La Buftea

Pauză de filmare la Buftea. Firma de cattering adusese sendvişurile pentru echipă. Într-o cabină, unul dintre marii noştri regizori, cu un contract gras, stătea alături de domnişoara de la compania de producţie. O domnişoară frumoasă, care, başca, mai şi scria la cea mai prestigioasă revistă culturală. Fata de la cattering bate la uşă şi intră cu o măsuţă încărcată de fructe frumos aranjate şi cu sticlele de apă minerală.
– Ce-i asta?, o întreabă domnişoara înţepat. Am cerut apă plată, nu apă minerală! Într-o clipă, un uragan de invective, ţipete şi ameninţări s-a abătut asupra bietei angajate. Fata era din ce în ce mai copleşită. Domnişoara nici gând să termine. O ţine într-un urlet până când angajatei îi dau lacrimile. M-am gândit că era vorba doar de nişte amărâte de sticle de apă. Dar domnişoara continuă să răcnească sub privirea impasibilă a prietenului regizor. Unul dintre cei mai mari ai ţării.
– Dă-mi numărul şefului tău!
Pierită, fata i-l dă. Domnişoara formează şi-şi reia isteria:
– Aici filmăm cu corp diplomatic. Nu ne putem permite să facem trustul de râs cu apă minerală în loc de apă plată.
La un moment dat, îşi coboară brusc vocea şi spune apăsat:
– Dacă vreţi să nu transpire nimic la şefii dumneavoastră, aşteptăm două fripuri la cabina 3.  Zis şi făcut! Domnişoara se întoarce către celebrul regizor şi îi zâmbeşte tandru-şmecheros: „Vezi ce simplu a fost?“.
Aha, asta era! Le-ar fi dat inima ghes la o friptură moca şi nu ştiau cum să o capete.
Se întâmpla acum paisprezece ani. M-am gândit că „la noi, chiar şi în cele mai sensibile meserii, cele cu artişti, fiecare, cum se trezeşte într-o cât de firavă poziţie de superioritate, îşi umflă muşchii aroganţei. Şi nu se lasă până nu-l terfeleşte sau nu-l reduce la zero pe cel din faţă.“ E drept că aici nu era vorba numai de atavisme, ci şi de un mărunt, mult prea mărunt interes. O friptură pe gratis! Am fost sigură că măcar în artă bocancii înfipţi în demnitatea celuilalt erau pe ducă. N-aveau cum să dureze mai mult de câţiva ani. M-am înşelat!