Sari la conținut
Autor: Ion Brad
Apărut în nr. 465

Limpezimi

    Ion Horea, Gravuri, Editura Ardealul, Târgu-Mures, 2013

     

    Cea mai proaspata carte dintre multele si prestigioasele alcatuiri lirice ale acestui poet de seama apare ca o întâmpinare a celor 85 de ani ai sai, adica sase decenii daruite literaturii române, un calendar al zilelor si amurgurilor de toamna, de un calm, as zice, cutremurator. Caci nici o revolta împotriva trecerii inexorabile a timpului nu tulbura limpezimea acestor versuri, asemanatoare lacurilor de munte, care îsi asteapta, cu o fireasca resemnare înghetul. Prezenta acestui fenomen firesc împiedica asezarea ceturilor si disperarilor, teama de dezastre, care pot cotropi sufletele noastre obosite, ori violent izbite de stâncile realitatii.
    Cred ca nu ma contrazice acest „1 noiembrie 2010“: „Sa mai amân? Dar semne spun ca-i timpul. / Oricum, nu eu sunt cel ce mai amâna. / Sa fie scrise toate-n constelatii? / Ori numai în oglinzile de roua? / Din departari nebanuite înca / S-aud batai de clopot repetând / În unduirea dealurilor tale / Vestirea unor noi itinerarii. / Închipuire-i tot ce lasi în urma / Dupa-nserat, pe drumul fara martori“.
    Aceasta „unduire de dealuri“, sugerând peisajul originar al acestui fiu al Câmpiei transilvane, care i-a marcat întreaga opera, se repeta zi cu zi în cele 28 de titluri ale primului ciclu, Jurnal, în care alterneaza data zilei respective cu un „adaos“. Iata-l pe cel care urmeaza zilei de 1 noiembrie 2010: „Cuvântul tau nu-i cel de la-nceputuri/ Si nu va fi nici cel mai de pe urma./ Ce stranii crengi, ca serpii, dau gradinii/ Sub ceata, încâlcite întelesuri./ Nici frunza clatinata, nici, pe vârfuri,/ Târziu, sa mai rasara vreo gutuie./ În amintire doar. Adu-ti aminte./ S-aude vorba dinspre drumul tarii./ Atâta-i tot? Ori mai ramâne ceva?/ Ramâi ce esti. E-un vis. Închide poarta!“.
    Pentru acest poet, Cuvântul nu este si n-a fost niciodata un joc gratuit, ci expresia unui har revarsat în toate figurile de stil, chemate în ajutorul unui mesaj de istorie si existenta, mostenit si continuat de el – cum au observat, de-a-lungul anilor, numerosii sai critici – de la marii înaintasi, cei clasici, cei moderni, cei contemporani, în frunte cu Arghezi, Blaga, Pillat.
    Pe acest pamânt fertil, realitatea se amesteca oricând cu visul, istoria cu mitul, sub zodiile coborâte de la Cel de Sus într-o lume care poate fi cea de azi ori cea de dincolo. Poetul, mesagerul cuvântului, le cauta si le traieste pe toate. Din nou, un popas la ziua de „16 octombrie 2011“: „Cuvânt strain alaturea de alt/ Cuvânt strain, alaturea de altul…/ Ajungi pe-un drum, dar unde duce drumul?/ Ajuns pe-un drum, te-ntrebi, dar unde duce?/ Apoi, la tarm, dar vadul, unde-i vadul?/ Apoi, prin vad, ce lume-o fi dincolo?/ Din întuneric vii si din tacere,/ Sa pui cuvânt alaturi de cuvânt,/ Ca ploi tesute-n firele de iarba,/ Ca firul ierbii prins în pânza ploii.“ Si apoi la „adaosul“ ei: „Mai mult în somn de la un timp, mai mult/ Cu cei de-acolo, pâna catre ziua,/ Când ei ramân si tu te-ntorci în lume…/ Strain într-un hotar necunoscut,/ Fara sa stii ca însuti esti hotarul,/ Nici nu mai vezi ce urma sa alegi/ Când vii dincoace ori când treci dincolo./ Si nu-i sa-i însoteasca decât vântul,/ Si sa te-astepte nu vin decât norii,/ Dintr-un hotar în alt hotar, în altul…“.
    Al doilea ciclu se intituleaza Gravuri si are acelasi numar de titluri ca si Jurnalul.
    Daruit si cu talent de artist plastic, (studii de Belle Arte, întrerupte în perioada nenorocita a „luptei de clasa“), poetul transilvan asaza cu mâna sigura pe o simeza închipuita aceste „Dealuri“: „O alta lege-a daruirii nu-i,/ Oricât ar fi sa-ntorci si sa despaturi/ Din ploi si neguri, turme si omaturi/ Sub dunga lor vazuta din chicui/ Sarmatice încovoieri si paturi/ În valuri de ape albastrui./ Le-aduni în saci, în buti ori în cosarci,/ Le sui în pod si-n stogul din ograda,/ Pe masa si-n hambare sa se vada,/ În zbor de grauri si mirari de tarci“.
    În aceeasi rama inconfundabila, poetul ne apare si „Asa“: „Din cât ai fost, din cât mai esti/ Pui întrebari, astepti raspunsuri/ Cu îndoieli filosofesti/ Necunoscute si ascunsuri,/ Ba chiar cu amagiri ceresti/ Din ce tarâmuri nu se stie/ Te-ntâmpini si te ocolesti/ Ca într-o mare-mparatie,/ Ajuns si tu prin Bucuresti/ Dinspre Vaideiul de Câmpie!“.
    Ultimul ciclu, Lespezi, desi sugereaza o stare de spirit apasatoare, obsesia si ea fireasca a finalului, cu versurile în cadente largi, ne poarta cu el în itinerarii vii si colorate, mai ales prin Bucurestii care l-au adoptat, cu sau fara caldura, pe Ion Horea (si pe mine), ajungând astfel pe strazi cu numele Donici, O. Goga, Popa Tatu, Vasile Lascar (unde locuia si Cornel Regman, cu familia sa ardeleneasca), Matache, Polizu, Maria Rosetti (unde locuieste Ion Horea) si atâtea altele, ca sa ajunga, dupa atâtea „Haladuiri“, tot spre Mures si hotarul Vaideiului natal: „Supus unei staruitoare preocupari agreste,/ Ajung prin cartiere democrate uneori,/ Ca în literatura cu lozinci si manifeste/ În care pentru un ideal erai pregatit sa si mori./ Cum sa ies, îmi spun, din conturul acestei provincii,/ Sa ma pierd în fiori metafizici, prin coduri ale lumii moderne,/ În enigmele lui Nostradamus, Edgar Poe ori de Vinci,/ Cu stiinta neantului, cu nalucirea vietii eterne?/ Pe urmele lui Dumnezeu, prin cosmice infinituri,/ Sa ma întreb de ce-l caut, Dumnezeu e în mine/ Ori nu-i nicairi, cum în zarania continitului/ Asteptam norii cu ploaia prin pustietatile senine./ De ce n-as trece sfidator, si de nimic sa nu-mi pese –/ Sa vezi în asta semnul menirii tale, barde,/ Si sa mai dau cu tifla cuvintelor alese,/ Pierdut prin cartiere, trecând pe bulevarde?/ Si asa, chinuit de înfiorari citadine,/ Ajuns pe chei, vad Muresul, aud clipociri de golgoane,/ Si parca Râpa Morii se-nclina peste mine/ Si Radu Voda însusi ma-ntoarce la icoane,/ Ma tine între dealuri, ma leaga de pamânturi întinse, rourate,/ Si-ajung pe strazi, si caut, nauc, parca pe drumul tarii/ Cu Dumnezeu alaturi, cum cearca sa-mi arate/ O cale-a mântuirii, un loc al îndurarii,/ Si sufletu-mi atârna-n uimire ca un ciucur./ Necunoscuti în juru-mi, eu însumi necunoscutul,/ În asfintit îmi caut, scapat în unde, scutul / Sub salcii clatinate, alaturea de turnul bisericii lui Bucur“.
    Dar, cum tara geografica e si una spirituala, sufleteasca, mult mai larga, Ion Horea îsi încheie noul volum cu aceasta admirabila „Elegie la Prut“: „Sunt locuri departate ca un ecou prelung/ Pe unde, dus pe gânduri, as vrea sa mai ajung./ Atâta stiu, ca totul mi se parea târziu/ Si pentru mine, totul a fost doar începutul./ Eram la Prut, spre seara, eram doar eu si Prutul./ Încolo, Basarabii, Bugeacuri, Bucovine,/ Si maluri dupa maluri se prabuseau în mine./ Un clopot, peste ape, mai stins si tot mai rar/ Înfiora tacerea de peisaj lunar./ Am stat într-o visare nici nu stiu câte ore/ Catând prin ceata rara, la satul lui Grigore,/ Si-alaturi, la Miorcanii si casa lui Pillat./ Se desena o tara, cu ei, în lung si-n lat,/ Din Prutul prins în lunca la Nistrul presupus,/ Pe Mures mai la vale, pe Arges mai în sus,/ Si se-ntâlneau sub vremuri – fosneau la drumuri plopii –/ Cu mama lui Vieru, «bunica-mi Calyopi»…/ Era într-un Septembre. La garduri, prunii grei,/ Parca-as fi fost la casa si la batrânii mei,/ Si-am mai ramas, cu gândul departe, sa contemplu/ Între coloane, alba sub luna, ca un templu,/ «La casa amintirii cu-obloane si pridvor»…/ De unde-apar acele mirari, si ce mai vor?/ Sa fi ramas eu însumi, acelasi, printre anii/ Care ma-ntorc deodata pe-acele locuri stranii,/ Nepasatori la neguri, la stingeri, la uitare,/ La cât ar fi sa tângui, la cât sa cer iertare?/ În vara cu arome de stup si de matacina,/ Când loc mai sfânt nu-i altul ca-n conie la cina, / Cu norii dusi, de nu stii ce vânt peste Vaidei, / Ma pomenesc deodata spunând, Miorcanii mai!/ «Ce straniu lucru: – vremea!» – Si-as spune eu, urmându-l/ Pe el, Pillat, batrânul: – Ce straniu lucru: – gândul!/ Când locuri departate ca un ecou prelung/ În zarea lor ma-ndeamna, de-ar fi, sa mai ajung“.
    Si pe Ion Horea, ca si pe Aurel Rau, pe Radu Cârneci, pe Dumitru Popescu – Poetul, ca si pe alti venerabili colegi octogenari, îl asteptam sa-l sarbatorim (într-un 10 mai regal, al nasterii) cu aparitia unor noi volume, pe care stiu ca le tine înca, la fel de maiestrit scrise, într-un colt secret al atelierului sau de lucru.