Sari la conținut

Labirintul de absente. In cautarea unei estetici ideale (II)

Autor: RODICA GRIGORE
Apărut în nr. 456

Fernando Pessoa, Ultimatum si alte manifeste, traduceri si note de Dinu Flamând si Micaela Ghitescu, antologie si prefata de Dinu Flamând, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012.

 

În critica portugheza s-a discutat mult despre tipurile de fragmentare identificabile în opera lui Pessoa, cea dintâi fiind definita în conformitate cu sensul dat acestui termen de catre Schlegel (fragmentul privit ca forma literara înzestrata cu semnificatie), cea de-a doua – ca secventa a unei totalitati dificil de atins, de exemplu, „Cartea nelinistirii“, iar în cazul celei de-a treia acceptiuni, sensul fiind mai accentuat filosofic, dupa cum demonstreaza ideile expuse de Alberto Caeiro.
„Un labirint de absente“
Interesant este însa ca, privite în ansamblu, aceste modalitati de a concepe fragmentul si tehnica fragmentarii la nivel literar reprezinta o continuare (desigur, la un alt nivel, dar tot o continuare!) a unora dintre ideile estetice ale marelui romantism. În opinia romanticilor, fragmentul era o parte independenta ori autosuficienta, însa ea trebuia privita întotdeauna ca expresie specifica a unui „absolut“ pentru care, în termenii lui Pessoa, „infinitul“ ar fi corelativul (obiectiv, desigur!) cel mai potrivit. De altfel, si preferinta lui Pessoa pentru aforisme si maxime a fost raportata tot la aceeasi sursa de inspiratie, dar si înteleasa ca replica la unele dintre atitudinile tipice ale  reprezentantilor modernismului anglo-american, miscare care, se stie, a folosit din plin tehnica fragmentului.
Din aceasta perspectiva, chiar „Mesajul“ lui Pessoa trebuie înteles ca fiind definitivat si complet ca text poetic, în acelasi sens în care „Ulise“, de James Joyce, este un text complet si definitiv: partile, fiecare din ele, exista doar pentru a oferi cititorului viziunea întregului. „Mesajul“, asadar, nu însumeaza doar convingerile estetice ale lui Pessoa, ci mai cu seama intentiile sale poetic-programatice, care îsi gasesc expresia deplina – si în acest sens completa – în legatura atât de pretuita de scriitor a liricii cu elenismul si cu civilizatia greaca în ansamblu.
Luciana Stegagno Picchio vorbea despre „labirintul de absente“ creat de Pessoa, câta vreme fascinatia scriitorului pentru ocultism îl va determina sa presupuna chiar ca ar fi capabil, în anumite circumstante, sa traiasca cu adevarat viata unor personaje/persoane (imaginare) din alte epoci. Odata cu Pessoa, idealul romantic al originalitatii si al paternitatii clare asupra operei artistice ajunge la inevitabilul sfârsit, fiind substituit prin accentul pus pe fragmentare si prin jocul elaborat cu formele literare consacrate. Libertatea de a eluda conditionarile eului e, astfel, consacrata, Pessoa situându-se, din acest punct de vedere, alaturi de marii artisti preocupati de aceleasi aspecte, de la experienta cubista a lui Picasso din „Domnisoarele din Avignon“, la muzica atonala a lui Schoenberg, sau la ritmurile si procedeele imagiste ale lui Pound, din „Cantos“. În plus, Pessoa teoretizeaza orientarile estetice ale „intersectionismului“ si „senzationismului“, câstigându-si un loc de frunte în cadrul avangardei europene si ducând la perfectiune si tehnicile moderniste, mai ales prin creatia poetica a lui Alvaro de Campos – în special prin „Oda Triumfala“ si „Oda Maritima“. De aici, desigur, si orgoliul lui Pessoa, cel care a refuzat sa adere la vreo alta miscare ori scoala estetica în afara celor conduse si explicate publicului chiar de el. Rezultatul va fi, în planul strict al creatiei, ca întregul canon occidental va (putea) fi, în acest fel, reconfigurat. Dupa experienta pessoana, poemul este, deopotriva, mai mult decât e scris pe hârtie, dar si mai putin. Mai mult, pentru ca e opera nu doar a heteronimului care, formal, îl semneaza, ci si opera latenta a tuturor celorlalti, trebuind citit ca parte a unei întregi literaturi ori traditii literare. Si este mai putin, pentru ca se situeaza, ca fapt artistic, pe o pozitie ambigua în ceea ce priveste autenticitatea în arta, dar si în viata – caci, oricum am lua-o, autorul de acest fel e, totusi, creat (imaginat) el însusi de un alt autor…
Pagânism, clasicism, modernism
Fascinatia lui Pessoa pentru cultura greaca antica a fost citita adesea prin prisma atitudinii sale filosofice: „Am fost un poet însufletit de filosofie, nu un filosof cu înzestrari poetice.“ De aici deriva si „pagânismul“ pe care îl teoretizeaza scriitorul, fie sub nume propriu, fie prin interventiile heteronimilor sai, mai cu seama ale lui Alberto Caeiro si Ricardo Reis. Într-un fel, elenismul pessoan este cristalizarea suprema a posibilitatii impunerii, în epoca moderna, a unei doctrine pagâne. Va rezulta o adevarata „religie a poeziei“ ce trebuie pusa în legatura atât cu sebastianismul lui Pessoa, cât si cu tendintele clasiciste ale acestuia, câta vreme termenul însusi de „religie“ are, pentru scriitor, sensul de forma spirituala suprema vizând aspiratia spre unitate cu universul. Sebastianismul („miscare religioasa construita în jurul unei figuri nationale legendare“, dupa cuvintele lui Pessoa însusi), primeste la rândul sau acceptiuni religios-pagâne, aparând ca o noua formula spirituala în stare sa elibereze întreaga cultura a Portugaliei de prea lunga si prea greaua povara a catolicismului. Asadar, nu vom avea de-a face, în gândirea lui Pessoa, cu o sinteza a crestinismului cu pagânismul, asa cum se întâmpla în unele luari de pozitie ale contemporanilor sai Teixeira de Pascoaes sau Guerra Junqueiro, ci cu o îndepartare simpla si directa – dar definitiva – de crestinism, în vederea reînvierii vechiului spirit pagân: „Zeii nu au murit, moarta e doar perceptia noastra despre zei. Zeii n-au plecat, numai noi am încetat sa-i mai vedem. (…) Pagânismul grecilor este cel mai înalt nivel al evolutiei umane, echilibrul spre care trebuie sa tinda orice evolutie umana.“ Iar clasicismul va aparea, prin urmare, ca modalitate preferata de a conecta literatura portugheza la ritmurile modernitatii, dar si de a o mentine în aria de influenta a unui nou tip de misticism.
Autocaracterizarea de „nou tip de pagânism“ („noi nu suntem nici niste neopagâni, nici niste pagâni noi. Pagânismul este acea religie care se naste din glie, care se iveste direct din natura – din faptul ca i se atribuie fiecarui obiect adevarata sa realitate“) e definitorie nu doar din punctul de vedere al vreunei ideologii, ci si pentru a întelege interesul lui Pessoa în ceea ce priveste structura liricii începutului de secol XX, dar si dorinta sa de a se afirma drept unul dintre reprezentantii acesteia. Sebastianismul si clasicismul despre care a vorbit adesea scriitorul raspund, în felul lor, convingerii moderniste cu privire la rolul poetului de exponent al lirismului fundamental, în vreme ce poezia ar trebui înteleasa drept punct de întâlnire între trecut si prezent, modernitate si clasicism.
Experienta apropierii lui Pessoa de gruparea „Orpheu“ dezvaluie conceperea poeziei drept cel mai înalt ideal uman – si umanist. Caci, dupa cum sublinia criticul Eduardo Lourenço, generatia „Orpheu“ nu s-a limitat „la evidentierea caracterului mitic al spiritului divin al poeziei, ci a avut chiar îndrazneala de a proclama poezia însasi ca reprezentare divina.“ Tendinta mitica (mitizanta) si clasicismul devin, în acest fel, elementul formal, respectiv ideal, pentru întemeierea unei noi linii a traditiei poetice sau, altfel spus, a consacrarii poeziei moderne ca structura estetica autonoma. Acesta e sensul în care elenismul îi va aparea lui Pessoa ca singurul mijloc de a asigura situarea Portugaliei în acel mult visat „centru“ al unei Europei care sa nu mai fie împartita în putine puncte privilegiate si numeroase regiuni marginal-periferice, dupa cum se sugereaza în „Mesaj“.
„Universalismul negativ“ despre care s-a discutat în cazul lui Pessoa, punerea existentei sub semnul întrebarii pentru a mijloci un alt fel de perceptie, stabilirea unui ritm oscilant sau repetitiv, ca si oscilarea între imaginea oculta a autorului unei întregi literaturi dramatizate si insuficienta fiecareia dintre creatiile heteronimice ce se dovedesc, finalmente, incapabile sa exprime întregul altfel decât prin parte, fac din Pessoa un logician îndragostit de paradoxuri si mereu gata sa puna la încercare limitele imaginatiei. „Totul e altceva în aceasta lume unde totul este senzatie“, va scrie Álvaro de Campos, subliniind ca doar imaginatia poate compensa deficientele senzatiei de a percepe sau de a descrie corect realitatea.
Senzatie, senzationism
În jurul anului 1924, dupa ce se prezentase drept „romantic“, „simbolist“, „paulist“, „intersectionist“, „senzationist“ sau „futurist“, Pessoa va încerca sa se defineasca drept „un spirit clasic“. În mod semnificativ, o alta publicatie literara devine tribuna de unde autorul îsi afirma convingerile, „Athena“, cea de care Pessoa se apropie dupa perioada marcata de gruparea din jurul revistei „Orpheu“.
Numai ca atât „Orpheu“, cât si „Athena“ au o linie programatica asemanatoare, si anume nevoia de a defini mitul ca poezie si, astfel, de a afirma în fata contemporaneitatii adevarul acelui „nimic care e totul.“ Deosebiri de nuanta exista, caci, daca „Orpheu“ celebra magia si sinuozitatea universului poetic si a cuvântului care trebuia sa urmeze muzicalitatea unor semnificatii mereu multiple, „Athena“ accentueaza ideea artei ca senzatie. Sigur, înca „Orpheu“ întelegea senzatia ca pe o modalitate de a recepta prin simturi lumea si lucrurile universului exterior: „Nimic nu exista, nu exista nici o realitate, în afara senzatiilor. Ideile sunt senzatii, senzatiile sunt lucruri ce nu se afla în spatiu, iar uneori nu se afla nici în timp. Logica, adica locul ideilor, este un spatiu de o alta natura. (…) A simti înseamna a crea.“ Numai ca „Athena“ va da un nou sens tuturor acestor principii si convingeri, considerate de autor oarecum insuficient teoretizate pâna atunci. Interesant e ca în cel de-al doilea numar al revistei „Orpheu“, aparut tot în anul 1915, sunt publicate „Oda Maritima“ a lui Álvaro de Campos, precum si poemele din ciclul „Ploaie oblica“, semnat de Pessoa însusi, definit de autor drept „poeme intersectioniste“. Revista tinde sa devina chiar ea scena pe care se desfasoara spectacolul heteronimiei pessoane, confirmând asertiunea autorului care spunea: „Pentru a crea, m-am distrus pe mine însumi. (…) Sunt scena goala unde diferiti actori îsi interpreteaza rolurile.“ Creatia lui Pessoa devine, deci, scena heteronimilor, impunându-se, astfel, în literatura europeana, un extraordinar exemplu de arta a iluziei, desprinsa, parca, din traditia anterioara a teatrului simbolist, a estetismului victorian si a structurii compozite din commedia dell’arte. Pessoa îsi manevreaza diferitele identitati asemenea unui maestru al jocului decis sa nege orice coerenta a eului sau profund si de a opune, la nesfârsit, realitatea, iluziei. E o expresie remarcabila a „subiectivitatii negative“ a liricii moderne, din care eul dispare pentru a face loc tot mai multor euri, la fel de îndreptatite sa-si interpreteze rolurile.
Simbolica întoarcere la clasicism a lui Pessoa a fost adesea interpretata drept unica – din punctul sau de vedere – modalitate de a exprima esenta modernismului, fapt care îl apropie pe scriitorul portughez de unele dintre ideile exprimate de T.S. Eliot cu privire la importanta traditiei literare si a poeziei metafizice. Nu trebuie sa uitam, în acest sens, extraordinara intuitie pe care o are Pessoa reevaluând tocmai poezia secolului al XVII-lea, asa cum se vede din prea putin cunoscutul volum „35 Sonnets“. Iar admiratia lui Pessoa pentru Shakespeare nu se limiteaza la influenta celui din urma asupra scriiturii dramatizate pessoane, ci si la arta sonetului, asa cum a practicat-o el. Iar daca Eliot considera ca poezia metafizica nu e deloc limitata ca viziune si ca depaseste cu mult veacul în care a fost scrisa, reprezentând chiar un model pentru estetica fragmentului ce va anima, dupa trei veacuri, ideologia modernismului, Pessoa afirma, prefigurând multe dintre ideile care vor face scoala dupa Hugo Friedrich, ca sarcina poeziei moderne este de a extinde, complica si intelectualiza sensibilitatea unui nou secol, de a deveni o expresie a tuturor fortelor universului, a existentei pure si a intelectului deopotriva. Nu e, deci, deloc întâmplatoare identificarea spiritelor precursoare în trecut, fie acestea reprezentate de poetii metafizici englezi, în cazul lui Eliot, ori de clasicismul antichitatii grecesti, pentru Pessoa.
Fernando Pessoa ramâne împartit nu doar între heteronimii sai, ci si între realitate, fictiune si tendinta de descoperire a unui idealism fundamental. Iar în elenismul antic el gaseste doua caracteristici definitorii pentru spiritualitatea moderna pe care, de fapt, tocmai de aceea se poate afirma ca o prefigureaza: pe de o parte, „intelectualizarea sentimentului“, iar pe de alta parte, conceperea sensibilitatii ca „noua religie pagâna a artei“. Idei care au parut, cel putin unora si cel putin în Portugalia, inacceptabile pe atunci, ori eretic de noi, cei care au emis aceste caracterizari pierzând, însa, din vedere ca vechiul ideal estetic european, definit chiar de catre Walter Pater, implica, desi folosind alti termeni, aceleasi realitati.
Formula creatoare si experienta teoretica a lui Pessoa au definit, înainte ca aceasta sa fie pe deplin cunoscuta si impusa, apoi, în Europa, prin eseurile lui T.S. Eliot, functionarea unei adevarate metode moderniste, adica arta de a da un nou sens traditiei literare a veacurilor trecute si, de asemenea, de a sustine o conceptie mitica mergând pe urmele poetilor si gânditorilor romantici ai veacului al XIX-lea, fara a uita nici o clipa sa afirme importanta mitului, înteles ca deschizator de drumuri pe calea spre adevarul marii arte.