CANNES 2012
Drumul lui Cristian Mungiu la Cannes a inceput cu „Occident“, la Quinzaine des Réalisateurs. Al doilea film al sau, „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile“ a obtinut in 2007 Palme d’Or. Ecoul acestui succes-soc, dupa cum continua sa-l catalogheze cronicarii straini, s-a resimtit in 2010, când Mungiu prezenta, in calitate de producator, dar si de realizator, „Amintiri din Epoca de Aur“, film-omnibuz intrat in programul de la „Un Certain Regard“.
Revenirea sa in 2012, in competitia pentru Palme d’Or, cu „Dincolo de dealuri“, aduce in memoria criticilor acreditati pe Coasta de Azur structura restrânsa, ca numar de personaje, dar si ca simplitate a subiectului, din „4,3,2“. Se pastreaza si formula unui conflict difuz, in triada, ca si felul de coabitare in aria feminitatii. Locul izolat si spatiul cameral trimit la filmul precedent iar unele aspecte impun filiatia cu „Occident“. Acolo, un tânar revenea in tara spre a lua cu sine o fata, desi nu acesta fusese scopul intoarcerii acasa. Dupa ce avea sa depuna marturie in legatura cu moartea prietenului cu care se hotarâse sa paraseasca România, tânarul porneste la drum in Germania. Acum, in „Dincolo de dealuri“, de asemenea din Germania, calatoreste, având in buzunar biletul de intoarcere, Alina. Mai puternica decât vointa ei de a face drumul inapoi, spre a se consacra unui job pe un vas de croaziera (aluzie, cumva la „Cum mi-am petrecut sfârsitul lumii“ de Catalin Mitulescu, unde Eva fugea din tara spre a gasi un loc de camerista pe o asemenea ambarcatiune de lux), este dorinta de a si-o apropia din nou pe Voichita, prietena de suflet din anii de copilarie si de orfelinat. Nimic nu-i reuseste, iar aici vad o prima deosebire fata de strategia eficienta a celor doua studente din „4,3,2“, care reusesc sa scape pâna la urma de plod la vârsta care da si titlul filmului. De asta data moare Alina, dupa ce in primele doua filme murise un tânar si respectiv un prunc, avortat cu ajutorul diabolicului domn Bebe. Un altfel de Bebe, desigur, este si aparent bine intentionatul preot (numit când „Tati“, când „Papi“ , cu o familiaritate dubioasa, ambigua, atitudinea lui manipulatoare fiind total diferita de aceea a felcerului – foarte exact in propunerea sa sexuala).
Inainte de a fi un film al alegerii personale, „Dincolo de dealuri“ este unul al incercarii de a mai face ceva cu viata ta dupa ce altii au facut ce-au vrut cu ea. O atare acolada „nietzscheana“ mi se pare a exprima mult mai adecvat conditia Alinei in incercarea de a si-o aduce cu ea pe Voichita, singura fiinta de care se declara atrasa. Motivele insingurarii ei sunt ingenios reevaluate de cineast. O parte vin din marturisirile Voichitei, din când in când obligata sa dea unele explicatii legate de felul de a se comporta al Alinei. Aflam elemente esentiale din fisa biografica a celei care, neputând suporta despartirea, incearca un gest disperat de recuperare afectiva. A fost aruncata de mama ei la orfelinat, fara a se mai interesa apoi de ea. S-a imprietenit cu Voichita, cu care a impartasit aceeasi situatie, de azvârlita in lume. A plecat de sub adapostul parintilor adoptivi si se vede acum oripilata de usurinta cu care au inlocuit-o cu o alta orfelina, eliminând-o nu doar din sufletul lor, dar si stergându-i urmele, punându-i in sac lucrurile, apoi luându-i din banii ce i se cuveneau.
Raporturile Alinei cu fratele, Ionut – a carui minte inceata si imputinata se rasfrânge si asupra mahmurelii ei -, sunt ca si inexistente. Nebuloasa creste ca un bulgare de zapada pâna când Alina nu mai poate face nimic, legata in camasa de forta a autoritatii gregare, supusa unei cazne mortifiante, batuta in cuie pe o cruce de lemn, lasata fara hrana, in frig.
Revenind in tara, constata ca de fapt nici macar Voichita nu mai este aceeasi. Nu mai accepta sa doarma noaptea in acelasi pat. Nu intelege cât de usor se alatura altor femei de la mânastire si mai ales cât de supusa este la chemarile preotului. Gelozia ei incurca si mai mult lucrurile, nestiind daca Voichita s-a legat de Dumnezeu sau de preotul de la manastire. Autoritatea acestuia din urma incearca sa o demoleze sub diverse forme. Cea mai de „neiertat“ dintre acestea este intrarea in altar si cautarea icoanei fermecate, facatoare de minuni.
Stilistic, remarcam o structura a absentei, a vidului. Prezentul sintagmatic incearca sa recupereze o elipsa temporala si spatiala. Nu ni se spune cu precizie unde si cât a fost Alina plecata spre a masura apoi, ca intr-o oglinda invizibila, spectrul efectelor plecarii ei in chiar existenta Voichitei, cu modificarile survenite. Punctul paroxistic al acestei tradari afective este dat de inlocuirea ei si instalarea lui Dumnezeu in inima ravasita a Voichitei. Este drept ca nu poate fi chiar la indemâna oricui sa tina in frâu o asemenea povestire ce ne trimite când la „Ioana d’Arc“ a lui Dreyer, când la formula concisa si extrem de simpla a unui Bresson, caligrafiind miscarea lina a psihologiilor ultragiate.
Pe de alta parte, nu cred ca au gresit acei comentatori straini care au vazut in „Dincolo de dealuri“ o incercare de a prelua unele motive tematice din „Moartea domnului Lazarescu“, mai ales in episoadele tratamentului medical, ale drumului rapid, exact, eficient, aici, si nu amânat, tergiversat, prelungit, ca la Cristi Puiu. In ce ma priveste, am semnalat mai sus si o parafraza la Catalin Mitulescu, Alina fiind de fapt o Eva care nu-si poate suprima nostalgiile locului din care a incercat sa se smulga. Alina are inca o „acasa“ a ei, concentrata in figura ovala, de Gioconda cu ochi albastri, a Voichitei, pe când Eva lui Mitulescu era mult mai dezinvolta, mai exteriorizata. Aceasta nu revine, multumindu-se sa-i trimita fratelui carti postale ilustrate. Poate ca vom identifica si un loc „vasluian“, moldovenesc, fara blândetea ironica a lui Corneliu Porumboiu si intr-o extindere ce cuprinde acelasi spirit, doar ca in datele lui mai largi, basarabene. Este interesant de amintit aici ca la conferinta de presa de la Cannes, actorul din Chisinau, Valeriu Andriuta, a tinut sa precizeze cât de exacte erau nuantele de rostire „locala“, inmuiata, „iotacizata“, cerute de Mungiu tocmai spre a conferi evenimentelor specificitatea lor geografica. Desigur, este intâi si intâi vorba de o geografie a spiritului, iar nu neaparat de una locativa, obsedata de perimetrul cadrului natural. Mai sunt acele ruperi de ritm covârsitoare, cu dinamica lor aberanta, din final, ca o compensatie la lentoarea partii de mijloc, intrucâtva ezitanta in distribuirea accentelor semantice.
Nu este aici momentul unei analize mai largi, dar nu poate fi lasat neremarcat finalul. El este nu doar abrupt si neasteptat, dar si foarte scurt. Mungiu marturisea la conferinta de presa ca a taiat doar zece secunde din acesta, fiind, altminteri, de la inceput gândit asa, ca un fel de ghilotina, pe de o parte, iar pe de alta, ca o „intunecare“ a cadrului asteptarii. Sa precizam ca in masina politiei se afla preotul cu o parte a calugaritelor, printre ele si Voichita, asteptând venirea procurorului de la cazul unui copil care si-a omorât mama. Sa fie aici simpla sugerare a unui gest justitiar, dupa ce mamele celor doua le ucisesera, prin abandonare, pe Alina si Voichita? Nu incercam un raspuns, nu avem timp, pentru ca noroiul de la rotile unei masini acopera parbrizul autoturismului politiei. Cadrul este urmat de o lunga lista, pe fond negru, a genericului de final.
Una peste alta, „Dincolo de dealuri“ nu este un film oarecare, nici aici la Cannes – de unde, la ora acestei corespondente, pe când festivalul se afla abia la jumatate, ii prevad un loc in palmares -, nici in filmografia regizorului si, fara indoiala, nici la nivelul generatiei sale. In ce masura el rezuma creatia lui Mungiu exprimând-o sintetic pe aceea a colegilor lui ramâne de vazut. In fond, consecventa tematica si de stil nu poate fi nicidecum lucrul cel mai rau, iar cristalizarea unor elemente, fie si in limitele unui proces de durata, aflat deocamdata la inceput, ar trebui sa atraga atentia criticilor, ca un avertisment firesc, necesar, prefigurând etapa unei maturizari si a unei decantari.
In fapt, din „minimalist“, cum s-a tot spus, realismul lui Cristian Mungiu isi afla aici o componenta „sumbra“, a carui sobrietate metafizica indica alt fel de valori, mai apropiate de expresivitatea pregnant existentialista, subtil moralizatoare, deloc dogmatica, precum o noua marca a personalitatii cineastului.