Daniel Puia-Dumitrescu, O istorie a Cenaclului de Luni, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2015, 464 p.
Există ceva legende despre Cenaclul de Luni (1977-1983), fenomen denumit iniţial Cenaclul Studenţilor Centrului Universitar Bucureşti (1977-1978). Este perioada când un absolvent de facultate avea şansa de a încheia studiile cu media 10 şi 50% (!), dacă dovedea sârg, implicându-se în activităţi extracurriculare şi fiind membru al P.C.R. Lucrarea lui Daniel Puia-Dumitrescu O istorie a Cenaclului de Luni stimulează, fiind prima cu intenţii obiective din această arie. Radu Călin Cristea, unul dintre pilonii fondatori, beneficiază de o acreditare la C.N.S.A.S. pentru aprofundarea subiectului. De asemenea, Magda Răduţă se ocupă de o panoramă a cenaclurilor literare studenţeşti în anii ’80. Chiar şi exegeţii poeziei lunediste ar beneficia de o perspectivă comprehensivă.
Sinteză agreabilă
Cu toate că punerea în context şi ridicarea deasupra evenimentelor nu caracterizează O istorie a Cenaclului de Luni, e bine să remarcăm viziunea netimorată. Faptele sunt înfăţişate fără croşete şi, adunându-le cu răbdare, vom sesiza că Daniel Puia-Dumitrescu regizează câteva dispute, lăsându-i pe protagonişti să se sfădească. Abordarea aleasă este onestă şi face lumină după un interval rezonabil de la dispariţia Cenaclului. Un outsider, cu studii de filologie definitivate la Braşov, a intrat în dialog cu unii dintre insider-i. Nu i-au răspuns invitaţiei Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu. Ar fi totuşi de notat faptul că la Universitatea „Transilvania“ din Braşov au predat Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu, ceea ce indică şi posibilitatea unor afinităţi induse. Metoda de lucru, axată asupra povestirilor personale, a adus rezultate frumoase, constituind o arhivă de opinii şi de informaţii. Daniel Puia-Dumitrescu pune cap la cap mărturiile cu plăcerea colecţionarului de antichităţi. Aspiraţia lui intimă ar fi să adune tot ce e inedit despre Cenaclul de Luni, nu să expună piesele rare sau valorile sigure. Aşadar, cartea lui intră în sfera istoriei literare „auxiliare“, aşa cum o definea G. Călinescu, de la care ştim şi că, în orice demers de similar, „documentarul primează“.
Calitatea principală a investigaţiei – pluralismul – devine şi riscul dominant. Pe de o parte, Daniel Puia-Dumitrescu a primit răspunsuri moderate, nepătate de animozităţi. Pe de altă parte, recursul la varietate implică acceptarea dificultăţilor insurmontabile, autorul semnalând neglijenţele în ţinerea unei evidenţe cât de cât credibile a şedinţelor Cenaclului. Una peste alta, exegetul sistematizează acolo unde şi memoria dă semne de amorţeală: „Rezumând, Cenaclul de Luni a avut patru preşedinţi studenţi, care au fost: în perioada martie 1977 – iulie 1979, Radu Călin Cristea, care apoi a plecat la postul repartizat: în perioada – cel mai probabil – septembrie 1979 – iulie 1980, Ion (Nino) Stratan, care a renunţat la poziţie din cauza problemelor personale, dar şi a firii sale incompatibile cu aceasta; în perioada septembrie 1980 – iulie 1982, Doru Mareş, discipolul încă din liceu al lui Nicolae Manolescu, care a şi acţionat în calitate de coordonator/ comentator principal pe o perioadă de câteva luni, în care criticul a fost plecat din ţară; septembrie 1982 – iulie 1983 (deci până la închiderea cenaclului), Ioana Carabăţ, care nu a mai continuat să scrie după închiderea cenaclului, fiind aleasă în postul de preşedinte student datorită faptului că a fost «cel mai răsărit tânăr scriitor nepublicat», student la acea oră“ (p. 224).
Nucleul dur
În pofida obstacolelor de parcurs, reprezentate de neconcordanţe sau de lacune factologice, autorul se achită de sarcini. Titlul volumului are transparenţă şi cuminţenie. Paginile remarcabile privesc zonele puţin vizibile: 1) urmaşii Cenaclului de Luni (respectiv „Rapid“, iniţiat de Radu Călin Cristea, şi „din Tei“, îngrijit de criticul literar Mircea Iorgulescu); 2) dorinţa optzeciştilor, manifestată vehement înainte de 1990, de a înfiinţa o nouă asociaţie scriitoricească, pentru că nu erau admişi în USR (în 1994 va fi ASPRO); 3) climatul de suspiciune între cenaclişti, care inventau sau simţeau nevoia să-i identifice, printre ei, pe informatori; 4) descrierile succinte ale dosarelor de Securitate primite de la C.N.S.A.S., de unde reies şi cazurile de colaborare cu organele Statului; 5) prezenţa lui Nicolae Manolescu într-un medalion convingător de component, nu doar de îndrumător al Cenaclului de Luni. Uneori efortul istoriografic se blochează în comentarii marginale. Contradicţiile între temperatura măsurată în epocă şi aceea resimţită după trei decenii sunt un bulgăre în aşteptarea aurarului. Important e că monografistul, deşi titulatura nu e utilizabilă în sensul consacrat, nu împărtăşeşte opinia majorităţilor conjuncturale. Decupajele reasamblate alcătuiesc o cronologie necesară, fără a emite alte pretenţii. Munca asiduă şi consistentă trebuie apreciată ca atare şi poate doar insistenţa în a justifica procedeele pune unele semne de întrebare cu privire la eficienţa proiectului: „Faza de culegere a datelor în cadrul cercetării noastre s-a derulat în trei etape. Prima etapă – care va constitui şi un prim capitol – a fost cea a cercetării în Arhivele CNSAS. Aceasta a fost derulată pe un număr de peste o sută de dosare de fond documentar, dosar de obiectiv, dosare personale de urmărire informativă, dar şi dosare de colaborare cu Securitatea comunistă, ce a privit nu numai perioada 1977-1983, ci şi anii imediat următori, până în 1989. A doua etapă a culegerii datelor au constituit-o interviurile cu membrii Cenaclului de Luni. Unele au fost realizate personal (în acest scop am realizat interviuri cu majoritatea membrilor fondatori şi membri ai nucleului dur al cenaclului – termen pe care îl voi explica în capitolul dedicat acestei analize), altele preluate din diverse documente de epocă sau contemporane. Alte mărturii am aflat în cărţi scrise chiar de unii dintre membri. În continuare, am realizat analiza tematică a acestora (aici îmbinând cele două faze, aceea de culegere şi cea de tratament definite mai sus). O a treia etapă de culegere a datelor a constituit-o analiza în special a presei studenţeşti a epocii, dar şi unor reviste culturale în care au publicat sau s-a vorbit despre membrii Cenaclului de Luni ori despre generaţia lor“ (p. 11).
Două observaţii se desprind din precizările lui Daniel Puia-Dumitrescu. Prima ar fi că debutantul caută să imprime rigoare ştiinţifică, deşi materialele studiate nu se supun neapărat criteriului adevărului. Securitatea lucra după directive, aşadar scria diverse acte în interes de serviciu. Interviurile cu membrii Cenaclului de Luni sunt mai degrabă mărturii individuale, cu mari dificultăţi fiind atinse puncte convergente. A doua chestiune ar fi că, pentru a echilibra acest disconfort intelectual, autorul îmbină fragmente memorialistice orale şi scrise. Sursele principale de documentare impuneau reţineri. Părerile lui Daniel Puia-Dumitrescu nu sunt constatări, nu observaţii, nu supoziţii, nu polemici. De aceea, mai interesante şi uneori de neeludat ajung pasajele extrase din dosarele Securităţii. Unele probleme de receptare a Cenaclului de Luni provin din interior, iar cartea lui Daniel Puia-Dumitrescu le adună fără prejudecăţi. Sunt neînţelegeri şi repoziţionări greu de evitat în condiţiile ră(tă)cirii legăturilor. Deocamdată, ar fi de subliniat faptul că după 1990 a început o fragmentare tacită a nucleului. Alături de poeţii din antologiile Aer cu diamante (Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru) şi Cinci (Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin, Alexandru Muşina) făceau parte Magda Cârneci, Matei Vişniec (aflaţi pe lista scurtă a viitorului Aer cu diamante), Viorel Padina şi Domniţa Petri (căreia Eugen Simion, în Scriitori români de azi, IV, 1989, îi acordă un spaţiu consistent). Interese divergente au schimbat raportul între imaginea oficială (acceptată în grup) şi percepţia oficializată (propusă publicului larg şi, evident, mai tânăr). E un câştig incontestabil că Traian T. Coşovei, prin intermediul colegilor, este repus în drepturi.
Daniel Puia-Dumitrescu scrie în O istorie a Cenaclului de Luni prima pagină a posterităţii netrucate a acestei grupări care şi-a fardat prea des solidaritatea.