Coincidenţe care, repetate, riscă să ne facă superstiţioşi: aniversările şi comemorările Eminescu prea nimeresc în ani electorali. Asta şi pentru că pe măsură ce trece vremea şi ne adâncim, nu-i aşa, în democraţie, anii electorali sunt din ce în ce mai mulţi. Din păcate, alegem mereu, dar nu culegem nimic. Mi-am revăzut însemnările de jurnalist din anul 2000: Anul Eminescu, unul care a fost, vai, şi acela, electoral. Am avut ocazia atunci, ca români, să ne bucurăm că intrăm într-un nou secol, într-un nou mileniu „sub auspiciile geniului său“, cum prevăzuse Maiorescu în perspectiva veacului care tocmai trecuse. O bucurie umbrită însă de moravurile şi năravurile politicianiste şi nu numai de ele. Omagiindu-l în acest an, tot electoral, pe Eminescu, când am păşit demult pragul secolului 21, mi-ar plăcea să cred că ne găsim, că ne regăsim, cu toate eforturile unor cominternişti mutanţi de a-i murdări memoria, figura şi chiar opera, sub aceleaşi auspicii ale geniului său măcar în ceea ce priveşte „vestmântul cugetării“, cu sintagma maioresciană. Un vestmânt care, în treacăt fie spus, arată tot mai ponosit, tot mai zdrenţuit. Ce se va mai întâmpla cu el în condiţiile globalizării şi ale corectitudinii politice e greu de prevăzut. Ne-ar trebui un Maiorescu cu degetul său de lumină. De unde să-l luăm?! Unde am putea afla o inteligenţă şi un caracter ca ale lui. „Ştii de ce te iubeşte lumea aşa de mult – i se adresa inflexibilul P.P. Carp în februarie 1910, când împlinea 70 de ani. Pentru că tu ai fost un caracter. Pentru că atunci când au început alţii să ne schimbe şi să ne batjocorească limba noastră românească, cultura noastră, tu ai avut curajul să te ridici cu ştiinţa ta contra lor“.
Dar să revin la însemnările mele din anul 2000, când am fost martorul indignat al multor escapade electorale, îndeosebi la Ipoteşti şi Botoşani. Încercam să-mi imaginez ce ar fi zis Eminescu dacă i-ar fi văzut pe Emil Constantinescu şi pe Ion Caramitru împărţind în stânga şi-n dreapta, mai ales în dreapta, în baza unei ordonanţe de guvern, medalii purtându-i numele şi efigia. Ce ar fi zis despre cei cărora le-a fost acordată, între ei şi mulţi detractori ai săi. Dacă mai aveam vreo îndoială privind derizoriul unor astfel de forme fără fond, ea mi-a fost spulberată când am asistat la înmânarea Medaliei Eminescu unui individ bizar şi turbulent, din păcate universitar, care, într-o conferinţă ţinută la Suceava, îl denigrase pe Eminescu în cel mai iresponsabil şi grobian mod. Adresându-se unui auditoriu format din scriitori, artişti sau simpli cititori, ipochimenul îl etichetase fără jenă în cel mai pur stil stalinist pe marele poet şi gazetar: xenofob, antisemit, protolegionar, dar şi tutelă a naţional-comunismului. Să nu-l mai mitizăm, îndemna cu mânie sinistrul personaj. A fost şi el un om acolo, cu o grămadă de defecte, dezordonat, murdar, păros şi cu o operă ce nu poate fi nici într-un caz un paşaport pentru Europa. De l-ar fi auzit, Nichita Stănescu i-ar fi replicat: „Cu atât mai rău pentru Europa!“. Numai că Europa nu e vinovată că în România orice netrebnic se proclamă cu de la el putere mesagerul ei!… Au însă sigur o vină cei care îl mai şi răsplătesc cu Medalia Eminescu. Că s-a întâmplat ca Anul Eminescu să fie şi an electoral, demagogilor dornici de parvenire le-a venit ca o mănuşă. Hai să ni-l luăm pe Eminescu agent electoral fiindcă dă bine la popor (care român nu ştie de el!). Până şi autointitulata şi vocala elită civică şi intelectuală, devenită în timp cu „pontifii“ ei cu tot şi băsistă, a uitat ce aprig duşman al politicianismului, al parvenitismului şi al demagogiei a fost neîntrecutul gazetar Eminescu. Lipitorii de afişe şi baronii de prin oraşele şi judeţele patriei, în vasta lor ignoranţă, habar n-au că, exact din această cauză, poetul a renunţat să participe la manifestările de la Iaşi prilejuite de inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, unde trebuia să citească în premieră Doina şi să-l cinstească pe legendarul domnitor şi „atlet al creştinătăţii“, aşa cum făcuse cu ani în urmă în calitate de coorganizator al Serbării de la Putna. Ajuns în capitala Moldovei, Eminescu a constatat cu amărăciune că ceremoniile nu erau decât un pretext pentru politicieni şi pentru rege de „a se lustrui pe ei“. De aceea a preferat să se întâlnească cu prietenii şi să citească incendiara Doină nu la statuie, deşi acolo ar fi fost cel mai nimerit să o facă, întrucât era o invocaţie inspirată de chiar evenimentul dezvelirii ei. A citit-o seara la Junimea, ce tocmai aniversa două decenii de la înfiinţare, unde numeroasa asistenţă l-a aplaudat frenetic şi îndelung, mulţi îmbrăţişându-l pe poet, contrar obiceiurilor faimoasei societăţi. Nu se mai văzuse niciodată atât entuziasm – relatează Iacob Negruzzi. Mărturia lui Slavici, potrivit căreia Eminescu nu ar fi participat la festivităţile de la statuia voievodului fiindcă s-ar fi simţit rău, nu e credibilă. Atunci cum se explică forma în care s-a aflat, în aceeaşi zi, la sărbătoarea Junimii, unde a electrizat adunarea citind Doina, poezie ce exprimă „o sfâşietoare durere de neam“ (Petru Creţia), pe care nu puţini dintre cei medaliaţi în Anul Eminescu ar vrea, ca demni continuatori ai înaintaşilor lor cominternişti, s-o pună din nou sub obroc.
Dar în acel an jubiliar au existat şi câteva evenimente ce s-au situat la înălţimea marii aniversări. A apărut atunci la Editura „Univers enciclopedic“ impozanta ediţie a Operelor eminesciene în trei volume, îngrijită de D. Vatamaniuc, prefaţată de Eugen Simion, sub egida Academiei, în colecţia „Opere fundamentale“. A apărut apoi ineditul corpus epistolar Eminescu – Veronica Micle, un „roman dramatic“, cum îl caracteriza Nicolae Manolescu, al iubirii celor doi pe care ni l-a dăruit (acesta este cuvântul potrivit) Editura Polirom. „Este cu adevărat un lucru extraordinar… De la publicarea postumelor lui Eminescu, nu a mai apărut nimic de asemenea amploare şi însemnătate în bibliografia eminesciană. Nu e puţin lucru să te trezeşti dintr-o dată cu 93 de scrisori inedite…“ – spunea criticul la lansarea volumului. Sunt fapte editoriale pe care le-aş numi ziditoare. şi a mai fost ceva foarte important: Premiul Naţional „Mihai Eminescu“ i s-a acordat unuia dintre cei mai originali poeţi contemporani: Cezar Ivănescu, cu care am realizat atunci un amplu interviu din care reproduc câteva secvenţe:
– Cezar Ivănescu, te-ai reîntors şi te-ai stabilit în Iaşi după o viaţă petrecută la Bucureşti. Ce te-a determinat să revii în oraşul în care ţi-ai făcut studiile?
– Am considerat întotdeauna şi am argumentat în diferite etape ale existenţei mele că Iaşii sunt matca noastră spirituală… Între altele, aici a fost prima mişcare modernă de idee românească – Junimea. De aici a pornit totul. Toate celelalte mişcări anterioare, inclusiv Şcoala Ardeleană, dacă nu s-ar fi finalizat într-una modernă – cu adevărat europeană – cum a fost Junimea, astăzi nu am fi avut o literatură clasică, naţională, o literatură modernă. Dar nu numai literatura, ci multe alte domenii ale spiritului îşi au fundamentul în acest loc. Am rămas surprins, de pildă, când am descoperit un text al lui Sergiu-Al. George, indianistul pe care îl cunoşti – în care, relatând o călătorie în India, vorbeşte de Eminescu, de Vasile Pogor şi de cercul de la Junimea (cei doi sunt primii români care au descoperit budismul). Ilustrul indianist vorbeşte acolo de puntea care s-a creat între Iaşi şi India. Mai mult, Sergiu-Al George afirmă că pentru el nici un alt oraş al lumii nu i-a reamintit spiritualitatea Indiei ca Iaşul. S-a văzut apoi confirmat, în ceea ce el a simţit, de un pictor indian care i-a mărturisit că a colindat lumea întreagă, dar singurul oraş ce i-a evocat ţara lui a fost Iaşul. Ceva din fiinţa acestui oraş unic comunică într-adevăr cu locul de origine al nostru, al tuturor indo-europenilor, cu locul întemeierii noastre. Eminescu, cu excepţionalul lui instinct, a simţit asta şi s-a îndreptat către India, către izvoarele primordiale ale culturii europene. Nu este o întâmplare. De aceea, nu putem să facem ceva ca lumea, temeinic, în România, dacă nu ne raportăm tot timpul la reperul nostru absolut care este Eminescu şi dacă nu urmăm drumul regal pe care l-a deschis el gândirii româneşti.
– La ceremonia de la Botoşani, în cadrul căreia ţi s-a decernat Premiul Naţional „Mihai Eminescu“, ai rostit în faţa unei săli arhipline un tulburător discurs din care am reţinut: „Cu sacrul în lumea românească ne întâlnim foarte rar, dar mai ales în prezenţa lui Eminescu… Eram revoltat într-o vreme că sunt detractori ai lui Eminescu, care totuşi fiinţează în cultura românească, unii au luat şi acest premiu naţional de poezie. Acum însă, într-o formulă de seninătate spirituală, spun: mi se pare firesc. Eminescu îşi pierde pe drum şi admiratorii, şi detractorii, adică este atât de mare, încât nu doar noi, ca persoane particulare şi presupuşi artişti, ne valorizăm prin el, ci chiar toată fiinţa românească, ţara românească, în general; prin Eminescu ne măsurăm nulitatea, nemernicia, valoarea…“
– Sunt eu însumi tulburat de ceea ce ai citat cu atâta exactitate. Ar fi multe de spus. Este imposibil de gândit poezia românească modernă fără Eminescu. În Eminescu există şi Bacovia, şi Ion Barbu, şi Arghezi, şi Blaga, orice mare poet român există în Eminescu. Într-o sugestie, într-o eufonie, într-o imagine… Sunt uluitoare corespondenţele. Ia, te rog, Odă (în metru antic) şi Zodia cumpenei a lui Lucian Blaga. La senectute, Blaga a vrut şi el să scrie Oda lui în metru antic. A scris un poem genial: Zodia cumpenei. Nu-l copiază pe Eminescu, nici nu-l repetă, e cu totul altceva. Dar a luat o structură pe care i-a oferit-o Eminescu. Limba română din Odã (în metru antic) este eternă… E ca şi cum ar fi scrisă în greaca veche sau în latină. Cu acest sentiment o ascultăm!