„În primă instanţă
şi cel mai adesea“
Nu e greu de sesizat un reflex care a devenit deja comun. Cred că e propriu timpului pe care-l trăim acum, un timp ce exaltă uşor datele gândirii tehnice şi economice. Exaltă, de fapt, voinţa de calcul şi posesiune, de preluare a orice în stăpânire. Simplu vorbind, un asemenea reflex constă în a distinge „cele cu sens“ şi „cele fără sens“ după criterii ce apar în primă instanţă sigure şi utile. De exemplu, după o logică ce operează cel mai adesea bivalent („sau alb, sau negru“). Sau după unele reguli ale acţiunii eficiente, productive. Eventual după criteriile simţului comun (sensus vulgaris), ca şi cum ar fi întotdeauna de încredere. În consecinţă, sens ar avea ceea ce urmează o logică simplă, uşor verificabilă, ceea ce se supune unui calcul neutru, tehnic, ceea ce răspunde unor obişnuinţe comune. În rest, s-ar întinde zona întunecată şi primejdioasă a celor lipsite de sens.
Totul se petrece exact ca pentru acei cartografi de altădată care, neştiind ce se află dincolo de locurile deja călcate cu piciorul, scriau pe hartă pur şi simplu: hic sunt leones, în aceste ţinuturi trăiesc fiare cumplite. Călătorii trebuiau serios avertizaţi, ca nu cumva o dorinţă nesăbuită să-i împingă tot mai departe, dincolo de locurile cunoscute.
Credinţa că în viaţa noastră contează doar cele de primă instanţă, acceptabile în mod obişnuit, lasă în afara jocului multe experienţe şi forme de expresie. Lasă deoparte, de pildă, modul de expresie prin excelenţă liber, precum cel poetic. Ignoră jocul de idei şi darul naraţiunii, nevoia de confesiune. La fel şi rostirea laconică, sentenţioasă. Deopotrivă imaginea simbolică şi viziunea metafizică. Consideră inutile – sau chiar maladive – conştiinţa vinei şi sentimentul păcatului. Sau bucuria simplă a jocului, estetica pură a unui gest, orientarea exotică a privirii, ingenuitatea unui dialog, „căderea pe gânduri“ şi retragerea solitară, actul de contemplare şi visarea cu ochii deschişi. Astfel de experienţe vor fi socotite fie suspecte, fie gratuite, vane (1). Din punctul de vedere al gândirii comune sunt lipsite de sens: nu apar nici sigure şi nici eficiente. La o asemenea tristă decizie duce reflexul amintit mai sus şi credinţa veche care-l susţine.
Faptul ca atare trimite la un mod anume de a privi lucrurile şi, cu aceasta, la un mod de a fi. Ţine în fond de ceea ce se petrece „în primă instanţă şi cel mai adesea“. Această expresie, consacrată în scrierile lui Heidegger, se referă la modul nostru obişnuit de a fi. „În primă instanţă şi cel mai adesea omul e pierdut în lumea sa“ (Fiinţă şi timp, 2003, p. 295). A fi în lume înseamnă acum a te afla mai ales în preajma lucrurilor, cufundat în lumea preocupărilor de tot felul. Înţelegerea se petrece sub domnia impersonalului „se“, omul vorbind cum se vorbeşte, gândind cum se gândeşte şi făcând ceva aşa cum se face. Până şi revolta faţă de aşa ceva decurge aşa cum se obişnuieşte. „Ne bucurăm aşa cum se bucură îndeobşte; citim, privim şi judecăm literatura şi arta aşa cum se priveşte şi se judecă; însă deopotrivă ne desprindem de «marea masă» şi ne retragem aşa cum se retrage îndeobşte; ne «indignăm» de tot ceea ce îndeobşte se consideră demn de indignare“ (p. 174). Acest „se“ a coborât adânc în noi, ca şi ceea ce numim în grabă „lume“. Ne reţine în ceea ce este comun, mediu, neutru şi deja prescrie „ceea ce putem şi avem voie să îndrăznim“. Excepţia ajunge bine supravegheată dinăuntru. „Orice tinde să capete întâietate este tacit reprimat. Tot ce aminteşte de origini e într-o clipă nivelat pe motivul că e de mult cunoscut. Tot ce a fot dobândit prin luptă ajunge la îndemâna oricui. Orice taină îşi pierde puterea“ (174-175). În consecinţă, cum vom distinge acum sensul de nonsens? Exact aşa cum se obişnuieşte, aşa cum se face de obicei, ca şi când, în ceea ce ne priveşte, totul ar fi de la sine înţeles.
Ne dăm seama uşor de acest lucru mai ales în faţa unor atitudini sumbre, când omul se vede condamnat iremediabil la eşec. Se va plânge atunci de absenţa sensului, de lipsa unui rost al vieţii. Însă, fapt curios, el ar vrea să vadă ca atare sensul unor fapte, să-l vadă în faţa ochilor săi, asemeni unui lucru pe care poţi pune mâna, poţi să-l măsori şi să-l deţii nemijlocit. La fel şi cu sensul vieţii sale, îl vrea neapărat sub ochi, în mâinile sale, bine calculat şi stăpânit, spre a-l poseda asemeni unui bun oricând la îndemână. Nu e de mirare că şi întrebările pe care şi le pune ţin de această specie curentă a sensului: ce am de câştigat făcând acest lucru? cu ce m-am ales din aceasta? ce îmi aduce mie aşa ceva? Cum nu află un răspuns la asemenea întrebări, se va lamenta singur în continuare, va vorbi dezamăgit şi nervos despre nonsensul vieţii sale.
În a doua instanţă şi arareori
Să admitem ceea ce spune Eugeniu Coşeriu la un moment dat, că, dintr-un anumit punct de vedere, limbajul poetic este limbajul absolut. Acesta vine cu o libertate maximă în privinţa puterii de semnificare (Omul şi limbajul său, 2009, p. 161). Poezia, de pildă, deschide lumi alternative, insolite, ceea ce nu se poate spune despre limbaj în genere. În acest sens, „Odiseea nu se referă la o realitate, ci este o realitate“ (p. 277). La polul opus, dar privind ca în oglindă, afli limbajul cotidian, de uz comun şi supus uzurii zilnice. Desigur, realizează şi acesta destule funcţii, însă un gen de „plenitudine impură“, uzuală. Jocurile de limbaj trec uşor în simpla lor banalitate. Între cele două limite – vorbirea obişnuită şi poezia ca atare – se situează alte limbaje, precum cel tehnic, cel filosofic sau cel mitic. Cu fiecare dintre ele limbajul îşi modifică propria intenţionalitate, oferă (non)sensului alt spaţiu de joc şi o altă libertate.
E îmbucurător să afli că nonsensul poate fi regăsit nu doar în accepţiunea sa vulgară. Şi că poate fi înţeles nu doar ca o situaţie negativă, suspectă. De pildă, expresia „cerc pătrat“ ar desemna, pentru unii interpreţi, un obiect imposibil, ca şi „materia fără întindere“ sau „muntele fără vale“ (Gilles Deleuze). De această dată nonsensul indică altceva decât lipsa de sens. Există nonsensuri formulate sub intenţii precise, teoretice. Un exemplu cunoscut e oferit de Noam Chomsky: „ideile verzi incolore dorm furios“. Un altul, mai îndrăzneţ, ne oferă Umberto Eco: „armăsarul behăia cu disperare ca un trântor“. Face imediat observaţia că această spusă ar putea fi îndreptăţită în utilizarea ei metaforică, chiar dacă de obicei va fi respinsă ca excesivă.
Unele experimente literare au mers mult mai departe în această privinţă. De pildă, în versurile lui Goethe: „Gri, dragă prietene, e orice teorie, / Şi verde arborele auriu al vieţii“ (Faust, I, vers. 2038-2039). Într-un astfel de caz, nonsensul anunţă o stare de spirit nouă, insesizabilă în primă instanţă. Caută să numească ceva greu de numit şi în faţa căruia, uneori, nu poţi decât să te minunezi. Deschide astfel către ceea ce este inefabil ca atare. Bunăoară, versul straniu din Eli, Eli…: „Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi“ (Mihai Ursachi). Sau cântul pur al aceluiaşi: „Lazăre, Lazăre, / scoală-te, Lazăre, / s-auzi ce mai pasăre / în lanul de mazăre“ (Ce mai pasăre). Rostirea poetului, ivită ca dintr-o altă lume, lasă în urmă reprezentările vieţii obişnuite. La fel însă şi naraţiunea, de pildă la Borges. Aşa cum ştim, unii filosofi şi teologi înţeleg bine acest joc secund al rostirii. Ar fi inutil să invoc aici numele celor care au lăsat în urmă forma vulgară a antinomiei pentru o semnificaţie elevată a acesteia. Să ne amintim doar ce spune Wittgenstein la un moment dat cu privire la propriile enunţuri, ce caută să limpezească înseşi limitele limbajului. „Propoziţiile mele clarifică prin faptul că acela care mă înţelege le recunoaşte, până la urmă, drept nonsensuri, dacă prin ele – sprijinindu-se pe ele – s-a ridicat deasupra lor. (El trebuie, pentru a spune aşa, să arunce scara după ce s-a urcat pe ea.)“ (Tractatus, § 6.54). Poate oricând surprinde prin ceea ce enunţă aici. Doar că, aşa cum spune, propoziţiile sale pot fi recunoscute ca nonsensuri de acela care, slujindu-se de ele, a trecut dincolo de ceea ce nemijlocit afirmă. Aceluia, îi vor face văzute limitele lor şi deopotrivă libertatea pe care singure o presupun.
(1) Ideea de gratuitate a unor experienţe a suportat deja
întâlnirea durã, violentã, cu noul mod de a gândi. Gratuit nu mai înseamnã acum ceva în relaţie cu graţia unei prezenţe personale, cu dãruirea purã de sine, ci înseamnã acum doar ceva ineficace, ineficient, inutil, nefolositor, zadarnic, lipsit de sens. Orice dicţionar indicã aceastã nouã semnificaţie a cuvântului. Între cele douã semnificaţii se interpune, de la un timp, una proprie solitudinii eroice, subiectivitãţii excesive şi exaltate în propria ei libertate, aşa cum aflãm în Les caves du Vatican de André Gide.