Manifestul Partidului Culturii sau „Complexul lui Ceauşescu“ asupra instituţiilor de cultură

O stafie bântuie România – stafia culturii. Toate puterile bătrânei ţărişoare s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva aceste stafii: FMI-ul şi creditorii străini, guvernanţii şi parlamentarii, preşedinţii de consilii judeţene şi primarii, DNA-ul, Parchetul şi Curtea de Conturi. Există oare vreo instituţie de cultură care să nu fi fost ameninţată cu desfiinţarea pentru că nu servea interesele politice şi economice de moment? Există oare vreo instituţie de cultură care să nu fi fost călcată în picioare de către controale arbitrare şi care să nu fie umilită cu bugete de subzistenţă?
Din acest fapt reies două lucruri.
Toate puterile din România recunosc acum cultura drept o putere pe care vor să şi-o apropie şi să o domine.
A venit timpul ca oamenii de cultură din România să-şi expună deschis, în faţa lumii întregi, concepţia, scopurile, tendinţele şi să opună basmului despre stafia culturii un manifest al culturii însăşi…
Mi-e greu să spun dacă textul de mai sus este un pamflet sau nu. În orice caz, nu la adresa lui Marx (pe care, oricum, nu l-am citit şi apreciat niciodată suficient, pentru că eu, asemenea lui Radu Cosaşu, l-am preferat întotdeauna lui Karl Marx pe Groucho Marx), dar, în mod cert, este un text izvorât din tristeţea care străbate azi instituţiile româneşti de cultură.
Deunăzi am aflat că unul dintre miniştrii Culturii cu cea mai slabă performanţă de după 1989 – mă refer, evident, la senatorul Daniel Barbu – a răşluit încă dintre vara anului trecut, printr-o hotărâre a Guvernului, spaţii importante dintre cele deţinute de Biblioteca Naţională a României. Aici, chestiunea ar merita o paranteză. Aparent, e greu de înţeles de ce Ministerul Culturii se complace în postura de parazit al instituţiilor pe care le subordonează. Desigur, cunosc raţiunile pentru care mai întâi s-a aşezat în curtea Muzeului Satului, pentru ca, ulterior, să se stabilească în corpul aulei Bibliotecii Naţionale: numai aşa putea primi fonduri pentru a-şi asigura un sediu. Numai că nu este normal pentru Guvern să îşi lase ministerele de izbelişte. Practic, fiecărui ministru i se spune să se descurce atunci când vine vorba despre găsirea unui sediu adecvat. Dacă Răzvan Theodorescu a ales să desăvârşească clădirea administrativă a Muzeului Satului, ocupându-i 60% din spaţiu pentru nevoile ministerului, Kelemen Hunor a aflat un sediu mai bun pentru minister, din celebrele fonduri împrumutate de la BDCE. Între timp, Toader Paleologu se gândise, la un moment dat, să evacueze Muzeul Colecţiilor de Artă pentru a muta Ministerul acolo, iar, ceva mai târziu, Mircea Diaconu viza Palatul Kretzulescu din Grădina Cişmigiu pentru acelaşi scop. În realitate, nimeni nu vrea să îşi asume răspunderea de a spune pe şleau că şi Ministerul Culturii are nevoie de un sediu decent pentru funcţionarii săi, pentru că acest lucru dă prost la electorat, care are impresia că funcţionarii publici (în general, deci şi cei din Cultură), pierd vremea prin birouri şi nu merită să lucreze în condiţii normale. În consecinţă, decidenţii politici, de la premier la ministrul Finanţelor, nu sunt de acord cu noi sedii pentru ministere (în schimb, emit pretenţii pentru elaborarea de programe fără nici o consecinţă practică!).
Se pare că situaţia de la Biblioteca Naţională e pe cale să se normalizeze datorită faptului că doamna director general Elena Tîrziman, deşi ameninţată cu imediata înlocuire din funcţie, a refuzat orice compromis cu ministerul.
Mai nou, aflu că şi Consiliul Judeţean Bihor pare să o fi luat cu totul razna şi este gata să renunţe la o investiţie imensă la care se lucrează din 2005 încoace, din pură ignoranţă şi, probabil, din ceva mai multă prostie.
Totul a început după ce România i-a retrocedat Episcopiei Romano–Catolice din Oradea cea mai frumoasă clădire din oraş, palatul care găzduise până atunci Muzeul Ţării Crişurilor. Ca să zic aşa, toate bune şi frumoase: muzeul s-a văzut chiriaş într-o clădire care de drept nu îi aparţinea,  numai pentru că statul comunist s-a crezut veşnic pe Pământ şi nu s-a îngrijit să construiască sedii adecvate pentru instituţiile sale muzeale.
În 2005, ca urmare a unei înţelegeri parafate de ministrul Culturii, Mona Muscă, şi ministrul Apărării, Teodor Atanasiu, o fostă cazarmă, situată central, în superbul oraş de pe Criş, este cedată Consiliului Judeţean Bihor, cu condiţia ca acolo să se mute Muzeul Ţării Crişurilor. Muzeografii bihoreni se apucă de lucru. Urmează mulţi ani de proiecte, de studii, de amenajări, inclusiv prin lucrări de restaurare şi adaptare a clădirii centenare la nevoile unui muzeu modern. Se ajunge, astfel, la începutul anului 2014, ca circa 85% din totalul lucrărilor estimate pentru reamenajarea muzeului să fie executate, cheltuielile de până acum ridicându-se la peste 18 milioane de euro. Numai că nu logica este punctul tare al politicienilor noştri. Ei sunt bântuiţi de fantoma lui Ceauşescu, precum îi bântuia Akaki Akakievici Başamacikin pe purtătorii mantalei din nuvela lui Gogol. Ei se visează, cu toţii, nişte Ceauşescu – mai mici, dar cu potenţial de creştere (acum, cinstit: într-o ţară care a putut fi guvernată de de-alde Dej şi Ceauşescu, orice nătăfleaţă poate crede că are bastonul de generalissim în straiţă). Ei cred că ştiu tot şi că le ştiu pe toate. Aşa că, după o matură chibzuinţă, s-au gândit să dea naibii toată investiţia făcută până acum pentru amenajarea muzeului, să mute în fosta cazarmă nişte instituţii subordonate Consiliului Judeţean (nu de cultură, bineînţeles, pentru că, în general, cultura încurcă şi ne creează probleme) şi să mute muzeul în fosta cetate. Pentru cine nu ştie oraşul, s-ar putea ca ideea să pară genială, aşa că îţi vine să te întrebi cum de nu s-a gândit nimeni până acum că locul cel mai potrivit pentru muzeu ar fi în fosta cetate. Monument istoric este, în ruină este, ce mai? La fix! Cu alte cuvinte, ce-ar fi mai bun pentru muzeu, dacă nu cetatea? Păi, să le spun eu onorabililor consilieri bihoreni de ce nu e bine să se mute Muzeul Ţării Crişurilor acolo (asta, pentru că tot mi-am exersat mintea în a oferi contraargumente în privinŢa desfiinŢãrii Muzeului ţãranului. Întâi şi întâi, dacă spaţiul cetăţii ar fi astăzi gata restaurat şi amenajat, printr-o minune făcută de zâna care a transformat-o şi pe Cenuşăreasa în prinţesă, acolo nu ar intra nici a zecea parte din colecţiile muzeului. În al doilea rând, chiar dacă cetatea ar fi doar unul dintre sediile oferite mai nou muzeului, făcând abstracţie de minunile zânei, ar trebui cam încă vreo 12 ani pentru proiectarea, restaurarea şi amenajarea noilor spaţii muzeale. În tot acest timp, Consiliul Judeţean ar continua să umple, din buzunarele contribuabililor de pe la Ştei, Marghita şi Beiuş, buzunarele săracei Episcopii Romano–Catolice cu numai 15.000 de euro pe lună, cât costă actuala chirie pe care muzeul le-o plăteşte credincioşilor catolici. Pe de altă parte, acelaşi inteligent Consiliu Judeţean ar trebui să dea înapoi la Comisia Europeană numai 20 de milioane de euro, cât a primit printr-un Program Operaţional Regional, care urmărea revitalizarea cetăţii, dar pentru alte utilizări. În fine, nu ne mai încurcăm în bagatele de genul legii muzeelor şi colecţiilor publice, care specifică foarte limpede în ce condiţii se poate muta patrimoniul cultural dintr-o clădire în alta, că doar n-am ajuns chiar aşa de jos încât să ne mai şi respectăm propria legislaţie! Ce să mai vorbim de normele ICOM? Cel puţin, în materie de legislaţie internaţională, avem exemplul luminos al lui Vladimir Vladimirovici, care a anexat Crimeea dintr-o sorbire şi nu s-au prăbuşit bolţile Cerului şi nici alea ale Consiliului de Securitate! Aşa că, ce să mai vorbim de respectarea legii în România?
Cred că am fost destul de clar.
Dar sunt la fel de convins că bat toaca pentru surzi. Într-o ţară în care toată şefimea politică dispreţuieşte din toţi rărunchii cultura, în vreme ce încearcă să se pozeze pe lângă monumentele istorice ca să pună pozele pe Facebook, moştenire pentru generaţiile următoare de fraieri care îi vor vota, chiar nu văd de ce oamenii de cultură din ţara asta ar trebui să se mai poarte cu mănuşi cu decidenţii politici care se cred atoateştiutori în domeniul nostru. A venit, cred, vremea să trecem peste orgolii şi pasiuni, peste religii şi etnii, peste idolii culturali pe care i-am urmat şi peste propriile noastre frici şi complexe, să lăsăm deoparte ideologiile care ne despart (oricum, politicienii nu dau doi bani pe ele, pentru că nu cred în ele) şi să spunem clar cine suntem. Karl Marx a avut acest curaj, vorbind despre partidul comunist. Că totul a fost o tâmpenie nu mai e cazul să discutăm asta, pentru că am simţit-o pe pielea noastră, dar nu curajul i-a lipsit, şi nici puterea de organizare. Ar fi cazul să le spunem ceauşeştilor care ne distrug viaţa, cultura şi identitatea cu ideile lor calpe, că nu le mai acceptăm. Pretind solidaritate între noi, cei care încercăm să facem câte ceva pentru cultura din România. E prea mult?