Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
„În lagar ne-au mâncat paduchii si plosnitele“
MIHAI BUTTO
Am fost ridicat împreuna cu tatal meu din localitatea Bethausen, judetul Timis. Numai pe barbati i-au luat si i-au dus la Lugoj. Pe mine si pe tata ne-a dus bunicul meu. A trebuit batrânii care au fost acolo sa ne duca. Eu îmi aduc aminte ca ne-au dus cu caruta, au fost obligati sa ne duca. Câti am avut loc în caruta. Pe caruta au fost un român soldat, si un rus. N-ai putut sa fugi. Erau cu arma.
Dupa ce am ajuns în Kapitalnia, eu cu tata am ramas acolo. Erau sase baraci mari cu un etaj, facute din scânduri. În mijloc, pentru caldura, cherestea a fost. Baracile fusesera construite de armata germana de ocupatie, când a fost acolo. Erau si lozinci germane.
La început a fost destul de greu, ca numai pe scânduri am dormit. Doua rânduri de paturi. Pâna au adus paie sa ne faca saltea. A trebuit sa mergem 10-12 kilometri prin zapada ca sa luam sârma ghimpata de unde fusese linia frontului. Trebuia s-o strângem, pe un lemn, si apoi sa încercuim lagarul, cu trei rânduri. A fost frig, deja atunci au aparut multi bolnavi. Hainele pe care le-am avut noi nu au fost pentru gerul acela. Si deja atunci multi s-au îmbolnavit.
Aici am primit numai ciorba de varza sau ciorba de castraveti acri, iar felul doi a fost numai o lingura de mei. N-au avut ce sa ne dea de mâncare, nici rusii nu au avut.
Tatal meu a fost repartizat la zidarie. El a zis ca-i zidar si s-a priceput. Pe urma a lucrat la zidarie. Ce-a fost bombardat s-a reconstruit. Iarna, în frig, s-a facut. Se folosea apa fierbinte pentru malta.
Eu am fost repartizat la cherestea. Am fost si la tâmplarie, la descarcat vagoane, bolovani am descarcat. Vreo trei kilometri mergeam pe jos. Si atunci, la început, erau santinele cu arme. Le-a fost frica sa nu fugim. Si ger, si zapada mare.
„Tatal meu s-a îmbolnavit si nu a mai putut lucra“
Tatal meu s-a îmbolnavit – picioare umflate de la acrituri si ce ne-a dat de mâncare, apoi nu a mai putut lucra, a fost tot bolnav. În iunie, sau iulie, nu mai stiu, s-a facut o lista cu bolnavii pentru un lagar mic, unde au dus numai bolnavii. Si atunci eu trebuia sa ramân acolo. Când am auzit ca ramân acolo m-am dus si m-am plâns, eram copil, slab, mic. Sora medicala, care era din Bethausen, a vorbit cu medicul sa ma lase si pe mine cu tatal meu. M-au lasat, ce sa fac eu singur…
Ne-au dus într-un lagar cu bolnavi, Tuhina, tot raionul Cistakova. Deja acolo au murit foarte multi. Acolo am avut noroc, era un magaziner care m-a luat în magazie, sa-i ajut acolo.
Acolo mâncarea era tot ca la Kapitalnia, numai pâine. Am avut ocazia sa ma cântaresc în magazie – aveam numai 37 de kilograme. Si trebuia sa muncim. Eram oasele si pielea. Îmi mai dadea magazionerul de mâncare. Ne duceam în Cistakova, cu masina, dupa alimente. Si acolo a trebuit grija cu nu fure cineva alimentele când se ducea el sa manânce în cantina. Apoi mi-a dat si mie un talon. Acolo am mâncat la cantina, unde mâncau muncitorii rusi civili. Era mâncare destul de buna acolo, fata de ce am mâncat noi. În câteva zile m-am refacut si eu. Ne duceam la Cistakova la câteva zile, nu în fiecare zi. Numai vreo trei saptamâni am avut norocul asta. Totusi, m-am refacut.
Am avut ghinion ca m-au mutat de la magazie. A venit ofiterul odata si m-a gasit ca nu eram la lucru, ci în cladire. O, ce a zbierat la magaziner… A doua zi m-a dat afara la lucru. M-au dus iarasi la cherestea. Vreo trei kilometri a trebuit sa ma duc pe jos. Acolo nu au mai fost asa severi cu paza. Cei care ne-au pazit au mers cu noi, dar nu au mai fost asa severi.
La Tuhina eram numai 80, sau 100. Erau doua cladiri. Barbatii într-o camera si femeile aparte. Mai ieseam din lagar, când aveam liber. Erau câteva casi acolo, si ei erau saraci. Norocul meu a fost ca am avut de acasa haine, stofe noi. Si a cumparat-o un rus pentru fata lui. Au fost si ei saraci. Am primit 200 de ruble. Si cu banii aia am mai putut sa cumpar. Un pahar de faina de porumb costa 2 ruble. Putin am mai putut sa facem rost de mâncare. Mâncarea a fost slaba. La amiaza am avut liber, dar nu am avut ce mânca.
În vara am mai lucrat un timp si la o cladire bombardata în timpul razboiului. Erau numai la 100-200 de metri de lagar. Am ajutat la zidarie. Am avut noroc ca au venit rusii cu boii sa care. Si un rus batrân a venit cu castraveti, am fugit de am luat castraveti, pepeni, si am mai mâncat. Ala zbiera, dar am luat. Am mai putut lua cartofi. Si tatal meu era în lagar si a mai facut mâncarea. Lânga cladirea pe care o reparam mai era un lan de porumb. Am mai mâncat si porumb, dar numai verde.
Zilnic au murit acolo, în lagarul Tuhina. Care au fost slabiti, i-am dus afara.
Acolo în lagar ne-a mâncat paduchii si plosnitele. Paturile era din scânduri si erau pline de plosnite, numai noaptea ieseau afara.
Tata nu mai lucra. El era acolo în cazarma, n-a mai putut sa munceasca. Am avut atunci un ofiter rus, avea numai un ochi, pe celalalt îl pierduse pe front. Ala a fost asa de sever, atâta o tipat. Tatal meu, saracul, n-a mai putut. Era departe pâna la WC, 100 m. N-a mai putut si când a iesit a facut pe el. A venit rusul, l-a batut când l-a prins.
Asta s-a purtat urât, nu stiu de ce, poate ca el a fost pe front si a pierdut un ochi. În general au fost oameni buni.
Eu am avut ocazia sa ma întorc cu primul transport, eram slabit. Prin ianuarie 1946 deja am auzit zvonuri ca o sa mergem acasa, bolnavii. Odata am fost bolnav, asa mare temperatura am avut. Si tatal meu îmi zicea: sa nu te lasi acum, vrei sa mori?, trebuie sa mergi acasa…
Într-o zi eram la munca si ne-a zis cineva sa ne ducem la lagar ca plecam acasa. Atunci, cu toate fortele, am fugit la lagar si deja tatal meu a fost pe masina. Mi-a zis sa ma duc sa manânc ca pe urma ma urc si eu. Pâna am mâncare era deja dus. M-am dus apoi cu alta masina si m-am întâlnit cu tatal meu.
„Atâta ne-am bucurat ca am auzit ca se vorbeste româneste la Iasi…“
La Iasi ne-au predat rusii la români. Atâta ne-am bucurat ca am auzit ca se vorbeste româneste (plânge). Si atunci am primit mâncare buna, si haine ne-au dat. Am primit foaie de drum si cu orice tren am putut merge spre casa.
Însa tata nu si-a mai revenit. A fost slabit, si cu nervii. El, saracul, cât a suferit, ca ne-au luat si pamântul. Atât a facut economii sa cumpere un lant de pamânt, unde a pus el vie. Si piersici, atâtea feluri de piersici. Pamântul l-au dat la un român din satul vecin. El s-a dus acolo si s-a batut cu ala. Pe urma, nu stiu cum s-o enervat, ca s-a spart o vena în cap si pe urma si-a pierdut memoria. Apoi a ajuns si la casa de nebuni. Mult a suferit pe urma. L-au dat acasa, n-a putut mama sa stea cu el, ca îti dadea cu ceva în cap.
Eu m-am dus la Lugoj si am lucrat acolo. Pantofar, la cooperativa mestesugareasca Lugojana.
Nu pot sa dau vina pe nimeni pentru ce ni s-a întâmplat. În general, pot sa spun, ca rusii au fost oameni de treaba. Nu dau vina pe nimeni. Vinovati, cum au fost atunci timpurile alea, comunistii. Pe noi au pus vina ca am fost nemti. Nemtii au pierdut razboiul si noi am fost vinovati.
„În timpul transportului mi-a degerat un picior, care mi-a fost bolnav toata viata“
ELISABETA RUDLOF
Am fost ridicata din casa parintilor, care locuiau în comuna Slatina Timisului, judetul Caras-Severin. Eu eram casatorita în 1945, însa sotul era mobilizat în armata germana. Ma numeam Grasl pe atunci.
Nu aveam copii, locuiam în Caransebes, unde lucram ca servitoare. M-au luat de acasa de la parinti pentru ca întâmplator am plecat într-o duminica acasa. Nu m-am întors seara. Si dimineata au venit si m-au ridicat.
Ne-au ridicat fara nici un motiv. Singurul motiv ca suntem de origine germana. Ne-au dus mai întâi la Slatina Timisului, la scoala, si de acolo la Sladova Veche. La scoala ne-au adunat si în Sladova, aproape de gara. Eram de la anul 17-18 pâna la 35. Noi femeile nu am vrut sa ne despartim de barbatii din sat. Indiferent, propriul barbat sau altul. N-am stiu ce se întâmpla. Asa ca fiecare a dorit sa fie asigurat cumva. Ne-au îmbarcat în vagoane si ne-au dus în Rusia.
Eu am fost dusa în muntii Ural, în Berozovka, regiunea Zverlovska, asa ceva. Transportul a fost greu. Frig, fara apa. Am fost 30 de persoane într-un vagon. La Adjud, înainte de a ne trece granita, am ajuns la vagoane mai mari si am fost 60 de persoane într-un vagon.
Pe drum m-am îmbolnavit grav. Mi-a degerat piciorul, asa era de frig. Într-un timp n-am mai stiu ce sa facem si ne-am pus toti asa în vagon, unii într-altii. Am luat toate paturile si le-am pus peste noi. Si piciorul asta a ramas afara, alaturi. A degerat, apoi s-a umflat, s-a facut o rana. A iesit apa, s-a scurs cumva. Am fost sase saptamâni pe transport.
Când am iesit din vagon m-au dus imediat la spital, dar era deja rau. Si totusi a trebuit sa ramân, am fost trei ani si jumatate.
La Berozovka mai întâi ne-au dus în padure. Am taiat pomi mari, am facut lemne, ce s-a trebuit sa facem. A trebuit sa-i retezam, copaci mari erau.
Am stiu sa tai lemne, am fost învatata acasa. Când am ajuns acolo, aia ne-au zis: ce stati asa, ca boii la poarta noua? Uite, asa, asa. Când ne-a aratat am stiut imediat ce sa fac.
Au murit mai multi. Peste unii au cazut pomii, altii s-au îmbolnavit si au murit. Dar toti au fost înmormântati cu un singur sicriu. Numai noaptea. I-au luat si i-au dus undeva în padure, mai ales iarna, unde au putut ei sa faca o groapa. I-au aruncat din sicriu si i-au acoperit cu zapada. Cine stie ce-o fi facând, ca nici aia nu au avut voie sa vorbeasca.
Nu am avut mâncare cât trebuie, am avut paduchi. Au murit oameni. Si de foame, si de necazuri. Pâinea rea, verde de multe ori, mucegaita. Dar nici rusii nu au primit altceva.
Poporul rus a fost un popor foarte bun. Erau buni si milosi. Daca noi ne-am dus în cersit – spun drept, ca am plecat si-n cersit. Am fost flamânzi. Nu exista o familie care sa nu-ti dea cel putin un cartof. Daca noi am fost asa de multi în lagar. Nici ei nu au dus-o mai bine ca noi. Numai conducerea a fost foarte aspra.
Noi nici nu stiam ce cautam acolo. Statul român a fost a fost aliat cu rusii si ei ne-au dat sa recladim ceea ce s-a distrus în timpul razboiului.
Însa eu nu am stat în Rusia pâna la sfârsit. În 1948, în iulie am ajuns acasa. Restul au ramas cinci ani. Piciorul meu a fost tot bolnav. Cu el n-am mai putut sa mai muncesc. De la genunchi pâna jos numai rana. Multi ani, si acasa, acum doi-trei ani s-a vindecat de tot. Am avut o sora, iar sora a avut o fata, si fata e la Singen, în Germania, farmacista. Ea mi-a trimis un fel de medicament. Si cu medicamentul ala l-am vindecat, abia anul trecut.
Acasa m-am stabilit din nou la parintii mei. Sotul a fost plecat în Germania si nu m-am mai întâlnit cu el. Nu s-a mai întors. A luptat pentru Germania, apoi a fost muncitor la o familie. Aia au avut o fata, acolo a fost criza de barbati, ca era razboi, si s-a nimicit mult. Fata aia s-a legat de el si a avut patru copii. Si nu s-a mai întors acasa. Si daca nu s-a mai întors dupa zece ani am divortat si am luat un alt barbat.
În România am lucrat ce am putut. La parintii mei, pâna au murit. Si în gospodarie. Am avut nici un hectar de pamânt si am lucrat, cu aia am trait.
În Germania am venit târziu, au fost morti barbatii amândoi. Am ajuns în 1991, am venit cu sora mea. Barbatul meu al doilea a avut un baiat, si baiatul ala mi-a facut actele si asa am putut sa vin. Prin Forumul German.
Anna Frombach – terorizata pe viata de „oamenii în uniforma“
ILARION TIN
Am întâlnit-o pe Anna Frombach la Caminul de batrâni banateni „Josef Nischbach“ din Ingolstadt (Peisserstrasse nr. 66).
A fost ridicata din com. Giarmata (jud. Timis), împreuna cu alti câtiva zeci de consateni. Nu-si mai aduce aminte prea multe amanunte despre acele vremuri. I-a ramas întiparita imaginea „omului în uniforma“ care o zorea sa-si strânga câteva lucruri si sa ia alimente pentru drumul spre Rusia. A ajuns în lagarul de la Krivoi Rog, în Ucraina de astazi. S-a îmbolnavit si a fost trimisa mai devreme acasa. Stie cu precizie data întoarcerii în mijlocul familiei: 29 mai 1948.
Despre anii petrecuti în deportare refuza sa vorbeasca prea multe. Nici nu întelege de ce dorim noi astazi sa dezgropam acele timpuri tragice. Foamea, frigul, munca fortata si pribegia din tinerete i-au lasat urme adânci pentru tot restul vietii.