Iulia Hasdeu nu e cunoscuta ca graficiana aproape deloc. Cele câteva autoportrete sau schite, publicate întâmplator, scoase din context, nu sugereaza în niciun fel dimensiunea imensa pe care chemarea catre sferele plasticii a avut-o în cadrul operei sale si nu lasa nicio idee despre extraordinarul talent cu care a fost înzestrata în acest sens de Cel care da toate darurile. Încât aprecierile autoarei din „Jurnalul fantezist“ despre notorietatea câstigata de Camille Armand (pseudonimul ei) ca pictorita si despre succesele internationale ale pânzelor sale, achizitionate de casele regale europene, par – în necunoasterea tezaurului de schite si desene, pe care manuscrisele Iuliei Hasdeu le ascund înca – simple plasmuiri, ce-l fac pe cititor sa zâmbeasca.
Si totusi…
*
B. P. Hasdeu a fost primul care s-a referit la presararea cu desene a textelor poetice ale Iuliei aflate în curs de elaborare – ca la o trasatura pshihologica „în parte inconstienta“, observabila si la alti scriitori, în speta poeti: „De la prima aruncare a jetului de cerneala si pâna la forma care ramâne definitiva, se poate surprinde, pe anumite ciorne, toata urmarea peripetiilor care marcheaza munca intelectuala a poetului, prima sa inspiratie, tensiunea sa, nerabdarea sa, incertitudinile sale, momentele sale de odihna sau de distractie, vânatoarea frumosului, a perfectiunii“. Ca proba, savantul reproducea, în facsimil, manuscrisul poemei „Sous les arceaux“ („Pe sub arcade“) afirmând ca desenele „obiectiveaza“ ideea mai larga din care au rasarit atât versurile respective, cât si altele din poemele „medievale“. „Aici – atragea el atentia – vom gasi cum a fost compusa si cum poeta, obiectivându-si ideea printr-un crochiu, ne-a facut sa vedem ca se gândea atunci expres, ca aproape întotdeauna, la acel cavalerism al Evului Mediu, la acea lume în special din care i se parea ca ea însasi e, dupa cuvântul lui Angelo de Gubernatis, o „emanatie misteriosa“.
Învatatul releva , cu justete, interdependenta artelor conjugate, dar punea fara sa vrea plastica în dependenta de poezie, ca un adjuvant. Faptele sunt însa mai complicate.
Poate ca în sferele liricii, vibaratia sufleteasca sa adune, ca un tavalug, toate formele simtirii artistice – de la muzica la artele plastice – spre a contura ideea. Însa acolo unde începe o cât de mica înfiripare a narativului, în epica si în ciocnirea dramatica (proza si teatru), s-ar parea –, fara a merge pâna la invocarea starilor de transa în care diversii autori auzeau sau vedeau personajele înainte de a scrie sau în timp ce scriau – ca Iulia avea o acuta perceptie prealabila plastica, cel putin a eroilor daca nu si a actiunii. Dovada numeroasele „scene“, ce continua lucrari abia începute, sau „schite“ ale unor personaje, care nu se înfiripa din nicio opera literara sau dramatica, desi sunt legate clar de anumite proiecte, ramânând ca simple „studii“ de expresie.
Volumul impresionant de desene în creion, penita, carbune, precum si cele câteva picturi – ce au ramas dintr-un bogat lot disparut, se pare, în împrejurarile dramatice ale primului razboi mondial – evidentiaza, însa, o certa tendinta interioara de închegare într-un ce aparte, separat de literatura, dupa telurile însesi ale artelor plastice. De altfel, asemenea obiective si-a impus Iulia, înca din anii copilariei, poate si sub îndrumarea tatalui ei, el însusi bun desenator (a se vedea caricaturile din revistele „Aghiuta“ (1863-1864) si „Satyrul“ (1866) sau portretul „de epoca“ în ulei al batrânului Efrem Hâjdeu, azi în colectia Muzeului Memorial „B. P. Hasdeu“, a carui paternitate i-a fost atribuita de
G. Calinescu). Intuindu-i aptitudinile, parintii s-au îngrijit ca, alaturi de profesori de limbi straine – franceza, engleza, germana – si de pian sau canto, sa-i gaseasca si un îndrumator în artele frumoase. Profesorul Walch, sotul profesoarei de engleza, a fost primul care a tinut cu ea „sedinte de desen“. Nu se stie cât au durat în timp pregatirile cu Walch si nici cine i-a urmat pâna în 1886, la Paris, când lua lectii de pictura cu Diogéne-Ulysse Napoleon Maillart, care avea sa-i faca cel mai stralucit portret. Într-o notita cu caracter autobiografic, inclusa în „Jurnalul fantezist“, Iulia Hasdeu enumera printre profesorii pe care-i avusese, alaturi de Maillart înca trei nume: Herst, Charles Durand (cunoscut sub numele Carolus-Duran) si Jean Jacques Henner. Realitate? Fantezie? Deocamdata nu putem preciza.
Cert este, însa, ca în scrisorile catre tatal sau, tânara aminteste – uneori pe larg – despre orele petrecute, împreuna cu alte „eleve“, în atelierul artistului plastic Maillart si despre ceea ce faceau acolo. La un moment dat, istoriseste amuzata cum – în lipsa modelelor dupa care pictau sau desenau – a fost luata ea însasi de colege ca model si una dintre ele i-a facut o schita de portret pe care a expus-o la Salon. Dincolo de informatiile ajunse pâna la noi, chiar desenele – marcate cu diverse repere trasate în vederea schitarii figurilor – tradeaza îndrumarile date de specialisti. Dupa cum, nu-i greu de observat cât de repede si de mult a crescut Iulia ca desenatoare – de la schitele naive, sablonarde, de unic profil catre „ studiile“ de expresie sigure, rafinate chiar; si de la îngramadirea involuntara a amanuntelor – la esentializarea liniilor, mergând pâna la simplitatea absoluta, realizata dintr-odata, cu nerv si sugestibilitate. De altfel, unele portrete de acest fel sunt de-o modernitate si de-o actualitate incredibila, impresionându-ne prin forta de expresie obtinuta cu maximum de economie.
Evident, „cultivarea“ talentului a dus-o pe Iulia Hasdeu nu numai catre perfectionarea formei, ci si la rafinarea gustului, la adâncirea întelegerii realitatii si, nu în ultimul rând, la parcimonia alegerii temelor. Ea vede, dupa 1886, altfel lumea. Ochii ei strabat dincolo de aparente, catre ceea ce nu se lasa perceput decât de cei înzestrati. O comparare a vechilor crochiuri si studii de expresie cu liniile si expresivitatea schitelor de dupa aceasta data indica clar o incredibila înaltare si spiritualizare a banalului, a obisnuitului. Din pacate, ca si în poezie, trebuie sa ne multumim cu ce ne-a ramas, zagazuind în suflet regretul neîmplinirilor banuite, promise de proiectele dezvaluite chiar de autoare.
*
Foarte interesante pentru cunoasterea mai în profunzime a autoarei prin intermediul desenelor ni se par nu numai temetica abordata de ea, ci si statutul si vârsta personajelor.
Aparent, Iulia Hasdeu retine toate aspectele vietii. Toate reprezinta pentru ea modele ale realitatii, conturate prin vointa divina. De la fiecare are ceva de învatat si toate pot transmite mai departe, prin adaos de suflet si gândire, altceva decât în stare nativa. Fiecare fiinta si obiect capata, sub pana ei, o încarcatura semnificativa si un fior în masura sa-i vorbeasca fiecaruia dupa puterea de întelegere si simtire. La o mai atenta privire, însa, nu putem sa nu observam ca din Tot, autoarea selecteaza cu precadere nu modele în sine, ci modelele formative sau pe cele în care se regaseste, cu care rezoneaza în vreun fel. În primul rând, ea are o predilectie speciala pentru chipurile feminine, mai ales din trecut, iar când se opreste asupra unor barbati – fie nu-i reusesc, fie îi efemineaza involuntar (cazul portretului lui M. Eminescu, de pilda). O atrag îndeosebi acele figuri care au influentat în mod hotarât cursul istoriei prin inteligenta, dar si prin frumusetea lor – în rândul carora se visa ea însasi. De aceea, a schitat asa de multe curtezane regale, cam de vârsta ei, care, nebagate în seama de istorie, au înrâurit-o totusi.
Cu atât mai mult le-a iubit pe participantele directe la mari evenimente, moarte tinere, precum Ioana d’Arc sau Charlotte Corday, în care vedea o întrupare anterioara a ei. De asemenea, a fost fascinata de femeile de litere, începând cu Marie de France, pâna la Madame de Sévigné si Carmen Sylva. Dar cel mai mult a simtit o deosebita chemare catre lumea teatrului, catre marile interprete ale personajelor îndragite – de la Champmeslé pâna la cele din epoca sa: Adelina Patti, Sarah Bernhard, Léa Caristie-Martel etc., pe care le-a vazut pe scena si le-a schitat figurile pe viu, la spectacole. Le simpatiza cu atât mai mult, cu cât avea si ea în proiect atâtea lucrari dramatice si visa sa devina o mare actrita si cântareata. În sensul strict plastic al cuvântului, însa, modele i-au fost multe dintre persoanele alaturi de care a trait – familia, prietenii, colegii si colegele – ale caror figuri le-a schitat pe furis sau din aducere aminte, dar pe care astazi nu le mai putem identifica, luându-le schitele de portret drept simple studii de expresie. În sfârsit, nu putem sa nu observam ca cel mai frecvent – evident involuntar – creionat portret este al autoarei însasi, ce se multiplica atât în crochiurile experimentale, cât si în ilustratiile la diverse lucrari dramatice sau literare. Or, faptul acesta reconfirma, dintr-o perspectiva neluata în seama pâna acum, ca Iulia aduce, în creatia sa un bogat filon autobiografic, infiltrat imprevizibil în toate lucrarile ei, ce trebuie avut în vedere ori de câte ori îi judecam opera.
În ce priveste vârsta, surprindem un admirabil paralelism între vizualul (plastic) si imaginarul (literar). Desi Iulia nu ocoleste divesitatea existentei, înfatisând deopotriva zorii si apusul vietii, ea priveste cu precadere realitatea de la altitudinea anilor sai, creionând chipuri tinere, în pârga sau în deplina înflorire. Dincolo de selectia si imaginarea involuntara a acestei stari, e sesizabila intentionalitatea prezentarii puritatii si inocentei ca atribute ale vârstei de gratie suprema a existentei. Fiinta de maxima puritate ea însasi, autoarea nu putea înfatisa idealul uman decât în ipostaza de neprihanire. De aici tendinta schitarii portretistice a figurilor istorice cât mai aproape de vârsta diafana. E un mesaj – de pastrare a neîntinarii sufletului – pe care trebuie sa-l retinem.
*
Multimea si diversitatea graficii, neordonata în niciun fel de Iulia Hasdeu, nebagata decât în mica masura în seama de ea, cu gândul la marile proiecte, din pacate abia schitate uneori, ne-a ridicat foarte mari probleme la publicare. Am conchis, în cele din urma, ca e necesara o împartire a desenelor în doua mari categorii.
În prima, am inclus schitele, crochiurile, exercitiile dupa natura sau ilustrând persoane si personalitati reale, cu alte cuvinte: universul exterior, care i s-a înfatisat autoarei prin modelele lui (inclusiv cele mitologice, tipizate vizual dupa cca. 3 milenii de persistenta).
În a doua mare grupa, intitulata de noi: universul interior, am inclus creatiile propriu-zise ale autoarei: schite de mari lucrari, ilustratiile la diverse texte artistice; altfel spus, tot ce am considerat ca reprezinta o contributie originala a Iuliei Hasdeu.
Desigur, granita dintre cele doua grupe e discutabila, dar trebuia luata o hotarâre, care sa se sustina cât de cât, spre a da individualitate fiecarui volum.
În ordonarea portretelor, am utilizat, în cadrul tuturor sectiunilor, criteriul cronologic al existentei istorice a „modelelor“.
În textul „legendelor“, am facut, ori de câte ori a fost posibil, referinte la notatiile autoarei privitoare la personalitatile portretizate.
Speram ca albumul – ce reuneste desene reproduse dupa originalele aflate la Arhivele Nationale, Directia Arhivelor Istorice Centrale – sa întareasca ideea ca, prin stingerea timpurie din viata a Iuliei Hasdeu, am pierdut nu numai o poeta si scriitoare de valoare, ci si o artista plastica de mare înzestrare.
Autor: I. OPRISANApărut în nr. 366