Mândria inimii şi orgoliul intelectului

Mândria şi orgoliul sunt două noţiuni, două atitudini care se confundă adesea, cauza acestei confuzii ţinând în principal de ignorarea surselor lor – inima în cazul mândriei şi intelectul în cazul orgoliului. Izvorând din două surse, din două instanţe diferite, orientările mândriei şi ale orgoliului vor fi, prin urmare, la fel de diferite. Astfel, orientarea orgoliului, respectiv a intelectului, este una de tip închis, întoarsă spre sine, egoistă şi narcisistă în care Eul orgolios se pune pe sine în centrul universului şi consideră că toată lumea trebuie să se învârtă în jurul său, această orientare corespunzând acelei concepţii eronate, geocentrice, potrivit căreia Soarele se învârte în jurul Pământului. Dimpotrivă, orientarea mândriei, respectiv a inimii este una de tip deschis, întoarsă spre Celălalt, spre seamăn, spre lume corespunzând acelei concepţii heliocentrice sinonimă „revoluţiei copernicane“, conform căreia Pământul se învârte în jurul Soarelui. Mândria şi orgoliul sunt, aşadar, două orientări, două moduri de a privi relaţia cu lumea, două atitudini fundamental diferite ale sufletului uman care nu trebuie nicidecum confundate.
Orgoliul este intrinsec legat de intelect, iar una dintre manifestările sale cele mai izbitoare se referă la superioritatea opiniei sau ideii enunţate, la faptul că toţi oamenii, de la cel mai mic până la cel mai mare, încearcă să-şi impună propriile idei şi puncte de vedere, fiind gata să-şi spulbere aproapele pentru a-şi impune convingerile. Se pare că nimic altceva nu aduce atâtea conflicte între oameni ca dezacordul ideilor. Toţi sunt gata să-şi accepte, să-şi tolereze unii altora anumite lipsuri şi slăbiciuni, dar de-ndată ce ideile lor politice, economice, filosofice sau religioase sunt divergente, intoleranţa orgoliului îşi face numaidecât simţită prezenţa, instigându-i pe oameni să lupte unii împotriva altora şi făcând ca acţiunile lor să se irosească astfel în acţiuni opuse şi chiar contradictorii. Dacă esenţa orgoliului şi a intelectului este discriminarea, respectiv operarea cu diferenţe, distincţii şi diviziuni, atunci obişnuinţa de a le folosi va crea, fără doar şi poate, izolare, separare şi un nesfârşit conflict inter-uman. Astfel, dat fiind că fiecare om gândeşte în funcţie de prejudecăţile, experienţele, idealurile, credinţele şi convingerile sale, la care se adaugă condiţionările rasei, naţiunii, familiei, religiei, tradiţiei, culturii etc., este evident că identificarea omului cu toate aceste diviziuni va genera conflicte între semeni statuând distincţii precum: „ţara mea“, „religia mea“, „Dumnezeul meu“, „credinţa mea“, „eu sunt american“, „eu sunt musulman“, „eu sunt democrat“, „eu sunt conservator“, fiecare „eu sunt“ confruntându-se violent cu celălalt „eu sunt“. Fiecare îşi închipuie, aşadar, că punctul lui de vedere e cel mai adevărat, exprimându-se în sentinţe definitive. Istoria omenirii e plină de „personalităţi“ care, crezând că deţin întregul adevăr, au fost gata să ucidă, să masacreze şi să poarte războaie în numele adevărului. Orgoliul devine astfel marele ideolog, marele tiran, marele inchizitor, marele dictator, marele călău, dornic mereu să supună, să domine şi să controleze. Toate marile ideologii, toate marile sisteme politice sau filosofice, toate marile dictaturi stau sub semnul saturnianului orgoliu. Ceea ce mi se pare extrem de interesant în cazul orgoliului se referă la una din manifestările sale deghizate care este umilinţa, căci pentru a învăţa cum să supui trebuie mai întâi să vezi cum este să fii supus. Astfel, orgoliul este adesea umil în faţa conducătorilor lumii, înclinându-se în faţa celor puternici, în faţa potentaţilor zilei, a bogătaşilor şi călăilor, doar pentru a dobândi la rândul lui prestigiu, bogăţie şi faimă. Cu alte cuvinte el se face face „mic“ pentru ca apoi, obţinând ceea doreşte, să devină din nou „mare“, pendulând mereu între un complex de superioritate şi unul de inferioritate.
Deşi radical diferite, orgoliul şi mândria riscă, aşa cum spuneam, să fie adesea confundate. Nu puţini sunt cei ce văd, de pildă, în mântuitorul Iisus un spirit orgolios datorită unor formulări precum „Eu sunt cel ce Sunt“ sau „Eu sunt Fiul Domnului“. Însă despre Iisus se poate afirma că a fost mai curând un spirit mândru, deoarece el s-a supus şi a servit unor raţiuni divine superioare, ceea ce un spirit orgolios nu ar fi capabil niciodată. De altfel, marea diferenţă dintre mândrie şi orgoliu ţine de gradul de deschidere, de dăruire, de serviabilitate şi de punere în slujba unor scopuri sau idealuri mai înalte decât propria persoană. Fire nobilă, în strânsă legătură cu frumuseţea interioară a sufletului, mândria, care izvorăşte din inimă, adică dintr-un principiu feminin prin excelenţă, serveşte şi se pune mereu în slujba celorlalţi, în serviciul unor idealuri mari şi al unor interese superioare. Iisus, Socrate, Blaise Pascal, Mahatma Gandhi, Nelson Mandela ş.a. sunt câteva exemple grăitoare în acest sens. Tocmai fiindcă e „mândră“, adică serveşte şi se pune în slujba a ceva mai mare şi exterior ei, mândria nu cunoaşte, precum orgoliul, umilinţa. Spre deosebire de orgoliu, care are ca fundament umilinţa şi ca efect, umilirea, un om orgolios ascunzând întotdeauna o mare cantitate de umilinţă, mândria are ca fundament smerenia care este un scop în sine, şi nu un mijloc pentru atingerea unui scop, motiv pentru care mândria, respectiv smerenia, nu pendulează şi nu se schimbă în funcţie de poziţia ierarhică a celor din faţa sa, rămânând mereu şi în acelaşi timp egale faţă de sine. Exemplul lui Iisus, la care am făcut referire mai sus, este deosebit de semnificativ. Mântuitorul este în acelaşi timp mândru şi smerit, iar felul în care-şi primeşte răstignirea tulbură tocmai prin aducerea împreună a două noţiuni considerate separate de simţul comun. Când spală picioarele ucenicilor Săi, când intră în casa vameşului, când, plângând, îl înviază pe prietenul său Lazăr, când, întristat în grădina Ghetsimani, vede cum toţi prietenii l-au părăsit, căzând pradă somnului – Iisus este, de tot atâtea ori, mândru şi smerit. Martirii creştini, marii mărturisitori ai credinţei, nu sunt oare, tot atâtea exemple de mândrie şi de smerenie? Un om orgolios nu poate fi niciodată smerit, deşi poate fi, foarte bine, umil. Un om mândru este întotdeauna smerit, niciodată însă nu poate fi umil(it). Acesta este motivul pentru care Iisus în faţa judecătorilor săi – Ana, Caiafa sau Pilat din Pont – care-i cer măcar un mic semn de umilinţă, rămâne ferm şi mândru pe poziţia sa, nefăcând niciun compromis. Exemplul său ni-l aduce în minte pe cel al lui Socrate, un alt om mândru şi smerit, a cărui apărare irită tribunalul atenian prin ceea ce părea a fi o atitudine sfidătoare. Dacă Socrate şi-ar fi adus copiii şi soţia pentru a se jelui în faţa judecătorilor săi, în mod sigur, crede marele filosof antic, aceştia ar fi fost înduplecaţi. Tocmai acest lucru Socrate nu îl poate însă face, el, cel mai smerit dintre atenieni, singurul filosof care credea cu adevărat că nu ştie nimic, a cărui singură înţelepciune era conştiinţa neştiinţei lui. Dar chiar această conştiinţă a ignoranţei, care îl pune cel mai prejos, îl ridică deopotrivă deasupra tuturor : Socrate, cel mai neştiutor, este, conform Oracolului, cel mai înţelept dintre oameni. Refuzând să se umilească, Iisus şi Socrate sunt condamnaţi, vai, pentru „orgoliul’’ lor de nişte oameni care n-au ştiut să facă deosebirea între mândrie şi orgoliu, între smerenie şi umilinţă. De asemenea, marele erou al Indiei, Mahatma Gandhi, este un alt exemplu sugestiv în acest sens. Refuzând, ca toate spiritele mândre, să lupte şi să intre în conflict, el reuşeşte să facă ceva fără precedent în istorie, şi-anume să câştige independenţa Indiei fără război, fără luptă şi „fără violenţă“.
Spuneam la început că atitudinea orgoliului – a intelectului – este una de tip închis, centrată pe sine, egoistă şi narcisistă, în strânsă legătură cu viziunea geocentrică asupra lumii. Această atitudine geocentristă este greşit întemeiată nu doar din punct de vedere teoretic, ci şi din punct de vedere psihologic, ea având consecinţe dintre cele mai teribile şi mai nefaste pentru om şi pentru omenire. Dimpotrivă, atitudinea mândriei – a inimii – este una de deschidere spre celălalt, spre lume, spre umanitate, spre divinitate, în strânsă legătură cu viziunea heliocentrică asupra lumii. Această atitudine heliocentristă este corect întemeiată atât teoretic, cât şi psihologic, uman, ea dând seama de adevăratul sens al gravitaţiei, acela în jurul Iubirii, al Luminii, al Binelui, al Aproapelui, al lui Dumnezeu. Căci „valoarea omului“, spune marele Einstein, „stă în măsura şi sensul în care a reuşit să se elibereze de orgoliul său“.