La orizont, destule nelinişti

Vă mai amintiţi de tăvăleala primită la Bruxelles de guvernanţii români, în vara lui 2012, pentru culpa de a nu fi fost suficient de respectuoşi cu democraţia? De atunci, în unele capitale ale suratelor noastre din Uniunea Europeană, s-a auzit tot mai des reproşul că suntem o ţară tolerată. Unii dintre reprezentanţii noştri la Bruxelles şi Strasbourg au contribuit la vopsirea icoanei noastre de popor întârziat în primitivism politic. În istorie, acest păcat şi această insultă sunt vechi. Octavian Goga scria în 1916: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul de duşmani, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală“. Astăzi, vuietul alegerilor ne-a spart timpanele. Aştept să treacă şi să se aştearnă puţină linişte ca să ne mai putem auzi când vorbim limba română. Pentru mulţi – fac parte dintre aceştia – nu există îndoieli că viitorul preşedinte va urca Dealul Cotrocenilor sub povara unei cruci, aplaudat de unii, huiduit de alţii. Nu am nici cea mai mică îndoială că zarva care a umplut străzile din jurul ambasadelor noastre de la Paris, Londra sau Berlin, bulevardele din Cluj, Timişoara şi Bucureşti ne va însoţi multă vreme de acum înainte. Că folclorul politic se va îmbogăţi cu sloganuri noi.
Să fim drepţi şi să nu ne considerăm singurii vinovaţi pentru moravurile sulfuroase instalate în administraţia românească. Cu sfială, deocamdată, începem să vorbim despre concursul şi complicitatea străinilor la stricarea obiceiurilor de viaţă şi la întinderea corupţiei în România: în politică, în afaceri, în finanţe. Şi să nu ne socotim protocronişti în năravuri. Cu două secole în urmă, nobilii prusaci cu poftă de mărire mergeau la Paris pentru a primi benedicţiunea lui Napoleon, împăratul care a lăsat Europei Codurile civile şi penale. Înainte de deschiderea uşilor imperiale, Talleyrand, ministrul Maiestăţii Sale, primea de la oaspeţi pungi doldora de scuzi drept recompensă pentru mijlocirea audienţei. Cu mâna goală nimănui nu i se acorda privilegiul să-i pupe mâna împăratului (gestul este consemnat în documente) şi de a-i lăuda mărinimia.
Se întâmpla că, în timp ce guvernanţii români erau chemaţi la ordine la Bruxelles, Luxemburgul, ţara domnului Juncker, noul preşedinte al Comisiei Europene, devenea unul dintre raiurile fiscale în care marii afacerişti şi marii corupţi îşi ascundeau averi uriaşe. Şi tot în acele vremuri, domnul Juncker – întâmplare, desigur – era prim-ministru al Marelui Ducat de Luxemburg, ai cărui locuitori au cel mai ridicat venit din Europa. Coincidenţă, desigur. Se spune că, adesea, coincidenţele fac mulţi oameni mari. Unei ziariste care i-a pus o întrebare stânjenitoare privind drumul parcurs de Luxemburg până la a deveni paradis al bancherilor oneroşi, dl. Juncker i-a tăiat democratic elanul: dacă ştiam ce mă întrebaţi, nu v-aş fi lăsat să puneţi întrebarea.
Cu ceva timp în urmă, semnalam opoziţia elegantă, dar fermă, a premierului britanic David Cameron la alegerea dlui Juncker ca preşedinte al Comisiei Europene; socotea că luxemburghezul nu oferă garanţii pentru reforma de care are nevoie Uniunea Europeană şi că este obsedat de ideea federalizării Europei. În plus, britanicului i-a displăcut târgul făcut pe cocoaşa democraţiei: dl Juncker avea să fie desemnat, nu ales în înalta funcţie pentru că liderii europeni refuzau numirea prin vot. Premierul Cameron îi mai reproşa dlui Juncker că se încurcase în iţele politicii Eurogrupului (al miniştrilor de Finanţe din statele zonei euro) pe vremea când era preşedinte, contribuind la limitarea atribuţiilor Consiliului miniştrilor de Finanţe-ECOFIN, instituţie formată din reprezentanţii celor 28 de membri ai Uniunii Europene. Desigur, nu ce a dorit Londra s-a întâmplat, ci ce s-a vrut la Berlin. Fie! Nu avem încotro, va trebui să ne învăţăm şi cu acest rabat de la democraţie. Dar, abia instalat în noul său cabinet de la Comisia Europeană, dl Juncker s-a trezit în scandalul „optimizărilor fiscale din Luxemburg“, cum a fost botezată protejarea evaziunii  multinaţionalelor prin intermediul băncilor luxemburgheze. Necazurile prin care trece dl Juncker, spun unii, ţin de absenţa controlului democraţiei. Nu prea înţeleg ce ar însemna acest control, dar îi dau dreptate, încă o dată, premierului Cameron, care ceruse ca funcţia de preşedinte al Comisiei Europene să fie supusă votului, şi nu atribuită prin înţelegeri. Să admitem că noua Comisie Europeană nu va avea ghinionul să intre în criză şi că prietenii dlui Juncker îl vor salva. Rămâne problema reformelor atât de necesare pentru ca instituţiile comunitare europene să poată fi adaptate la marile evoluţii din lumea contemporană. Iar în această privinţă, dl Juncker este nevoit să pornească stânjenit, cu stângul.
La Bruxelles a avut loc un seminar pe tema viitorului Uniunii Europene. Participanţii – miniştri, oameni de afaceri, bancheri, reprezentanţi ai mediilor academice şi culturale, ai presei – au încercat să răspundă speranţelor sau neliniştilor europenilor. Dezbaterile ar fi trebuit să fie conduse de dl Delors, fost preşedinte, şi de actualul preşedinte al Comisiei Europene, adică de dl Juncker. Ambii au absentat, primul din motive de sănătate, celălalt dintr-o indispoziţie, acum lesne de înţeles. Absenţa a fost comentată ironic de contele Etienne Davignon (care îşi conservă funcţia de ministru de Stat al Belgiei pentru că a condus ani buni diplomaţia belgiană): „Am ţinut ieri seara o reuniune de criză şi ne-am întrebat ce ne vom face fără domnul Delors şi fără celălalt, al cărui nume îmi scapă“. Astfel de picanterii diluează din start eventualele indispoziţii faţă de neprevăzutul situaţiei. Contele Davignon, probabil, a ţinut să strecoare un pic de îndoială în tentaţia atacării grave a temelor în dezbateri. Dumnezeu nu s-a născut în Luxemburg. Şi avea ce să tempereze. De exemplu, preocuparea lui George Soros faţă de destinul europenilor. Miliardarul american a intrat la griji: „existenţa Uniunii Europene este ameninţată şi nici populaţiile (sic!), nici conducătorii ei nu sunt conştienţi de acest pericol“. Când astfel de profeţi apar din spuma marilor speculaţii financiare, lumea trebuie să ia seamă, dar să nu cedeze. Soros a mai pus umărul la prăbuşirea lirei sterline şi la criza bancară din 2008. Şi nu pe degeaba, s-a ales cu profituri uriaşe. Motive de îngrijorare ar fi, dar de disperare nu. Fostul prim-ministru belgian Guy Verhofstadt a nuanţat profeţia miliardarului american: Europa nu traversează o criză economică, ci una de încredere, existenţială, ale cărei consecinţe sunt economice : şomajul ridicat, mai ales în rândul tineretului, lipsa investiţiilor şi a creditelor; pentru acestea există soluţii: reforme, investiţii, circulaţia forţei de muncă, diminuarea şomajului. Atrage atenţia introducerea a două direcţii de acţiune pentru redresarea situaţiei: protejarea culturii şi investiţia în educaţie, care merită un alt tratament în planificarea politicilor comunitare şi în programele naţionale de guvernare. Trebuie să recucerim Europa prin cultură, a afirmat un participant. Aici, România se poate mândri cu iniţiativa de a găzdui seminarul anual Penser l’Europe, un excelent prilej de solidaritate intelectuală şi de reflecţie asupra rolului culturii în definirea identităţii europene. În privinţa investiţiei în educaţie, mă voi opri doar la un moment cu putere ilustrativă. Un participant s-a scandalizat că fiica lui învaţă la şcoală Camus, Zola, Stendhal, nu şi Shakespeare, Primo Levi şi Goethe. Personal, nu înţeleg de ce l-a aşezat pe Primo Levi între cei doi mari scriitori universali. Că şcoala trebuie să se primenească nimeni nu contestă. Dar, dacă există un pericol, acesta nu constă în ignorarea lui Primo Levi, nici în predarea lui Camus, Zola şi Stendhal, ci în amalgamarea valorilor pe care se construieşte educaţia. Pe de o parte. Pe de alta, pericolul constã în locul minor, neglijabil, acordat culturii în Constituţia Europei, adică în politica Bruxellesului. Nici guvernele naţionale nu stau mai bine, economia de piaţă a făcut ravagii în mentalitatea omului modern. Un participant a sesizat pericolul negocierii în curs a unui tratat în care, până acum, cultura pare să fie socotită marfă şi aşezată în categoria tranzacţiilor comerciale: „În momentul în care noi cerem ca Europa să investească mai mult în cultură, responsabilii europeni negociază în secret un Tratat de liber schimb cu Statele Unite. Atunci, înainte de a cere Europei «ajută-ne!», trebuie să strigăm «nu ne ucide!»“.
Revin la cele de la început. Aştept să treacă alegerile din România, poate se vor mai potoli nervii politici. Şi aşa, la orizont apar destule nelinişti. Se spune că în Catedrala Sf. Petru din Geneva, mai bine de un secol, a fost interzis să se mai audă vreun instrument muzical. Puţină linişte şi ordine le-a prins bine elveţienilor.