Imaginati-va pentru câteva secunde ca marile companii nu ar fi persoane juridice, ci ar fi, pur si simplu, persoane. Daca, de pilda, cineva m-ar intreba in acest joc ce parere am despre firma X, eu i-as chema imediat in minte figura ei cam din topor, gesturile repezite, replicile lingusitoare. Si as rasunde, scurt, „e o topârlanca“. Sau: „ii cam lipseste o doaga“.
De curând un bun prieten a fost chemat pentru un interviu la o mare companie. A fost chemat si la al doilea, si la al treilea interviu, apoi a fost supus la o testare de aptitudini laborioasa, care i-a inghitit mai bine de cinci ore din agenda. In total, sa fi tot dedicat, acestor mari corporatisti, vreo 12 ore din viata sa, adica o intreaga zi de activitate a unui om. Apoi marea companie, care ii sugerase deja ca angajarea e un fapt foarte probabil, nu i-a mai dat nici un semn. Nici un telefon, nici un email, nici o explicatie, de ce da sau de ce nu, nimic.
Prietenul meu lucrase, inainte, la o alta mare companie, de unde a plecat in urma unui conflict. Mai precis, un conflict de semnaturi: pentru a pune pe roate o actiune caritabila, N. a indraznit sa dea semnalul oamenilor din teren având strânse nu 5, ci doar 4 semnaturi. Lipsea parafa sefului-al-mare (sefei-aleia-mari), prea ocupat(a) cu treburi la nivel international, de importanta galactica, pentru a da la timp verdele unei minore actiuni de caritate bucurestene. Sefa-aia-mare s-a oparit, s-a infoiat in regulamentele de ordine interioara si i-a comunicat prietenlui meu ca ar fi bine sa se puna singur pe liber. Ma rog, era si criza economica mondiala, asa ca pretextul cadea la fix. Banuiala lui N., acum, e ca marea-companie-unde-voia-sa-lucreze a sunat la marea-companie-unde-tocmai-lucrase pentru referinte si ca aceasta din urma i-a pus o vorba proasta. Le-or fi zis: „N-aveti incredere in individul ala, face lucrurile sa mearga fara sa aiba suficiente semnaturi. Scandalos!“.
Nu soarta prietenului meu vreau s-o plâng aici. Slava Domnului, el a primit, cam tot in acelasi timp, o propunere ferma de angajare de la o a treia mare companie, unde, in umila mea opinie de necorporatist, ii va fi mult mai bine decât i-a fost la Marea Companie 1 sau decât i-ar fi putut fi la Marea Companie 2. Altceva ma intreb: oare noua de ce nu ne cere nimeni parerea despre aceste mari companii? Adica, multi dintre noi am cunoscut destul de bine un ins sau altul din aceasta faloasa familie, am stat, cum s-ar spune, cu aceste figuri cu-brand-in-frunte la masa si avem toate datele sa le facem, foarte precis, câte un portret. Am putea spune cum se imbraca, in ce fel vorbesc, daca stiu sau nu sa foloseasca tacâmurile de peste, daca se scobesc in nas, daca obisnuiesc sa mearga cu pâra, daca sunt, sau nu, in cele din urma, personaje alaturi de care am avea incredere sa pornim la drum.
Va propun doua exemple care pot sa porneasca sau nu de la fapte reale. Marea Companie M1 unde eu, Stanescu, am lucrat acum ceva timp e, permite-ti-mi sa va spun, o pensionara tâfnoasa, cu mâinile tremurânde, surda de o ureche si suspicioasa cât cuprinde. Are un gât ridat, de pe care atârna pieile, dar isi da cu parfum sa miroasa de la 10 poste. Sportul preferat e sa zbiere la toata lumea ca i-a furat pensia, pe care singura si-a ascuns-o sub saltea. Apoi, Marea Companie M2 cu care tot eu, Stanescu, am colaborat in câteva rânduri e, iertati-mi limbajul, un flacaias plin de cosuri, ofticos si las, a carui principala ambitie e sa ajunga cel mai respectabil ajutor de bagator in seama din tara. Nu stie sa zica niciodata „multumesc“ si n-are curaj sa-ti arunce nici cea mai mica vorbulita critica in fata. Daca e atins cu ceva, de obicei in orgoliu, se ascunde sub o copaie si stinge luminile, sperând ca oamenii vor pleca singuri acasa. Si tot asa.
Doua obiceiuri sunt extrem de enervante, in general, la aceste firme. Primul e acela de a vorbi cu o voce metalica, uniforma, precum un robot telefonic. Prin departamentul lor de PR, unde sunt angajate domnisoare absolvente de stiintele comunicarii la IDD, prin departamentul de custumer service cu studenti angajati pe salarii minime, dupa doua zile de training, companiile mici si mari vorbesc la unison limba PR-ului, „multumesc ca ati apelat la serviciile firmei noastre“ pe post de injuratura, sub masca invariabilului zâmbet de ipsos. Al doilea obicei este acela de a se lua una dupa alta, imitându-se pâna la punctul in care toate vor uita, cu desavârsire, naturaletea. Un limbaj nou este inventat pentru costumele cele noi, pentru birourile noi de otel si sticla, pentru realitatea cea noua, astfel incât nici un ecou al vietii din strada sa nu le mai zgândare iluzia utopicei armonii corporatiste. Multumirea de sine a marilor companii, armonia cântata la team building-uri si iubirea netarmurita dintre frati de la petrecerile firmei ar fi invidiate, cred, pâna si de Martorii lui Iehova.
Am cunoscut, desigur, si companii cu coloana vertebrala / cu maniere, companii in care poti avea incredere, insa pâna acum acestea nu au fost Mari Companii ci, mai degraba, mici familii de prieteni. Poate exista, in lumea larga, si Compania-gentleman-cu-scrupule, cititor de tratate filosofice, deschis si sincer in prietenia pe care ti-o poarta, sau Compania-profesor-cu-ochelari, gata sa-ti sara in ajutor la nevoie si sa te invete vreo doua trucuri folositoare. Eu nu le-am cunoscut deocamdata, insa, poate, ele asteapta cu bratele mereu deschise pe undeva, pe acolo.
Ceea ce vreau sa spun e ca si doamnele si domnii Companii au o fata ce poarta urmele caracterului, dincolo de limbajul pompos-derutant, „salariu motivant“, „mediu tineresc si dinamc“, „bonusuri avantajoase“. Si, asa cum distinsii membri ai acestei familii pot cere tot felul de referinte despre noi, de ce nu am putea, la rându nostru, sa aratam cu degetul spre lasitatile de sub costumele managerilor scrobiti si spre cosurile de pe fetele dsoarelor CEO impecabil fardate?