Tudorel Urian, Vietile lui Alexandru Paleologu, Editura Vremea, Bucuresti, 2010
Tudorel Urian cauta adevarul pe cont propriu. Cea mai recenta carte a sa, „Vietile lui Alexandru Paleologu“, abordeaza in chipul cel mai relaxat registrul cel mai spinos, acela al „biografiilor gingase“, ca sa reformulam ideea uneia dintre instantele formatoare ale autorului „Bunului-simt ca paradox“. Desi autorul isi propune sa strabata biograficul in stransa impletire cu opera, urmand caile formarii, ale „intalnirilor esentiale“ si influentelor, cel dintai estompeaza, prin forta lucrurilor, creatia. Biograficul, prin densitatea substantei, prin urgenta si actualitatea sa, eclipseaza si deturneaza intentiile initiale. Se impune insa o rasturnare de perspectiva. Nu de vietile lui Alexandru Paleologu se preocupa de fapt monograful, ci de fetele lumii, de lumile pe care le-a parcurs o fiinta fidela siesi, un dandy perpetuu, in pofida rasucirilor sale biografice.
O singura viata trecuta prin straturi tectonice de credinte, unele bestiale, primitive, atroce. Amagindu-se ca parcurge vieti stratificate, Tudorel Urian pune de fapt in pagina unitatea, coerenta unei vieti aflate in succesiva confruntare cu chipurile schizofreniei unei lumi in ametitoare metamorfoza. Fiecare felie de viata e sfasiata de coltii butucanosi ai rinoceritei generalizate, chiar si in lumea de astazi, iar ce rezulta este fiinta ce-si apara dramatic consecventa cu sine, impotriva tuturor agresiunilor istoriei. Forta paradigmatica a vietii lui Alexandru Paleologu sporeste pe masura ce timpul se rostogoleste, timp ce reia cu nonsalanta inconstienta pacatele trecutului, adaugand mereu un ecou nelinistitor in plus. Slabiciunea omeneasca e aceeasi in toate regimurile.
Rinocerita nu este o boala a totalitarismului. E mereu intre noi. E in noi. Cu primul poncif preluat pe nemestecate, cu primul cliseu de gandire sau de vorbire adoptat, suntem deja inoculati cu virusul acestei boli, care nu e o maladie politica, ci tine de cea mai naturala igiena intelectuala. Ramane in puterea fiecaruia dintre noi daca, o data patiti, dezvoltam sau nu anticorpi. Iar cei mai redutabili anticorpi sunt gandirea critica relativizanta, examinarea presupusului adevar pe toate fatetele posibile, fara preconceptii. Prejudecata este cea mai calduta si mai malaiata manifestare a spiritului, e calea cea mai scurta si mai confortabila spre gradina tuturor locurilor comune, paradisul irationalului inflexibil cu aparenta de adevar. Ca omul comun se confrunta zilnic cu mrejele somnolentei spirituale, nu e un secret. Aceasta comoditate nu este totdeauna primejdioasa, ne mai odihnim cugetele, ce e atat de grav? Cand insa adeptii ei fac cartel si ii confera virtuti normative, devine o forta lobotomizanta. Cea mai toxica organizare si manifestare a comoditatii spirituale este aceea a unei intelectualitati gregare. Lasandu-l deoparte pe politician, mai abitir chiar, intelectualul poate deveni una dintre cele mai feroce pahiderme, cand se manifesta in turma si pretinde sa-ti reprezinte gandirea prin delegatie, tinzand sa anihileze orice zvacnire a individualului si alteritatii.
De aceea cartea lui Tudorel Urian devine, ca unele vinuri, mai actuala pe masura ce trece timpul. Iar adevarul vietii lui Alexandru Paleologu sporeste adevarul vietii de azi. Trecutul scruteaza prezentul. Ar fi bine sa se petreaca si invers.
Orice personaj de aceeasi conditie, obligat sa strabata acelasi sir de agresiuni, impartaseste aproximativ acelasi destin, cu un grad mai mic sau mai mare de automistificare, cu o doza mai mare sau mai mica de amor de sine, lasitate sau curaj. Chiar daca, la nivel individual, caile se bifurca (unul rezista, altul se ascunde, unul protesteaza, altul colaboreaza, dar in majoritatea covarsitoare a cazurilor se ia cate ceva din fiecare, si toate acestea cu miriade de nuante, incat uneori colaborationismul poate fi asimilat rezistentei si viceversa), pana la urma, privind la scara istoriei, destinul este implacabil acelasi: omul sub vremi. De aceea personajul Alexandru Paleologu este unul exponential. Prin el putem descifra drama cea mai profunda a fiecarui intelectual peregrin prin aceleasi timpuri. Nici unul nu este imaculat, nici unul invingator. Nici unul vinovat pe deplin, nici unul odios pana la capat, daca-l raportam la setul de credinte si valori de la care se revendica. Pentru a intelege mai bine exemplaritatea cazului Paleologu, socotindu-l un astfel de Everyman, trebuie sa facem insa un ocol de precautie, pentru a preintampina orice pericol de simplificare, de reducere la masca a chipurilor realitatii.
Perspectiva rinocerica (sa nu uitam ca rinocerita romaneasca nu pare sa-si ia vreo pauza postdecembrista, e mai vioaie decat oricand) reteaza brutal dreptul multiplicitatii realitatilor in acelasi adevar. Pahidermic vorbind, partajul moral se face lesne. Pentru rinocer exista personaje imaculate, ei insisi, fireste, si exista vinovati absoluti, ceilalti, se intelege. Victimele nu incap, in aceasta ecuatie, decat in limbul dintai. Desi protagonistii sinistrei drame poarta in carca aceleasi fete ale lumii, aceleasi lumi prin care este absurd sa crezi ca a putut trece cineva cu aripile nearse, acest personaj absurd si neverosimil, cel „imaculat“, se desprinde incetisor de pamant, se inalta gravitand cu gratie burlesca peste mult prea vulgarele munci si zile, in transcendenta justitiara. Sustragandu-se regimului obstesc, el si numai el este chemat sa arate, onctuos si scarbit, cu degetul in jos. „Imaculatul“, procurorul improvizat, abandoneaza, tradandu-l, registrul ideilor gingase, ca sa se livreze benevol unei noi si mai terestre activitati, lasand de-o parte pana, penelul sau claviatura, preia bastonul, calusul, catusele. Dosarul (indeobste bricolat) astupa adevarul artei. Astfel se intampla ca azi, 2010, reviste culturale fac politie politica publicand delatiuni, filarmonici abandoneaza clavirul facand hatarul goarnei; scriitorul devine delatorul de scoala noua al confratelui sau, sensibilul pianist joaca in vardist al libertatii presei. O lume, vorba unui observator teribil de incomod, de „comisari, subcomisari, ipistati, agenti, sergenti, politai“, ce se crede una a inocentei semete, autarhice, dalbe. Vardistii volintiri ai libertatii.
Intre pacatosul de rand si aceasta structura normativa ad hoc, care se substituie unei gandiri flexibile, se interpune un personaj curios si caraghios, crezut – cu mare naivitate – disparut pentru vecie: scriitorul de omagii, adulatorul voluntar, cantaretul vremurilor. Deja s-ar putea alcatui o voluminoasa antologie, concurand dimensiunile celei ceausiste, dedicata altui geniu, mereu altui geniu al Carpatilor. De la numarul consacrat lui Carol al II-lea de „Revista Fundatiilor Regale“ la „Evenimentul zilei“, boala e veche, boala e aceeasi. Toate astea nu reprezinta o utopie neagra, o evadare cosmaresca din real. Ele sunt prezentul. Imaculatul si scriitorul de omagii nu vor obosi niciodata sa ne infatiseze butaforia celei mai bune lumi posibile, interzicand rationarea pe cont propriu. Ei nu sunt doar emanatia increatului totalitarist. Sunt ciocoi vechi si noi, vechi precum rinocerita. Ca sa ne intarim imunitatea la viziunea atat de obstinat incrustata, de ingusta, a unor astfel de personaje, si sa eliberam adevarul din coaja, e nevoie continua si neobosita de discursuri ce prind si alte tonuri decat cele de alb si negru; e nevoie de polifonie.
Importanta cartii lui Tudorel Urian aici trebuie cautata, fiindca este unul din rarii intelectuali ce scormonesc documentele CNSAS cu onestitate si probitate, nu cu obscure porniri de santaj si razbunare. El nu scoate din context, ci parcurge cu rabdare si preventie toate etapele cercetarii, urmandu-le pana la ultimele consecinte, ferindu-se sa-si favorizeze protagonistul, desi il simpatizeaza in mod evident. Pagina documentara este prezentata curat, fara ocolisuri sau capcane manipulative. Aceeasi conduita o are atunci cand reconstituie trecutul „conului Alecu“ din chiar amintirile aceluia. Vegheaza o unda de mefienta in preluarea celor mai insignifiante „certitudini“, precum aceea ca bunicul sau patern, Mihail Paleologu, director al ziarului „Timpul“, in doua perioade distincte (1883-1884 si 1889-1890), ar fi fost in relatii de amicitie cu Eminescu, iar poetul chiar l-ar fi vizitat acasa. In dosul concluziei ca „devine greu de crezut ca cei doi ar fi fost buni amici, ba chiar ca se vizitau“, desi – simtim aici un suras ghidus – „tentatia de a-si imagina pe Eminescu in decorul binecunoscut al propriei locuinte, tolanit in vreun fotoliu mostenire de familie, este insa greu de reprimat pentru orice scriitor roman“, se afla o cercetare laborioasa in biblioteca, indeletnicire rara in vremuri cand se publica puhoaie de documente cu cea mai euforica incompetenta si chiar cu rea intentie.
Cum, cu acuitate si cruzime amicala observa autorul ca „Lumea lui Alexandru Paleologu este o lume retusata, trecuta prin firul literaturii“, sub semnul acestui potential retus este traversat intregul cuprins biografic. Nu-i scapa monografului nici bovarismul nitel snob, nitel naiv, ce sminteste din cand in cand traseul confesiunii. Amintirile sale despre lumea interbelica, cum bine observa exegetul, nelasandu-se sedus cu orice pret, „lasa cititorului o impresie de foarte familiar, au un aer de déjà vu“. Ele par sa fie o combinatie „intre saloanele lui Tolstoi, lumea lui Proust si stilul de viata al petrecaretilor lui F. Scott Fitzgerald“. Intrebandu-se „cat din imaginea pe care o avea Alexandru Paleologu in anul 2005 despre intelepciunea si stilul de viata al mahalagiilor din Bucurestiul inceputului de secol XX este rodul experientei directe si cat este informatie filtrata prin geniul lui Caragiale si al altor scriitori ai vremii“, Tudorel Urian descopera de fapt aliajul ascuns din care este alcatuita faptura lui Paleologu: „Probabil si una si alta, eseistul avand obiceiul – asa cum am mai demonstrat-o – sa umple golurile de informatie cu detalii extrase din lecturi sau chiar cu rodul bogatei sale imaginatii de scriitor“. Evanescenta amestecului de amintire, lectura si fantezie este formula secreta, e alcatuirea delicata a adevarului biografic si totodata cheia. Cea care descuie chiar si cotloanele cele mai obscure, cum inchisoarea si angajamentul cu Securitatea.
Potentialul de fabulatie, indepartat argument dupa argument, document cu document, se intoarce paradoxal, e de nedezlipit, e numenul, miezul cel mai verosimil si mai emotionant al acestei biografii sub vremi. Fabulatia da masura nevoii patetice de frumos si bine intr-un veac schimonosit, e sansa supravietuirii. Este insula lui Robinson, unde lumea poate fi realcatuita din propria-si amintire. Din refugiul, din adapostul ei, poti sa intelegi mai usor faptele crude, ba chiar sa le accepti intr-un fel. „Convins dupa lecturile din Montaigne ca cea mai eficienta forma de rezistenta este cea prin supunere“, Alexandru Paleologu a „jucat cartea aparentei colaborari totale, atitudine care, spre sfarsitul perioadei de detentie, s-a transformat in convingere sincera. Si-a recunoscut greselile in gura mare, s-a cait in fata anchetatorilor, s-a lasat reeducat, a semnat „pactul cu diavolul“, a facut apologia marxismului printre colegii de suferinta, infruntand privirile lor scarbite sau doar ironice si chiar a scris doua articole pentru revista „Glasul patriei“ in care, dupa cum singur a marturisit in anii de dupa caderea comunismului, i-a facut zob pe Emil Cioran si Mihail Villara“ (securistii au renuntat intre timp la publicarea lor, n.m., N. S.). Si toate acestea fiindca se sprijinea pe forta imponderabila a fabulatiei, a livrescului, obtinand astfel o usuratate mai suportabila a fiintei. O intrebare pentru cei care s-au si aplecat sa ridice piatra: oare cine e mai bun, un adaptativ viu sau un intransigent mort? De altfel, cati dintre cetatenii imaculati de azi, dintre cantaretii timpurilor noi, atat de vocali, ar fi rezistat tantos la presiunile atat de greu de inchipuit ale regimului? Gasindu-i deja inregimentati, in deplina libertate, raspunsul pare evident.
Cert este ca forma de rezistenta aleasa de Alexandru Paleologu este una dintre variantele ei cele mai poetice. Un hedonist in fibra sa, un estet, nu putea decat sa evite, din instinct, orice violenta, orice conflict, alchimizand adversitatea in concordie. Ce alta cale exista, in acele conditii, pentru cineva astfel construit, decat cooperarea? Iar rafinamentul suprem, fiindca transpune politicul in registru estetic, este de a tolera pozitia adversa intr-atat incat sa-ti pastrezi instinctul interogatiei viu ca, initiat prin lecturi, sa sfarsesti in a o adopta si chiar a crede sincer in ea. Macar o perioada de timp. Cu adevarat spirit relativist, Paleologu ia in serios orice metamorfoza a ideii. Dar se mentine strict in planul acesteia. Amoralitatea ideologica insa nu o determina si pe cea etica. De aceea nimeni nu-i poate imputa un rau infaptuit in planul vietuirii. Orice alegere importanta a fost intai de toate rezultatul satisfacerii unei nevoi estetice, abia apoi etice sau politice, dar fara ca prima sa o lezeze pe una din celelalte. Convertirea la catolicism, in 1949, s-a intamplat din cauza ca aceasta „era unica atitudine eficienta“, cel putin asa i se parea, „si pentru ca imi placeau foarte mult slujbele in latina, muzica de orga, practica confesionalului si a penitentelor“. Intrarea in masonerie se face tot dintr-un impuls estetic hranit de fastul misterului ceremonial. O astfel de frivolitate induiosatoare, pasnica, dezarmanta, feerica si de nereprimat, functioneaza eficient si in inchisoare, mai ales in inchisoare. A fost, de fapt, singura metoda de supravietuire in perfect acord cu sine. De aceea nu i-a fost greu sa-si recunoasca angajamentul de colaborare, in 1990, fara sa fi fost somat, de aceea, de fapt, cum reiese din documentele cercetate de Tudorel Urian, informarile sale nu au facut nimanui, niciodata, vreun rau. Conform cu aceste documente, Alexandru Paleologu nu a trecut linia invizibila a onoarei, gasindu-si propria cale de a se salva, in conditiile date. Ca un argument, desi banuia pactul facut de amicul sau cu puterea, N. Steinhardt ii incredinteaza manuscrisul „Jurnalului fericirii“, stiind ca nu va fi tradat. Si nu a fost. Frivolitatea nu exclude onoarea. Trairea in estetic nu reprima loialitatea.
„Vietile lui Alexandru Paleologu“ sunt un document al viului si al verosimilului, intr-un prezent al mistificarii eroice si al supraumanului iluzoriu. Intr-un timp al vinovatiilor sau mai degraba al invinovatirilor epidemice, acest crampei de viata de om avertizeaza asupra diversitatii cailor de ascensiune catre o anume inaltime etica, poate nu tocmai cea vizata in absolut, dar mereu in acord cu un anume coeficient de uman, de mult prea uman. Cine este marele depozitar al adevarului si dreptatii, cel ce, prin constrangere, serveste, cu sau impotriva vointei sale, un regim, sau scriitorul de omagii, de ieri si de azi, ce se pune, neconstrans, benevol, in slujba regimului? Un singur lucru este sigur. Totalitarism n-ar exista fara tradarea intelectualilor.