Amintirile mint, pretinde Kjell Espmark în Confidenţe, (1), cartea noastră de convorbiri din 2011, şi pe bună dreptate. Nu dezvoltă însă acolo prea mult această aserţiune, se mulţumeşte să se exprime ritos. În fond, de ce s-ar fi grăbit să o facă? Problematica memoriei este o temă recurentă a literaturii sale populate cu amintiri pe care romancierul le provoacă, le excită şi le stoarce copios de trăiri inedite. La fel şi poetul. Amândoi vor găsi suport în literatura filosofică şi psihanalitică pe care Espmark le asimilează parcă anume pentru a înteţi combustia prin care îşi eliberează necesarele stări poetice pe cât de intense, pe atât de fecunde. Îl inspiră, aşadar, în egală măsură, filosofii şi psihanaliştii – Platon, Aristotel, Nietzsche, Bergson, Freud etc, fără însă a fi întotdeauna de acord cu ei; ideile acestora, dar şi propria reflecţie critică, conexiunile ingenioase şi surprinzătoarele glisări ale interpretării faptelor de viaţă spre fabulaţie sunt izvoare inepuizabile spre care scriitorul îşi aleargă caii, înhămaţi – cum spunea odată Starobinski despre poeţii romantici – la cvadriga înaripată a imaginaţiei. Chiar dacă a cunoaşte poate însemna şi pentru el a-şi aminti – aşa cum postulează Platon în a sa teorie a anamnezei –, a-şi aminti rămâne o râvnită ocazie pentru a-şi biciui în voie şi cu voluptate simţirea. Simţirea fiind îndeobşte, pentru poeţi, cea mai profundă şi nesăţioasă formă de cunoaştere, de întâlnire cu sine şi de regăsire. Care altul să fi fost, bunăoară, scopul nemărturisit al călătoriei întreprinse de Voltaire în cunoscuta povestire a scriitorului, avându-l ca protagonist pe ilustrul filosof al Luminilor? (2).
Mă aşteptam, aşa fiind – şi nu îi fac distinsului meu interlocutor un reproş tardiv, e doar o constatare – la o confidenţă, totuşi, privilegiată. Mai amplă, poate, şi mai precisă totodată. În care să fi spus, de pildă, că „amintirile ne mint: ele pe noi, dar şi noi pe ele“. Căci, dacă le dăm crezare filosofilor care susţin că nu există amintire în afara unui sentiment, atunci amintirile ne mint – când ne mint – în acord şi cu implicarea propriilor sentimente. Dar există, oare, amintire să nu mintă? Să nu ne placă, mai ales, ce minte şi cum ne minte când suntem dispuşi, când vrem să ne amintim? Când, mincinoasă, amintirea noastră este, şi ea, frumoasă ca literatura – o altă mare mincinoasă după spusele lui Dante invocat de Espmark –, la fel de învăluitoare şi emoţionantă? De la amintire până la literatură nu mai e decât un pas uneori. Şi una, şi cealaltă depind de capacitatea noastră imaginativă şi emotivă, de iscusinţa de a ne livra şi de a ne recupera din ficţiune. Cu alte cuvinte, de intensitatea şi diversitatea trăirilor, dar şi de măsura exprimării. Pentru că, declaraţi sau nu, suntem, autori şi cititori, trăitori deopotrivă ai propriilor amintiri şi scrieri. „Dacă ar fi să scriu o carte despre viaţa mea, ea s-ar intitula Amintirile mint“, mărturisea Espmark prin 2007. În 2010 va apărea cu această carte, dar ea a existat difuză, după părerea mea, în scrierile sale anterioare în toate genurile literare în care autorul suedez s-a exersat.
*
Timp de aproape două decenii profesor de teoria literaturii la Universitatea din Stockholm (între 1978 şi 1995), exeget al poeziei moderne – suedeză şi universală –, poet, eseist şi romancier atras în anii din urmă şi de dramaturgie, Kjell Espmark a debutat ca poet în 1956 cu volumul Uciderea lui Benjamin. A publicat până la sfârşitul anilor ’80 destulă poezie memorabilă pentru a deveni – şi nu numai în Suedia – un poet consacrat. Cele douăsprezece volume de poeme, printre care: Lumea văzută prin obiectivul aparatului de fotografiat (1958), Microcosmos (1961), Încercări de viaţă (1979), Semnele Europei (1982), Masa secretă (1984), Când drumul se întoarce (1992), Cealaltă viaţă (1998) sau Cei vii nu au morminte (2002), Calea Lactee (2007) sunt titluri de referinţă în lirica suedeză. Cu toate acestea, începând din 1980 se dedică romanului. Asupra lui îşi va extinde cu pasiune temele predilecte pe care şi-a construit opera poetică timp de aproape şaizeci de ani. Romanele sale sunt, în bună măsură, poezie concentrată şi conţin pagini de mare forţă în care introspecţia psihologică şi lirismul formulează împreună verdicte pe cât de originale, pe atât de cutremurătoare despre societatea suedeză şi despre lumea în care trăim. Este, din 1981, membru al Academiei Suedeze, între 1998 şi 2005 este chiar preşedintele Comitetului Nobel pentru Literatură. Acest detaliu biografic – nu lipsit de relevanţă, desigur –, îl determină să devină şi autorul unor lucrări fundamentale privind redutabila instanţă suedeză, editate în mai multe limbi: Istoria Premiului Nobel pentru Literatură: principii şi evaluări premergătoare deciziilor şi Premiul pentru Literatură: o sută de ani cu Nobel, aceasta din urmă publicată în 2003 şi în română de Editura Institutului Cultural. (3) Cât despre romanul Uitarea, din 1987, apărut şi în Franţa în 1990, la Gallimard (4), acesta este primul dintre cele şapte volume care compun ciclul romanesc Timpul uitării. Neînţelegerea, Dispreţul (1991), Loialitatea (1993), Ura (1995), Revanşa (1996), Bucuria (1997) sunt titluri ce indică tot atâtea modalităţi de abordare şi interpretare prin care autorul realizează o frescă a societăţii suedeze contemporane dintre cele mai sumbre.
Uitarea este romanul unui scriitor care deţine toate secretele psihologiei şi ale dictaturii limbajului colocvial, poetic sau filosofic, indiferent dacă acesta dobândeşte amploare discursivă sau se reduce la forme minimale, aforistice. Protagonistul îl întruchipează pe autor în mediul familial în anii maturizării sale afective şi morale. În aparenţă, un colocviu între autor şi un birocrat impersonal, romanul dezvoltă o meditaţie despre uitare, această traumă umană, această maladie letală a umanităţii de care mai mult sau mai puţin toţi suntem atinşi în prezent – nu doar în plan individual, ci şi sub aspect social, relaţional, cultural sau politic. Nu întâmplător, există un singur individ numit în roman, Erik Kervell, care se bucură de o vagă identitate, după toate probabilităţile suedeză, pentru a ne întruchipa pe noi toţi – violenţi dar neputincioşi, sortiţi tuturor eşecurilor, debusolaţi afectiv într-o societate infernală, fascinaţi de putere, de orice fel de putere, deşi manipulaţi şi hăituiţi de cei ce o deţin abuziv; pe noi, cei lipsiţi de memorie civică şi culturală, care trăim suspendaţi într-o istorie pe cât de ostilă, pe atât de nedeterminată. Aproape că nu mai există o gradare a răului: e înrădăcinat în noi împreună cu trecutul, e imprevizibil în măsura în care este difuz, inoculând inerţia şi amnezia în cele mai secrete fibre ale fiinţei noastre individuale şi colective.
De aceeaşi necruţătoare maladie pare că suferă şi filosoful raţiunii în Călătoria lui Voltaire (5), judecând după stările confuzionale pe care i le declanşează confruntarea cu prezentul. În această povestire, Voltaire, resuscitat, reface într-un fel itinerarul lui Candide, celebrul personaj al romanului său cu acelaşi nume, cutreierând lumea într-o misiune de pace. Întâmplările prin care trece îi produc angoase şi traume, îl scutură de iluzii, îl golesc de optimism. Nici în trecut nu izbuteşte să se regăsească, şi cu atât mai puţin în barbaria societăţii moderne – prezentă pretutindeni pe glob: din America până în Suedia, în Kosovo, în Rusia, în Japonia, în China, în Franţa sau undeva, într-un regat islamic. Defectele democraţiei, violenţa fără margini, nedreptăţile cunoscute de semenii săi în noua lume în care se trezeşte îl cutremură pe Voltaire – pe gânditor şi cetăţean –, suferinţa se dovedeşte necesară şi iubirea izbăvitoare. Omul îşi va reveni în cele din urmă dintr-un soi de hiatus mnezic pentru a fi din nou cum fusese: „simţitor“. Simţirea fiind, nu-i aşa?, împreună cu memoria, garanţia sănătăţii raţiunii şi a conştiinţei, adică a umanităţii din noi. Aceasta este, în primul rând, semnificaţia resuscitării sale.
Dar „trecutul este pretutindeni prezent în vieţile noastre“. (6) El intră în alcătuirea noastră umană. „Putem alege să ignorăm această interdependenţă sau să o transformăm într-o forţă.“ (7)
În Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich, personajul principal – celebrul muzician, ameninţat, ca om şi ca artist, de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial, îşi descoperă în amintirile vieţii vocaţia de luptător. Pe măsură ce îşi aminteşte propria devenire, este tot mai conştient de un adevăr: că nu este sclavul propriului trecut, ci stăpânul acestuia, că trecutul înseamnă o forţă pentru el, şi nu o vulnerabilitate în teribilele confruntări cu duşmanii – ai săi, ai ţării sale, ai culturii natale şi universale; că are de apărat o identitate, un destin şi o istorie împreună cu semenii săi. Câteva momente-cheie din viaţa lui Bartók îl inspiră pe autor (8), mai întâi în poemul Béla Bartók împotriva celui de-al Treilea Reich (1981) şi, după douăzeci de ani, în romanul cu acelaşi nume: intervenţia artistului la Conferinţa de Pace a Ligii Naţiunilor din 1931, scrisoarea de protest prin care îşi reclamă dreptul de a participa la expoziţia de la Düsseldorf despre muzica decadentă – entartete Musik, declarându-se „evreu voluntar“, sfidarea lui Goebbels şi refuzul de a completa formularul de puritate ariană introdus de ocupanţii germani. Însăşi munca de etnomuzicolog – a cules trei mii de cântece şi dansuri populare maghiare, slovace şi româneşti din nordul Transilvaniei –, căreia i s-a dedicat cu pasiune Bartók, este ilustrată de Espmark, în paginile sale, în lumina credinţei artistului în caracterul universal al artei, al fraternităţii şi al militantismului său umanist: „Toate aceste voci, toate aceste muzici pe care le păstrează înscrise pe suluri cerate, rod al călătoriilor lui prin Ungaria, prin Slovacia, prin România, sunt urme ce aduc mărturie despre fraternitatea oamenilor dincolo de sclipirile gardului de sârmă ghimpată – ritmuri râurind din ritmuri îndepărtate, sate prelungindu-se în sate îndepărtate. Sferturi de tonuri aspre care sunt începutul unei partituri fără frontiere.
Limbajul forţelor de ocupaţie este separarea, divizarea. Al său este înţelegerea dincolo de diferenţe, fraternitatea, imediateţea palpabilă!“. (9)
Interesant este că Espmark mizează, în construcţia personajului său, pe contrastul dintre fragilitatea fizică a omului şi tăria de caracter a muzicianului, care, în plină dictatură nazistă, problematizează statura şi rolul intelectualului pe fundalul fumegos al unei Europe distruse de război.
O asemănare se poate stabili – şi nu e prima oară –, între autor şi personajul său. Căci este evident că Espmark face parte din aceeaşi familie de spirite cu Bartók: mă refer, fireşte, dincolo de greutatea operei, la conştiinţa sa artistică şi civică, la preocuparea pentru împlinirea misiunii sale ca intelectual angajat, la constanţa şi forţa convingerilor democratice ale scriitorului. Or, cred că aici se întâlneşte el cu Béla Bartók, al cărui destin – ca om, ca artist, ca intelectual, a fost profund marcat nu numai de umanism, ci şi de un puternic militantism civic.
L-am întrebat odată pe Kjell Espmark dacă, scriind atâtea cărţi – aproape patruzeci –, nu i s-a întâmplat să fie la un moment dat, cum spunea Baudelaire, las d’ écrire, să ajungă, altfel spus, la saturaţie. Dacă nu cumva o astfel de excepţională fecunditate ar comporta şi riscul unei oarecari repetitivităţi. O modalitate de a preveni aceste două pericole, mi-a spus cu convingere, este „rotaţia culturilor pe care o cunoaşte orice ţăran“. În cazul scriitorului, a genurilor literare. Aşadar, să fi intrat, oare, experienţa noastră jurnalistică în ritmul unei asemenea rotaţii? Căci în vara lui 2006 l-am invitat pe Kjell Espmark să deschidem o rubrică de convorbiri în Cultura. Am deschis-o, am intitulat-o Accent. O întrebare pentru Kjell Espmark şi a fost de o neobişnuită longevitate: din august 2006 până în ianuarie 2010, când ne-am hotărât să adunăm textele într-un volum. Corespondenţa prin e-mail care a însoţit-o în subtext a fost de o neabătută regularitate şi rigoare. Disciplina acestei munci nu a făcut decât să ne consolideze prietenia constant afectuoasă. Aşa s-a născut cartea citată deja de mai multe ori: Kjell Espmark. Confidenţe. 42 de Convorbiri cu Angela Martin. Recitind-o, constat cu plăcere că până şi în Prefaţa semnată de autor şi în Postfaţa semnată de mine, în care amândoi descriem premisele proiectului – suntem, de fapt, în dialog. „După ce mi-a luat un interviu mai amplu, Angela Martin mi-a propus să ne continuăm discuţia în revista Cultura şi am acceptat cu bucurie. Pe de-o parte, demonstrase perspicacitate în ceea ce priveşte subiectele literare şi de politică culturală, pe de alta, întrebările ei îmi ofereau ocazia de a-mi exprima opiniile în anumite privinţe, importante pentru mine, dar nu neapărat şi pentru mediul cultural suedez. Mi se punea la dispoziţie un for în care aveam libertatea de a lua atitudine în probleme care mă interesau cu adevărat –, iar acest dialog a durat trei ani!“
De ce această carte de convorbiri cu Kjell Espmark şi cum a fost ea concepută, am spus-o la rândul meu: „Nu am discutat decât tangenţial despre calitatea interlocutorului meu de preşedinte al Comitetului Nobel pentru Literatură din 1998 până în 2005 şi, ulterior, de membru al acestuia. Dar nu pentru că am neglijat subiectul, altminteri extrem de interesant, ci pentru că am ales să-i acord întâietate scriitorului. Pe acesta am ţinut să-l întreb cum se raportează la lume, care este viziunea lui asupra actului de creaţie, cum se regăseşte, critic fiind, în propria-i literatură, cum vede relaţia scriitorului cu puterea, ce crede despre şansele propriilor noastre culturi în lumea globală spre care ne îndreptăm şi, nu în ultimul rând, cât de aproape de idealul său este Europa în care trăim“.
Iar discuţia poate continua…
*
Dar scriu despre Kjell Espmark şi încerc să-i compun portretul din câteva trăsături. Nu mă voi înşela, îmi sunt destul de clare: memoria se oferă să-mi întindă nişte creioane cu vârfurile bine ascuţite, îmboldindu-mă să nu ezit a le întări. Scriitorul însuşi parcă vrea să-mi vină în ajutor arătându-mi-se neîntrerupt dintr-o familiară depărtare. E, însă, când umbră înşelătoare, când impasibil model. Îi zăresc ochii albaştri, vioi, scăpărători, atenţi să-mi ţină privirea la distanţă, să nu îmi lase timp să îl pătrund. Şi zâmbetul i-l desluşesc, mereu acelaşi pe buzele subţiri: fugar, dar şi puţin rigid, probabil din cauza încordării: e zâmbetul disciplinat al unui gând indecis – şi neresemnat – între o uimire candidă şi persiflare. Un gând al poetului copilăros, îmi spun, încercând să-l prind în cuvinte, şi al criticului revoltat din romanele sale psiho-sociale. Viaţa i se citeşte în cărţi, dar şi în ochi şi pe buze. Dovadă că scriitorul însuşi îşi asumă „un portret stilizat redus la ochi şi buze, însă perfect recognoscibil“, care figurează „pe coperta primei părţi a romanului-fluviu Glömskans tid (Timpul uitării) (10). Scriitorul are însă alură, are charismă de actor suedez – frumos, trufaş, şi în acelaşi timp fragil, ţesător de drame, enigmatic. Să tot fim prin toamna lui 2002 în Bucureşti la Fundaţia Culturală Română, unde ne-am întâlnit prima oară. Ori poate peste câteva luni, la Stockholm? Pentru că recunosc silueta clădirii, istorice cred, în care locuieşte scriitorul. Şi-apoi, apartamentul – atât de cald, de calm şi deschis, încât bibliotecile par piei de mesteacăn întinse la soare într-un luminiş. Kjell Espmark nu e singur, în dreapta lui licăreşte chipul binevoitor al soţiei, Monica Lauritzen, scriitoare. Când unul, când celălalt scot câte o carte din teancurile clădite pe jos la perete, undeva lângă o uşă înaltă. Glumesc amândoi: sunt autori pe care el, preşedintele Comitetului Nobel pentru Literatură, va trebui să-şi facă temele să îi citească. Stăm de vorbă cu amfitrionii noştri, în picioare, pe o terasă înconjurată de verdeaţă: Augustin Buzura le povesteşte despre scriitorii americani întâlniţi la lansarea cărţii sale, Refugii, la librăria Rizzoli, eveniment patronat de PEN-Club-ul new-yorkez, prilej cu care a donat Bibliotecii Naţionale din New York şi manuscrisul ultimului său roman, Recviem pentru nebuni şi bestii. Cartea are şanse să apară şi în suedeză, în traducerea lui Dan Shafran, traducătorul e şi el de faţă. Dar eu, la ce lucrez acum? sunt, la rândul meu, întrebată. Traduc Uitarea. Şi îi mărturisesc autorului cât mă încântă să trudesc pe asemenea pagini, dense de lirism. Iar aici, amintirile încep să se contrazică. Totuşi, cred că i-am trimis cartea apărută la Bucureşti, exact peste un an, după ce mai întâi am publicat la Editura Fundaţiei Culturale Române Scris în piatră, volumul de poeme tradus de Gabriela Melinescu şi de Dan Shafran. „Pentru mine, ca scriitor – începe Espmark să ne explice –, traducătorul este un prieten drag şi nedespărţit“. A spus-o, într-un fel, atunci, o va spune şi mai târziu, în Confidenţe (11) Şi adevărul este că Kjell Espmark a avut parte – pentru română, cel puţin –, nu doar de traducători buni, ci şi de prieteni fideli. Dar trebuie să părăsim terasa, ne aşteaptă o mulţime de lume în încăperea alăturată (o bucătărie?, o sufragerie cu bucătăria la vedere?), inundată de lumină, extrem de prietenoasă, de o rafinată simplitate şi eleganţă. Încăpem cu toţii în ea – unii suntem oameni în carne şi oase, alţii sunt parcă şi mai vii printre noi, deşi veniţi din cărţi sau povestiţi din amintiri: Nichita Stănescu, Sorescu, prieteni vechi ai lui Espmark, Franz Kafka, Valéry, Baudelaire, Emerson, Tranströmer, Bartók, Ahmatova, Virgiliu şi nu numai ei –, invitaţi să celebrăm coexistenţa culturilor, a valorilor, a frumosului şi a bunului-gust în jurul unei mese rotunde, mai curând o corolă deschisă cu irizări roz-sidefii bătând pe jumătate în verde proaspăt şi în portocaliu, mătăsoasă şi învoaltă, deşi încărcată cu peşte şi fructe de mare din belşug. Lumile se leagă dintr-odată, se amestecă, se continuă, se completează nu ne dăm seama cum, asemenea literaturilor, şi se dezleagă la fel ca limbile şi ca muzica în armonii şi înţelesuri ştiute şi neştiute. Flash-urile timpului, brutale şi dezordonate, nu le disturbă, cu toate că sunt multe şi de o infinită varietate. Câte o explozie de bucurie spulberă din când în când, în replică, solemnitatea acestor discuţii pe care le prelungim până târziu după miezul nopţii într-o altă secvenţă, la celălalt capăt al Europei, într-o atmosferă familială, în chioşcul din grădina casei lui Augustin Buzura la Corbeanca, ascuns în mireasma de caprifoi. Suntem răsfăţaţi de stăpâna casei, Maria Buzura, şi ne dăm drumul, vorbim tare şi râdem cu poftă de-a valma cu „copiii“ – unii mai mari, alţii mai mici. Râd şi criticii: Eugen Simion şi Mircea Martin. Până atunci l-am reîntâlnit pe Kjell Espmark la unele evenimente româneşti organizate în 2002 şi în 2004 de Institutul Cultural Român şi de alte instituţii româneşti la Stockholm, bunăoară la inaugurarea „Anului Cultural Românesc“ în celebra Blå hallen – Sala Albastră a superbei Primării din Stockholm, unde au loc balurile cu prilejul decernării Premiilor Nobel. Sau la expoziţia „Tezaure de aur: 7000 de ani de artă românească“ găzduită de Medelhavsmuseet – Muzeul de Antichităţi Mediteraneene şi Apropiat-Orientale şi etalând inclusiv piese din tezaurul de la Pietroasa, vernisajul fiind onorat de prezenţa A.S. Prinţesa Madeleine; acum însă sărbătorim conferinţa ţinută de academicianul suedez despre Premiul Nobel pentru Literatură la Academia Română, şi lansarea Călătoriei lui Voltaire la Cărtureşti, primul volum apărut în colecţia Cultura lumii. Repere, sub sigla Fundaţiei Culturale Române. Dar, oare, mai exista atunci şi acum, în august 2006, când îl invitam pe scriitor la o întâlnire cu colegii noştri de la revista Cultura? Kjell Espmark trece neobosit de colo-colo, când într-o parte când în alta a memoriei mele, ca o lumină care îmi joacă în geam parcă ţinând morţiş să mă trezească. Ştie probabil – şi are dreptate – că nu mi-am amintit încă tot. Apoi, brusc, stă locului să-mi pozeze, deşi el este cel care poartă aparatul de fotografiat atîrnat de gât. Iată, îmi spun, un gând parazit şi dau să-l alung. Ba nu, mă dumiresc în secunda imediat următoare, pur şi simplu mi-a fulgerat prin minte titlul volumului său de poezie, Lumea văzută prin obiectivul aparatului de fotografiat, din 1958. Şi până la urmă e logic să mi se întâmple aşa, pentru că niciun scriitor nu poate fi în nicio împrejurare despărţit de cărţile sale, de opera sa. După cum nici cărţile sale, în alte limbi, străine, de traducătorii săi, în nicio biobibliografie fiabilă.
Nu mă voi grăbi, fireşte, să spun că aşa se încheie această poveste, mai cu seamă că ştiu cu certitudine că ea va continua. Cu toate acestea, astăzi îmi iau un scurt răgaz oprindu-mă aici. Nu înainte însă de a transcrie două fraze pe care scriitorul mi le-a lăsat parcă anume scrise în Uitarea, ştiind că, odată, am să i le întorc: „Ceea ce nu îmi amintesc îşi amintesc cuvintele. Eu cu slăbiciunile mele nu aş fi izbutit niciodată să aduc la lumină aceste imagini“. (12)
Note:
1. Kjell Espmark, Confidenţe. 42 de convorbiri cu Angela Martin, Curtea Veche, 2011
2. Kjell Espmark, Călătoria lui Voltaire, versiunea românească de Angela Martin, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2006
3. Traducere de Carmen Nicolaescu.
4. În România avea să apară în 2003. Traducere din franceză şi prefaţă de Angela Martin, Editura Institutului Cultural Român.
5. Versiunea românească de Angela Martin, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2006
6. Kjell Espmark, Confidenţe. 42 de convorbiri cu Angela Martin, p. 42
7. Ibidem.
8. Ibidem
9. Idem, Béla Bartók contra celui de-al Treilea Reich, traducere din limba spaniolă de Angela Martin, Polirom, 2012.
10. Kjell Espmark, Confidenţe, p. 151
11. Ibidem, p. 46.
12. Ibid., 62.