentat într-o cronică anterioară, porneau de la persoane concrete, supuse unui rafinat proces de dez-identificare, iar în teatrul alegoric al lui Constantin Eretescu eroii sunt „categorii” (Sfântul, un trecător, Împăratul Antarcticii etc.), personajele lui Aurel Ivan Brezeanu (adică de la Breaza!) abia dacă îşi schimbă numele din buletin cu un nume „de scenă”, uşor recognoscibil pentru cei care, parţial, sunt prezenţi în piesa lui, fie că au fost sau nu colegi de grupă cu Dragoş, eroul central al acestei „tragicomedii”.
Dramatizarea amintirilor – iată un procedeu literar mai puţin întâlnit, cel puţin de mine. Debutant, ca scriitor, la o vârstă matură, după 70 de ani, Aurel Ivan a găsit în literatură o supapă pe care noi toţi o căutăm, pentru a-şi nemuri amintirile şi a le împărtăşi celorlalţi, cu generozitate. Cincizeci de ani de gazetărie l-au învăţat pe autor să scrie bine, dar saltul de la reportajul de ziar la poezie (de acelaşi autor, Aduceri aminte. Versuri, Editura Pandora, 2012) sau la tragicomedie incumbă riscuri greu de surmontat. Nu cred că pot spune, cu vorbele lui D. I. Suchianu (dacă îmi aduc aminte bine!), aniversat la vârsta senectuţii, că Aurel Ivan Brezeanu este „un bătrân de viitor”, dar cred că memoria şi sensibilitatea lui sunt oglinzile retrovizoare ale vehiculului în care s-au înghesuit mulţi dintre cei care au trecut graniţa celor 70 de ani de viaţă.
*
Cu zece-cincisprezece ani mai tânăr decât autorii mai sus comentaţi („Sunt singur, mâine mă voi naşte/ Chiar într-o sâmbătă din cin’zeci doi…”), Marin Constantin, gazetar şi el, redactor la Radio România, s-a revărsat, în ultimii ani, cu câteva volume de versuri neconvenţionale, experimentale („tristihuri”, de exemplu volumul 333 tristihuri, 2012), „piezişe”, care îl fac să nu se încadreze în nici una dintre direcţiile poeziei româneşti din secolul XXI. Chiar şi cele 111 sonete senecte (Editura Detectiv Literar, 2013) nu respectă integral canonul sonetului clasic, abaterea fiind „norma” după care se conduce autorul.
Deşi atacă teme serioase, grave uneori, tonul general al volumelor sale este unul voit „uşor”, Marin Constantin fiind convins că „jocul” de cuvinte, cu cuvintele i se potriveşte cel mai bine: „LXXXVIII. Iertaţi-mă. Am vrut şi eu/ Să mă mai simt ca de liceu,/ Pe când flirtam gagici frumoase// Şi le ciupeam de fund prin clase.// Cei care spun că n-au făcut/ Măcar o boacănă-n trecut/ Ori sunt tâmpiţi, ori mint mereu,/ Ori nu au dat pe la liceu./ Aceste glume deochiate/ Nu-s rodul minţii-ntârziate./ Luaţi-le ca pe-o-ncercare/ De tinerească impudoare.// Iar cine nu pricepe arta/ Să recitească MAHALARTA”.
Marin Constantin este ilustratorul propriilor sale cărţi, semnând, ca grafician, cu pseudonimul C. Fierbinţeanu (adică, precum şi mai sus, „de la Fierbinţi”, de-o vreme, oraşul de-a dreapta şi de-a stânga Ialomiţei, în extremitatea vestică a judeţului omonim). De loc eu însumi cu autorul, scriu cu plăcere despre fierbinţeni, gândind, precum cronicarul, nasc şi la Fierbinţi, oameni – poeţi, istorici, prozatori, gazetari, critici…