Fernando Pessoa, Ultimatum si alte manifeste, traduceri si note de Dinu Flamând si Micaela Ghitescu, antologie si prefata de Dinu Flamând, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012.
Fernando Pessoa se întoarce la Lisabona în 1905, dupa ani de zile petrecuti în Africa de Sud, unde tatal sau vitreg era consul al Portugaliei. Si, cu toate ca-si începuse studiile la Durban, hotaraste sa se stabileasca în Portugalia, simtindu-se tot mai apropiat de idealurile tarii sale si de efervescenta atmosferei intelectuale a Capitalei în primii ani ai renasterii spirituale lusitane ce marcheaza începutul secolului XX. Aceasta decizie e de importanta deosebita daca avem în vedere preocuparea sa constanta pentru definirea rolului si locului poeziei – al artei în general – în ceea ce priveste afirmarea plenara a unui spatiu cultural, marcând deopotriva dorinta de implicare activa a lui Pessoa în reconfigurarea unui nou sens al patriotismului într-o epoca stând sub semnul experimentelor estetice avangardiste: „Nimeni nu-si poate imagina entuziasmul meu patriotic, mai profund decât al tuturor celor pe care-i cunosc“, spunea el.
Lisbon Revisited…
Perioada petrecuta departe de tara natala fusese perceputa de tânarul poet ca o rupere temporara de propriile radacini, iar nevoia sa de actiune nemijlocita, dupa întoarcerea acasa, semnifica, la un anumit nivel, dorinta lui de a contribui la eliberarea Portugaliei de amenintarea iminenta, cel putin asa o întelegea el, a caderii într-un total provincialism cultural – efect doar în parte al marginalitatii geografice a acestei lumi. Tendintele acestea se întrevad atât în lirica pessoana, cât si în scrierile teoretice ale autorului. Însa punctele de criza nu lipsesc: sentimentul exilului si al înstrainarii (al îndepartarii) marcheaza extraordinarul poem Lisbon Revisited, datând din 1926, al carui titlul este în engleza, desi textul ca atare e scris integral în portugheza: „Te revad,/ Oras al copilariei mele înspaimântator pierdute…/ Oras vesel si trist, vin din nou aici sa visez…/ Eu? Dar mai sunt eu oare acelasi care aici a trait, aici s-a întors,/ Si aici a revenit/ Si aici din nou a început sa se întoarca?/ Sau suntem cu totii, toate Eurile care am fost sau am trait aici,/ Un sir de margele-fiinte însirate pe-un fir-memorie,/ Un sir de vise despre mine visate de cineva din afara mea?// Te revad,/ Cu o inima mai îndepartata, cu un suflet ceva mai putin al meu.// Va revad înca o data – Lisabona si Tejo, si tot restul –,/ Trecator inutil traversând si prin tine si prin mine,/ Strain si aici si oriunde.“
Dualitatea aceasta reflecta perfect tensiunile spirituale de care existenta lui Pessoa nu a dus (si nu va duce) niciodata lipsa, iar contrastele din versurile citate subliniaza, deopotriva, legatura extraordinara dintre vocea poetica si orasul ce devine, prin metonimie, imagine a întregii Portugalii. Indirect, putem descifra aici si câteva dintre motivele analizate pe larg în eseurile sale, care prezinta decaderea lumii si atmosferei portugheze, descoperind si câteva cauze ale acestei stari: Portugalia nu mai este o „patrie“ în adevaratul sens al cuvântului, ci mai degraba o „natiune“, dar una insuficient coagulata la nivelul idealurilor, adica o identitate geografica pusa în umbra de propriile sale continuturi culturale ce nu se afla, din pacate, în acord cu spiritul vremii.
Un sebastianist rational
Încercând sa rezolve aceasta situatie de inadecvare, Pessoa nici nu va mai face decât arareori deosebirea clara dintre conditia strict existentiala a poetului si problemele Portugaliei, astfel încât eul poetic teoretizat de autor poate fi suprapus peste esenta lusitana însasi. Relatia dintre poet si patrie devine interiorizata profund si va fi resimtita la nivel ontologic si existential – dovada chiar faptul ca cel mai singuratic si cel mai discret dintre heteronimii sai, Bernardo Soares, autorul „Cartii nelinistirii“, nu poate fi conceput altfel decât prin raportare la universul Lisabonei de care e definit si prin intermediul caruia exista el însusi, singuratatea sa oglindind-o perfect pe cea a geografiei interioare a Lisabonei. Problema heteronimiei ce marcheaza opera si existenta pessoane devine, privita din aceasta perspectiva, si încercarea de a trasa liniile esentiale ale unei identitati culturale, nu doar a uneia personale ori strict artistice.
Imediat dupa reîntoarcere, Pessoa constata ca se afla într-o tara si în mijlocul unei natiuni divizate spiritual în urma actiunilor republicanilor ce vor culmina în anul 1910, prin proclamarea Primei Republici, conduse de Teófilo Braga. Pornind de la aceasta realitate, Pessoa vorbeste explicit despre prapastia dintre traditionalismul lusitan si idealurile avangardiste presimtite de o parte a clasei intelectuale, de contradictiile dintre vechea republica si noul imperiu care ar putea lua nastere. Anticiparea unui Sebastian republican pare a fi întruchipata, la un moment dat, de Sidónio Pais, presedintele-rege comparat, partial, cu un soi de Oliver Cromwell în varianta portugheza. Imaginea unei Portugalii sebastianice si sebastianiste, prefigurata de Pessoa înca în volumul „Mesaj“ („Mensagem“) reprezinta, dupa cum o parte a criticii literare a subliniat, optiunea unui poet care a resimtit în mod acut nevoia de a-si asuma de unul singur rezolvarea problemelor identitare si spirituale ale unei întregi tari. Legendarul rege Dom Sebastiao e echivalat cu Portugalia în ansamblu: „Odata cu Dom Sebastiao a murit maretia Patriei. Daca patria va redeveni mare, se va întoarce, ipso facto, Dom Sebastiao, nu numai simbolic vorbind, ci chiar în realitate.“ La rândul ei, Portugalia s-ar putea ridica la rangul de mare imperiu prin intermediul puterii estetice a poeziei – una dintre sugestii fiind, dupa parerea unor exegeti, ca aceasta poezie este/ poate fi/ trebuie sa fie a lui însusi. Republicanismul radical al tineretii lui Pessoa se va dezvolta, treptat, într-o lucida evaluare a sistemului democratic portughez, accentuând individualismul, elitismul („o republica aristocratica“, îsi va dori el, afirmând, în Patria portugheza: „Criza centrala a nationalitatii portugheze provine din neputinta sa de a forma elite. O natiune valoreaza cât elita ei.“) si nationalismul în sens sebastianist la nivel politic, cu scopul declarat de a diferentia noua structura statala astfel definita fata de tendintele autoritare si de accentele prea-catolice ale epocii.
S-a afirmat adesea ca gândirea politica a lui Pessoa ar fi „contradictorie“, însa faptul se datoreaza încercarii scriitorului de a pune cumva în acord, fie si temporar, accentele republicane cu un soi de mesianism latent, dupa cum se vede din numeroase articole pe aceste teme pe care scriitorul le-a publicat în anii ’20. Acum, ardoarea sa vizeaza sa încurajeze renasterea spirituala a Portugaliei si s-o elibereze de numeroase „-isme“ care i-au îngreunat evolutia de-a lungul timpului. Sebastianismul va reprezenta, de aceea, una dintre sursele constante de inspiratie pentru Pessoa, nu doar în „Mesaj“, ci si în alte creatii majore ale heteronimilor sai. Însa, proclamându-se „un sebastianist rational“, autorul va accentua tocmai importanta colectiva a acestui adevarat mit national portughez.
„Orpheu“ si modernismul
Dupa cum Joao Gaspar Simões a demonstrat pe larg, Pessoa a insistat de-a lungul întregii vieti si activitati literare asupra apartenetei sale spirituale la estetica promovata de revista avangardista „Orpheu“ (pe care o înfiinteaza în anul 1915, împreuna cu prietenul sau, Mário de Sá-Carneiro): „Scopul revistei «Orpheu» este de a crea o arta cosmopolita, în timp si spatiu“, scrie Pessoa. „Iata de ce adevarata arta moderna trebuie sa fie deznationalizata la maximum si sa cumuleze în ea toate patriile lumii. Numai cu acest pret ea va deveni tipic moderna. Iar dintr-o asemenea fuziune realizata spontan, va lua nastere o arta-a-tuturor-artelor, o inspiratie de o complexitate spontana…“ Ce e extrem de important aici este faptul ca, dincolo de aceasta identificare orgolioasa, se gaseste si dorinta implicita a lui Fernando Pessoa de a fi recunoscut drept unul dintre reprezentantii de seama ai modernismului european. Caci „Orpheu“ e, în fond, imaginea globala sub care pot fi puse toate metodele avangardiste pe care le foloseste Pessoa, atât în propria creatie, cât si în privinta crearii identitatilor heteronimilor sai. Scriitorul a privit afilierea sa la „Orpheu“ ca pe o adevarata declaratie de arta poetica, iar intentia sa de a se situa, simbolic, alaturi de Camoes reprezinta nu atât o aspiratie profetica si cu atât mai putin una lipsita de fundament si sortita sa ramâna la nivelul simplei retorici, ci nevoia imperioasa de a atinge un nivel estetic suprem, pe care îl privea ca pe scopul însusi al tuturor demersurilor sale artistice si teoretice.
Opera lui Pessoa devine, astfel, dupa cum subliniaza într-un excelent eseu António Lobo Antunes, locul unde „geniul poetic“ (asa cum a fost acesta aproximat în teoriile renascentiste si în prima etapa a romantismului) ia forma unei superioare si originale sinteze reprezentând „un panteism transcendental“. Estetica sa se dovedeste, prin urmare, a fi cu adevarat „trans-nationala“, iar preocuparile lui depasesc cu mult spatiul strict delimitat al culturii portugheze a primelor decenii ale secolului XX, Pessoa putând fi considerat unul dintre teoreticienii modernismului în sens larg. Caci, pe de o parte, el a încercat mereu sa defineasca cât mai exact sensul unei traditii nationale, accentuând nostalgia fata de apusul prea timpuriu al Imperiului Portughez. Dar, pe de alta, era constient de curentul de idei ce marca Europa în acei ani, intuind importanta miscarilor de avangarda si participând efectiv la înnoirea estetica a literaturii batrânului continent. Raportarea sa la spiritul marelui modernism nu e justificata doar, asa cum au afirmat unii critici, de formatia lui intelectuala si de legatura profunda cu literatura engleza – limba engleza e, de altfel, si cea pe care o foloseste pentru o serie de creatii poetice –, ci mai cu seama de capacitatea de a stabili punti de legatura între cultura lusitana si cea europeana în ansamblu. Oarecum paradoxal, Pessoa întruchipeaza si dihotomia specific modernista între atitudinea fata de situatia reala a spatiului cultural (dar si socio-politic!) portughez si nevoia de a mentine vie speranta într-o noua vârsta de aur, la care s-ar putea ajunge doar prin intermediul spiritului poeziei.
O patrie visata si
o estetica ideala
În mod simbolic, reprezentantii modernismului au manifestat tendinta de a-si alege si de a-si defini singuri patria ideala: T.S. Eliot opteaza pentru o Mare Britanie anglicana, Pound viseaza la o republica italiana a literelor, iar Pessoa revine în Portugalia natala, de unde nu va mai pleca niciodata, decis sa transforme, în felul sau propriu, natura în cultura.
E tocmai perioada în care Ezra Pound ajunge la statutul de mare maestru al modernismului, T.S. Eliot îsi definitiveaza eseurile din The Sacred Wood, ambii manifestându-si preocuparea de a contribui la renasterea spirituala a patriei lor (nu numai interioare) si prin salvarea radacinilor culturale si a traditiei literare viabile din punct de vedere estetic. Pessoa nu procedeaza altfel, fiind vorba, în cazul sau, de o reinventare specifica a sentimentului national prin recursul la sebastianism si prin impunerea unui etalon poetic suprem, reprezentat de lirica lui Luís de Camões.
Fernando Pessoa concepe literatura si ca pe un instrument de natura si importanta sociala, în mod asemanator cu T.S. Eliot, si reafirma nevoia redescoperirii radacinilor specific nationale ale traditiei, doar ele putând mijloci accesul la universalitate. În contextul acesta, personalitatea individuala a poetului trebuie „sa se dizolve“ pentru a ajunge la edificarea unei „opere artistice supra-individuale“, capabile sa depaseasca granitele clare ale simplei personalitati umane si ale spiritului creator singular, pentru a readuce în actualitate forta traditiei. Pound si Eliot împartaseau viziunea unei eternitati a timpului, accentuând imaginea, fiecare în felul sau, pentru a putea include prezentul si trecutul într-un proiect de anvergura. Conceptia lui Pessoa referitoare la Camões (implicit acel „Supra-Camões“ despre care a vorbit adesea) tine de un impuls asemanator. Si chiar daca textele teoretice ale lui Pessoa nu se structureaza într-un sistem la fel de coerent ca al lui Eliot, de pilda, nu i se poate nega scriitorului portughez viziunea unitara si cu atât mai putin încercarea de a stabili o relatie de un tip aparte între nivelul politic si cel poetic. Volumul Mesaj si mesianismul pessoan nu reprezinta, deci, doar o expresie a unui anacronism estetic, ci declaratia hotarâta de a însuma idei estetice si politice, cu scopul afirmarii deschise a rolului civilizator si salvator al poeziei.
Regândirea si rescrierea întregii traditii literare occidentale caracterizeaza opera lui Pessoa, caci „drama em gente“ despre care s-a discutat de atâtea ori e, în egala masura, nu simplu scenariu al existentei heteronimice, ci si drama a formelor literare consacrate care trebuie mereu reevaluate. Scriitorul se considera, de altfel, în primul rând „dramaturg“ si-si pretuia talentul teatral mai presus de toate, fiind capabil sa trateze în sens dramatic toate genurile literare si sa adapteze orice specie necesitatilor „reprezentatiilor“ sale. De altfel, chiar în „Cartea nelinistirii“, gasim o serie de consideratii în acest sens: „Sensibilitatea lui Mallarmé în stilul lui Vieira. Sa visezi asemenea lui Verlaine în trupul lui Horatiu, sa fii Homer sub lumina lunii. (…) sa poti gândi cu emotiile si sa poti simti cu mintea.“
S-a spus adesea ca prin unele dintre piesele sale de teatru, poate mai putin cunoscute printre cititorii contemporani, Pessoa ar fi negat chiar principiile aristotelice ale dramei, înlocuind actiunea cu interventiile pur verbale (uneori doar formale) ale personajelor si anulând teatralitatea si dramatismul. Numai ca, în acest fel, Pessoa intentioneaza tocmai sa puna bazele esteticii sale moderniste, descoperindu-si propriii precursori si punctele de sprijin teoretice de natura sa-i sustina optiunile. Stau marturie pentru acest demers textele teoretice, mai cu seama „Schita pentru o estetica non-aristotelica“ (semnata de Álvaro de Campos si scrisa pe un ton clar de manifest estetic). Daca scopul artei în sensul aristotelic al termenului era frumosul, cel al „artei non-aristotelice“ se bazeaza pe ideea de „forta, de energie“, înteleasa ca energie vitala, poate si sub imperiul ideilor expuse de Henri Bergson si de teoria sa asupra cunoscutului „élan vital“: „Toata arta porneste din sensibilitate si pe ea se întemeiaza cu adevarat. Dar în vreme ce artistul aristotelic îsi subordoneaza sensibilitatea inteligentei, pentru a face chiar din aceasta sensibilitate ceva uman si universal, sau cu intentia de a o face accesibila si agreabila tuturor, deci pentru a putea sa-i seduca pe altii, artistul non-aristotelic subordoneaza totul sensibilitatii sale, el converteste totul în substanta sensibila, pentru ca astfel, punând semn de egalitate între sensibilitatea abstracta si inteligenta emitatoare, ca vointa, sa devina el însusi o flacara emitatoare, abstracta si sensibila, capabila sa-i forteze pe ceilalti sa simta ceea ce el simte.“ Eseul acesta al lui Campos / Pessoa se pronunta împotriva artei create strict sub imperiul inteligentei pure si o prefera pe aceea creata prin intermediul simturilor, care reprezinta „viata însasi a artei“ si esenta acesteia. În noua arta non-aristotelica, elementele exterioare trebuie interiorizate, iar opera trebuie recunoscuta în functie de „intensitatea“ sa. Esentiala e, aici, raportarea la cultura greaca antica, Pessoa subliniind ca grecii au reusit sa-si exprime sensibilitatea cu o asemenea forta (violenta chiar), încât lumea occidentala înca nu se poate smulge de sub aceasta influenta. Dar nu putem uita – din nou – nici orgoliul creator (demiurgic!) al lui Fernando Pessoa, care, spre finalul textului, exprimându-se de-a dreptul aforistic, aminteste cele trei mari exemple ale literaturii non-aristotelice din toate timpurile: în primul rând, poemele lui Walt Whitman, în al doilea rând, „poemele maestrului meu Caeiro“, iar în al treilea rând „cele doua ode („Oda Triumfala“ si „Oda Maritima“) pe care le-am publicat în «Orpheu». Nu ma întreb daca e vorba de lipsa de modestie. Afirm ca este adevarul.“
Fragment si modernitate
Fragmentarismul, despre care s-a discutat atât de mult în legatura cu opera lui Fernando Pessoa, nu trebuie privit ca semn al incapacitatii autorului de a-si definitiva proiectele estetice. Departe de a fi asa ceva, estetica fragmentului este, pentru poetul portughez, modalitatea privilegiata de descoperire a adevaratelor radacini spirituale – nu prin totalizare, ci privind orice ansamblu separat, pe bucati, dar nu fara o viziune integratoare. E felul lui Pessoa de a pastra mereu deschisa fereastra creatiei pentru noile idei care ar putea aparea si care ar putea fi descurajate de o eventuala închidere a sensului – si a textului.
Desigur, fragmentarea îsi gaseste expresia si în experienta heteronimica, numai ca aceasta multiplicare a eului poetic are darul de a contribui în mod decisiv – chiar daca mediat si chiar daca post factum! – la elaborarea unei estetici cu adevarat cuprinzatoare a modernismului european. Ungaretti afirma ca „fragmentul e un segment având un abis deasupra si unul, dedesubt“, numai ca, din punctul de vedere al lui Fernando Pessoa, aceasta modalitate artistica e în primul rând semnul revelatiei existentei unei modalitati estetice capabile sa depaseasca toate conditionarile de pâna atunci. E felul sau propriu de a aspira la acel „infinit“ spre care, în aceiasi ani, multi dintre teoreticienii sau reprezentantii avangardei europene se vor îndrepta. Maniera artistica a lui Pessoa e oarecum bergsoniana, dar si apropiata de specificul futurist: „Toate scrierile mele sunt neterminate“, va sublinia el.
Pornind de la esenta multiplicarii heteronimice, Eduardo Lourenço vorbea despre „aventura ontologica negativa a lui Pessoa“, câta vreme scriitorul analiza, în primul numar al revistei „Orpheu“ (1915), „seriozitatea metafizica“ a idealului de a crea noi si noi heteronimi pentru a-si înlocui, dar si pentru a-si exprima în mod mai adecvat, propriul eu – idei afirmate, chiar daca în alti termeni, si de Bernardo Soares, în „Cartea nelinistirii“: „Traim cu totii ca si cum am fi îndepartati si necunoscuti. Deghizati, suferim nestiuti de nimeni.“ Fernando Pessoa a impus, prin scrisul sau, modelul creator al unor euri multiple, fapt care a fost de natura sa elibereze în mai mult decât un singur sens literatura si psihologia europeana a secolului XX si sa deschida calea pentru umplerea oricarui gol prin proliferarea identitatilor fictionale, a unor opere apartinând heteronimilor sai – care au devenit, fiecare în parte, autori nutriti – si nutrindu-se din – propria sa imaginatie. Pretentia oarecum formala a scriitorului era ca acesti heteronimi, iar nu Pessoa, au scris unele dintre cele mai importante texte poetice ori teoretice ale miscarii moderniste europene… În plus, autorul insista adesea asupra sinceritatii literaturii produse de aceasta unica experienta heteronimica: „Aceasta literatura sa lui Caeiro, Reis, Campost e simtita în persoana altuia; e scrisa dramatic, dar e sincera (în sensul grav pe care-l dau eu acestui cuvânt), asa cum sincer este ceea ce spune Regele Lear, care nu este Shakespeare, ci doar o creatie a lui. Numesc nesincere lucrurile facute sa uluiasca si, de asemenea, lucrurile care nu contin o fundamentala idee metafizica, adica cele prin care nu strabate, nici cât o adiere de vânt, nici o notiune din gravitatea si misterul Vietii.“
Dincolo de toate aceste declaratii, telul scriitorului portughez era, totusi, mult mai profund: el îsi dorea sa evidentieze tocmai faptul ca operele atribuite acestor heteronimi sunt complet independente si autonome din punct de vedere estetic de intentia initiala a oricarui autor real, aflat, în mod inevitabil, în conflict cu propria sa expresie poetica ori teoretica. Nimic altceva decât anticiparea conceptiei lui T.S. Eliot care, în paranteza fie spus, va elabora celebra sa teorie despre „corelativul obiectiv“ abia în anul 1920. Prin urmare, Pessoa va insista ca heteronimii nu-l fac doar „un autor plural“, ci îl transforma într-o întreaga literatura, confirmându-se, prin acest uluitor proiect creator, caile ascunse (oculte chiar) ale realitatii si, deopotriva, ale realitatii creatiei. Istoria literaturii se transforma, astfel, din perspectiva deschisa de existenta scripturala a heteronimilor pessoani, într-o extraordinara forma a sintezei moderniste, într-o uimitoare experienta identitara, menita sa confirme caracterul eterogen al modernitatii însasi.