Fiind in contra directiei culturii, literaturii, criticii românesti (in primul rând) de azi, desi nu are in Maiorescu un model viu si exemplar, Marino inlatura „profunda mediocritate a criticii române actuale“, dar mai ales inactualitatea si desincronizarea sa. „Ramasa cu cinci decenii in urma, intr-o faza calinescian-impresionista, total desueta.“ („Viata unui om singur“, Polirom, 2010, p. 477; in continuare, notez in paranteza numarul paginii din care citez.) Sunt indexate fara rabat impresionismul, sincronizarea mecanica, prin acceptarea colonizarii si a imitatiei prompte: „importam frenetic, numar de numar, toate modelele culturale occidentale: «poststructuralism», «postmodernism» si celelalte“ (217). Nu ia in seama posibila emulatie, poate si polemica (in chiar spiritul lui Marino insusi!), trecând peste diferentele limitative de sistem politic, depasirea lor fiind cu atât mai semnificativa. Dar sinteza pe care o doreste nu este, in definitiv, tot import, justificat de o piata culturala comuna? Exclude sau diminueaza rostul publicisticii? Il restrânge, daca el insusi a scris mult fragmentar.
Critica acceptata este una a adecvarii depline si a diferentei, opusa caii gresite in esenta ei si a anonimizarii conformiste, cointeresata imoral. In pseudo-critica, respinsa critic, dezvaluie publicarea unor nesfârsite recenzii pentru recenzii. Eroarea fundamentala a criticii i se pare a fi falsa critica, mai rea decât absenta criticii. „Decât o «receptie» gresita, conventionala, mai bine nimic“ (480). Individualizarea este singura care garanteaza critica propriu-zisa. „Idealul ramâne insa personalitatea si originalitatea“ (483).
Daca are ca premisa o „lipsa totala de spirit critic“ românesc (455), la noi „Eclipsa spiritului critic este totala“ (290), „o traditie a reflexiei critice românesti, de fapt, nici nu exista“ (356-7), careia el i se opune („Eram in conflict permanent (uneori declarat) si cu eclipsa totala a spiritului critic, dupa lunga perioada, profund represiva, de dogmatism totalitar marxist-comunist.“, 329), atunci ce integrare culturala ar mai fi de asteptat? Si, mai ales, ce si cum mai poti recunoaste din ceea ce nu exista? La ce bun, la el, cearta cu strainii, daca e de partea lor? Daca el este exceptia pozitiva, regula negativa nu-i e potrivnica? Marino uita opinia exclusivista si se contrazice. „«Spiritul critic in cultura româneasca» de G. Ibraileanu – cu toate insuficientele sale – ramâne in continuare, macar prin tema si prin titlu, o carte de referinta“ (330). Lipseste, asadar, cu desavârsire, traditia reflexiei critice românesti? Nu cade Marino in eroarea, dur sanctionata chiar de el, a lui Cristian Preda, care negase total traditia ideologiei românesti? Marino nominalizeaza suficient (de mult) in cartea, al carei ecou nu-l mai doreste, pentru a-si pastra, in acest mod, ultimul cuvânt. De observat ca nu-si interzice viitorul, intr-o cultura româna si europeana doar de el visata (si de generatia sa pradata prin istorie).
Critic de idei, ideolog aspirant, anticritic literar, Marino face din sine un caz de autodeviat contextual, izolat in sens de singularizat. Prefera termenul „deviere“ expresiei „schimbarea la fata“, mai ales dupa o ascundere a fetei culturale, prin doua decenii de excludere. Revenise la publicistica prin G. Ivascu, un comunist, in fond, dispretuit de el, cu care se intâlnise si in inchisoare. Nu spune daca era mai buna tacerea acestei devieri.
La idei (literare) ajunge abia in 1968, când incepe sa publice in revista „Cronica“, de la Iasi, prin Corneliu Stefanache (romancier de raftul al doilea, apoi obscurizat, dupa un plagiat – Marino ii noteaza numele pur si simplu, probabil cu recunostinta), „Critica ideilor literare“. Uitându-se in urma, constata autocontradictoriu: „eram un «fals» critic literar“ (283). Dar cât de fals, daca termenul este pus intre ghilimele? De fapt, el citeaza, e parerea altora, nu a sa. Nu era deviat in critica, el era cel care devia critica. Si critica a reactionat la tentativa de deviere partiala, neadmitând alternativa. Nu se voise nici istoric literar. Aici frontul era foarte larg: istoria literara era excomunicata de noile metode, incepând cu structuralismul (in Occident, apoi si in Estul comunizat). Iar in totalitarismul de extrema stânga, ea era supusa (mono!)ideologic. Politic, ar spune Marino, care numeste societatea comunista o societate dezideologizata.
Ideologul literar din comunism si ideologul in devenire din postcomunism nu se situeaza impotriva criticii – sa spunem asa – generale. Dimpotriva. Critica este pentru el un fel de suprametoda, de metoda a metodelor, in sensul in care pune totul in criza, verifica intr-un fel innoitor, daca nu si inaugurator. Scriind despre sine, noteaza intr-un loc: „Un «revizionist» de formatie si vocatie ca mine…“ (118). Reapar desele ghilimele, atenuante, deviante. La prima lectura, intelesul este ca nu e un revizionist autentic ori deplin. Si cum revizuire inseamna critica, nici critic propriu-zis nu este. Si totusi, la critica se refera. Critica este prin definitie revizuire. De autorevizuire, Marino nu vorbeste. Dar, in masura in care se reciteste critic, uneori foarte critic – desi intr-un mod ambiguu –, produce o singulara autorevizuire. Ce-i drept, ea apare mai mult ca involuntara. Astfel de tautologii, ambiguizate prin cuvinte repetate cu ghilimele, ori nu spun nimic, ori spun ceva nepotrivit: „Critica genereaza «critica». Istoria literara genereaza «istorie literara»“(42).
Marino fuge de reductia la literatura. Citeste literatura ca fiind mai ales altceva decât literatura. Nu inseamna ca el este cel care se deda devierii? Are indrazneala de a trece peste cenzura din tara comunista si de a publica recenzii despre literatura de fictiune, dar nu pentru arta fictiunii, ci pentru subiecte, probleme, raportate (in)direct la realitatea istorica. Semneaza astfel de „«recenzii» pur ideologice in publicatii straine“ (462) despre B. Nedelcovici sau D. Tepeneag. Se vrea contra „marxismului literar“ (116). Crede ca chiar reuseste sa i se opuna. Unele referinte nu-l sustin. Apoi, de ce il uita pe altadata citatul V. I. Lenin? Mici compromisuri editoriale? Nimic rusinos, cum scrie acum?
Critica pe care o respinge Marino pare a fi tocmai critica respingatoare, dogmatica. Critica pe care o adopta pare a fi aceea atragatoare, recunoscatoare, pluralista. „In ce calitate X sau Y ma «recunoaste» sau nu? Ma «primeste» sau ma «elimina» din cultura româna?“ (465) Nu-si revendica apartenenta la literatura, ci la cultura. Si contesta autoritarismul, ca fiind restrictiv, sarac, in timp ce el doreste o extensie a domeniului critic, dupa model occidental, acum acceptat; pâna la punctul in care devine suficient, anistoric, cu orice spatiu cultural planetar. Criteriul de omologare (ca acceptare si situare ierarhica), ontologic si axiologic, il preocupa iar functionarea lui il intriga: „o contrarietate fundamentala, care ma urmareste mereu: in ce calitate si in baza caror argumente X sau Y «fixeaza» (vorba vine) valoarea unui scriitor?“ (468). Marino nu este un dogmatic, ci mai curând un anarhic. Unul conservator si totodata deschis innoirilor. Asadar, un nefixat. Vom vedea ca se identifica drept anticanonic. Dar el insusi respinge, fixeaza, macar indirect, pe altii. De regula, pe cei care il exclud, il fixeaza in afara, ca ex-centric, exotic, in esenta inacceptabil. Gestul sau colosal este de a respinge drept falsa, intârziata (desi este o diferenta aici) critica literara româneasca. „Acest mare mit al criticii literare române, impus de traditia Lovinescu-Calinescu (in legatura cu care am polemizat si dupa 1989), ma contraria la culme“ (116).
A. Marino constata ca a pierdut razboiul cultural si regreta inrolarea in fronturile lui, toate luptele purtate, inoportun, prin conventii inadecvate, dirijate intr-un mod dezonorant, intr-un sir de „confruntari, mizerii, lovituri joase si pseudopolemici“ (128). Aparent cazut la pace, recunoaste acum „polemicile mele adesea absurde“ (19), «absurditatea» unor polemici vechi“ (288). A se observa calificativul transcris contradictoriu, nesigur, de deceptionatul ramas cu speranta intr-o viitoare izbânda. Militantul retras la vatra nestinsa, mocnind, isi impune acum apararea de orice provocare: „evit tot mai mult orice motiv de polemica si controversa“ (291). „De altfel am renuntat la orice polemica, la orice «raspuns» la atacuri.“ (459). Nu el a pierdut, de fapt, razboiul, acesta s-a pierdut pe sine. Polemica nu este o metoda, e doar o cale infundata. „De altfel, in România, polemica n-a dat, vreodata, nici un rezultat.“ (460) Recunoscându-se doar in ideolog, mai ales in aceasta postura refuza polemica. „Polemica de idei nu exista“ (17). Constatare identica cu cea a lui N. Manolescu din „Contradictia lui Maiorescu“. Sa marchez o diferenta fundamentala, aratând ca acolo se nega nu doar posibilitatea polemicii, dar si aceea a ideilor. Or, ideile sunt credinta doctrinarului Marino, un soi de preot laic al lor. Si totusi, ce misca ideile, daca nu polemica lor, fie ea si numai implicita?
La limita anarhismului si antiautoritarismului, un democrat, un liberal, si in critica, Marino este un decanonizant ori macar un anticanonic, cum putini mai exista la noi printre cei „cu opera“. Nicio critica nu impune canonul (284). El respinge canonul literar, critic, in general iar, in comunism, in particular. Valorile din comunism ii apar inacceptabile (283). Atunci ele sunt false valori. (România din totdeauna ii apare, ca „tara lui pseudo“, un desert de nonvalori.)
Cronica literara pe care o accepta nu este in traditia lui E. Lovinescu si G. Calinescu, impresionista, prolixa, parafrazanta, neclara (antimodelul: Gh. Grigurcu, 284), ci, ca in Occidentul avansat cu 50 de ani, „scrisa altfel. Rezumativa, informativa si chiar publicitara…“ (283). Cronica literara la români e prea literara. Ambitioasa, aroganta, substitutiva. Constat aici ca M. Mincu sau St. Borbély, dimpotriva, ar dori-o actualizata metodologic, pe când Marino, iata, demetodologizeaza cronica literara. Anti-ideologismul foiletonistic ii apare lui Marino inca si mai grav, când constata, deziluzionat, „totala dezideologizare si nereceptivitate la idei a «cronicii literare» românesti“ (206).
Falsa critica româneasca din comunism ii apare provincialista si corupta. E curent „jocul recenziilor reciproc avantajoase“ (290). Criticii universitari de la Litere, Cluj (unde P. Cornea il voia profesor consultant, dar i s-a „pierdut“ dosarul, el fiind considerat stafie, inamic, de, spune marginalizatul nostru european, nulitatile care conduc doctorate), se recenzau elogios „in cerc inchis“ (277). Marino, ex-centricul, stie ca de la el se astepta sa scrie despre si nu impotriva lor. Iar Clujul, sa adaug, mitologizabil din provincii mai decazute cultural si moral, nu este unic in critica româneasca. Parvenitismul, carierismul, oficializarea, marcate de violenta (ideologica, totusi, ceea ce Marino nu mai constata) ii sunt straine. „Ceea ce ma indigna era psihologia scriitorului oficial, al carui prototip inegalabil ramâne Eugen Simion. Un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generatie. Cu unele calitati si cu un imens defect: parvenirea sociala cu orice pret“ (331). In iunie 1998, la Brasov, criticul perceput drept oficial, prin obârsie un rural bucurestenizat, i-a atacat dur pe Balota si Matei Calinescu. Societatea egalitarismului ipocrit, mascând o rasturnare de criterii si pozitionari, nu are nevoie si nici nu permite formarea unor critici. E o societatea ne– sau anti-critica. Nume acreditate profesional, estetic, unele chiar admirate, sunt excomunicate. „Orice ierarhie reala era desfiintata. Dan Cristea, Cornel Regman (tip odios, citat abundent de M. Nitescu), Alex. Stefanescu etc. sunt toti «critici», chiar critici «mari». Un obtuz comunist, iliescian declarat, militant, dupa 1985 (sic!, n.n.), ca Valeriu Cristea, este declarat la moartea sa recenta «un mare om al timpului nostru, un neuitat scriitor si critic»“ (332).
Pe lânga (ser)viciul ideologic neacceptat, nu iarta acestei critici inaptitudinea suficienta si chiar programatica a sintezei, ori bovarismul originalitatii artistice. „Doua defecte mi se pareau intolerabile si esentiale: cultul fragmentului si literaturizarea. Obsesia frazelor bine intoarse, a butadelor, paradoxurilor“ (335). Mediul alienat critic e dispers si marcat de simulacru cooperant. „Lipsa de comunicare si dialog este aproape totala“ (475). Solitarul, mai mult prin datul social decât psihologic, ramâne „spontan ostil oricarui spirit de ceata“ (337). Ceata este notiunea peiorativa pentru tot ce colectivizeaza si pulverizeaza spiritul critic oricum vitregit intr-o societate inchisa, violent rasturnata: generatii, grupuri, cercuri, redactii. Ia exemplele cele mai de sus, pentru ca negatia sa fie limpede. Cercul de la Sibiu ii apare numai „specializat in notiuni vagi («baladescul», de pilda)“ (337). In comunism si dupa el, n-a cunoscut decât reviste jos(nic) programate si indrumate, acoperite de cecitate critica: le dezvaluie acum „extraordinarul conformism, mimetismul contagios, subiectivismul cel mai necontrolat, care invadeaza, una dupa alta, toate redactiile“ (474). Toate. Asadar si cele care l-au recunoscut drept ideolog, mentor, indrumator, model, exemplu de recunoscut si urmat. Revistele care ii apar, in ceea ce-l priveste, inchise, in frunte cu saptamânalul definitoriu al Uniunii Scriitorilor. „Daca as intra in toate mizeriile de la «România Literara» (de pilda) mi-ar trebui pagini intregi“ (226). Ca si acelea favorabile, „Ramuri“, „Mozaicul“, „Continent“, „Cuvântul“, „Apostrof“.
In propria perceptie, Marino e „un critic fara critica“, dispretuit de Alex. Stefanescu si Ion Simut, M. Zaciu, „autorul, cred, al celor mai veninoase texte despre mine si in «Tribuna» si in «Jurnalul» sau“ (476). Cronicarii literari il bagatelizeaza, ii ataca pe cei care-l accepta, uneori scriu integral negativ. Ramâne „doar un etern «pionier», intr-o critica subdezvoltata, ramasa la stadiul impresionist“ (490). Intr-un moment de modestie (ironica, sarcastica), noteaza revendicativ ca a realizat „Un mic pas inainte fata de faza Dragomirescu, Vianu, Florescu“ (479). Nu se raporteaza la mitul Mesterului Manole, dar daca ar face-o, s-ar identifica cu el, despartindu-se vehement de nocturna demolare intreprinsa de cei care nici nu au de gând sa edifice. „In ultima instanta, totul sta pe afirmarea energica a ideii de constructie, de «intemeiere» pe un teren practic gol“ (497).
Critica occidentala a epocii l-a deceptionat, de asemenea, prin ruptura de trecut, dar si printr-un narcisism prelungit: „ma simteam pur si simplu saturat, ca sa nu spun sufocat, de alexandrinismul si formalismul «noii critici» occidentale dominante, in special franceze“ (286). Nu se vrea „pseudodiscipol «occidental»“ (481). Metoda sa comparatista, ideologica, „n-a avut nici un succes“ (205). Comparatismul occidental e „complet dezideologizat“ (483), si nu primeste toate literaturile in cea universala. Comparatistii francezi sunt cei mai antipatici, „fara nicio viziune de ansamblu, generalizanta, teoretica“ (167). Isi afirma afinitatea doar cu italianul Armando Gnisci. Se exclude dintre mediocrii (318) comparatisti de la AILC. Refuza moda si canonul occidental. „Daca refuzam, de pilda, canonul literar românesc, in total sau in parte, «Lovinescu» sau «Calinescu», nu vedeam de ce n-as fi procedat la fel, cu orice alt canon critic strain, indiferent de reputatia sa“ (300).
Adept al literaturii universale extrase din toate literaturile nationale, indiferent de proportiile acestora, A. Marino s-a orientat, ca si nevazut, „spre o teorie generala a literaturii prin identificarea unor <invarianti> si spre generalizarea unei definitii a literaturii pe baza lor“ (163). Odata inselata speranta sa in context universal, dificultatile nationale, deja coplesitoare, sporesc. El, care voise sa le scada, isi repeta ca teoria literaturii nu are la noi traditie, si nu se descopera decât ca un pionier intârziat, ratacit, (dez)iluzionat si – cum se autocalifica ori descalifica printr-o masochista disperare – ridicol (285). Devreme ce, peste doua generatii fata de a sa, si M. Cartarescu a marturisit „un fel de oroare de teorie“ (286), solutia care i se impune lui Marino este abandonul, retragerea din teoria literaturii. Ramâne, insa, chiar si aici, un sustinator, si inca unul entuziast, al vechii teorii a formelor fara fond (35, v. si 513), cunoscuta prin T. Maiorescu, jalnic de adevarata si actuala, preexistenta criticului: „Bietele «forme fara fond» pretins junimiste!“ (414). „Re“-formularea acestei teorii, intr-un mod general, nelamuritor, ne da doar ocazia de a vedea intarita conceptia istoric-culturala organicista, conservator-continuatoare, a lui Marino: „Stiu ca «formele fara fond» sunt o realitate inevitabila. Dar datoria noastra este de a le da cât mai repede posibil un «fond» real, corespunzator. Cheia solutiei? Continuitate, reflexie personala, seriozitate si spirit critic“ (440). Evident, anticriticul Marino ramâne, in felul lui, critic. Chiar si autocritic.