Justiţia este oglinda statului. Justiţia e bazată pe legi bazate pe legislaţie, bazate pe legitimitate. Cine poate legifera e legitim. Justiţia e o instituţie, cu limite clare şi reguli clare. Fairness, ceea ce e cinstit sau echitabil, e un atribut al societăţii. O societate poate să aibă o justiţie corectă, dar să aibă o structură ne-echitabilă, unfair, o societate în care regulile jocului îi favorizează pe unii şi defavorizează pe alţii.
Distribuţie
Justiţia e un instrument de distribuţie şi redistribuţie. Există, în societate, trei mari instrumente de distribuţie: statul (care ne ia impozite şi le redistribuie sub formă de salarii şi autostrăzi); economia de piaţă (nu mai explic) şi justiţia (care redistribuie bunuri asupra cărora există un conflict de proprietate şi percepe amenzi).
Justiţia ca barometru
al armoniei sociale
La cele două capete ale capitalismului se află Statele Unite şi Japonia: comparabil de dezvoltate, de industrializate şi de consumeriste. Asemănările se cam opresc aici. Mentalitatea americană e bazată pe egalitarism, individualism şi concurenţă. Cea japoneză, pe ierarhizare socială, supuşenie, conformism şi colaborare. Salariile unui şef de companie americană mare sunt de 350 de ori mai mari ca ale unui angajat de rând. Ale unui şef de companie japoneză, abia de şăaizeci de ori.
Şeful de companie americană mare a câştigat, pe unu ianuarie seara, cât va câştiga un angajat de rând tot anul. La sfârşitul lui februarie, el a câştigat cât câştigă un angajat de rând în întreaga lui carieră. Şeful japonez are nevoie de aproape două luni de muncă să câştige cât câştigă angajatul de rând în tot anul. Inegalitatea economică e de şase ori mai mare. Japonezii fac tumbe, plecăciuni şi salamalecuri în faţa şefului, care e plătit abia de şaizeci de ori mai mult ca ei. Americanii îşi tutuiesc boss-ul (îl cheamă Bobby) – dar el câştigă de trei sute şi cinzeci de ori mai mult ca ei.
America plăteşte un preţ greu, dar invizibil, pentru individualism şi concurenţă, pentru ceea ce americanii percep ca fair (echitabil, sau drept) . America are cel mai mare număr de avocaţi pe cap de locuitor. SUA au un avocat la 450 de locuitori. Japonia, un avocat la 4350 (Franţa, unul la 1400) .
SUA au 700 de puşcăriaşi la 100 000 de locuitori, Japonia vreo 60, de 11 ori mai puţin. În Europa, rata de incarcerare e între 150 şi 60, de patru până la de zece ori mai mică decât rata americană.
Statele Unite au indicele de inegalitate economică cel mai mare dintre ţările dezvoltate (Gini 40); Elveţia, unul absolut mediu (33); Japonia are indicele Gini foarte mic, de 25, de ţară egalitară.
Atunci când două ţări comparabile au o disparitate atât de mare în rata de încarcerare, înseamnă că nivelul de armonie socială e foarte diferit, că într-o parte (Japonia, Finlanda, Canada, restul ţărilor europene) există un consens în societate privind valorile acceptate de toţi, şi în America nu. Consensul american privind „american values“ e unul fals. 700 de puşcăriaşi la 100 000 de locuitori pare puţin: dar numărul infractorilor prinşi şi condamnaţi e abia jumătate din numărul infracţiunilor comise.
Teama de poliţie sau de închisoare nu poate explica extrema disparitate, de aproape un ordin de mărime, între Statele Unite şi Europa. Nu judecătorii, tribunalele, poliţia sau închisorile menţin pacea societăţii, ci altceva. E (poate) factorul de re-distribuire economică. Declarativ şi simbolic, americanii susţin sistemul lor economic (care e şi sistemul lor de distribuţie, care e totuna cu sistemul lor de echitate, care e totuna cu valorile lor morale). Dar dacă măsurăm nivelul de anomie, nivelul de infracţionalitate, observăm că americanii una spun şi alta fac.
În Texas, tânărul Kevin Couch, de 16 ani, a furat bere, s-a îmbătat şi a călcat cu maşina, omorându-le, patru persoane. A fost condamnat la nimic de către judecătoarea Joan Boyd, după ce părinţii i-au asigurat copilului un loc într-un centru de reabilitare (jumătate de milion de dolari anual, costul înscrierii). Cu doi ani înainte, un adolescent negru, neisprăvit, de 14 ani, lovise pe altcineva, care căzuse jos şi murise. Judecătoarea propusese, desigur, internarea în centru de reabilitare a tânărului negru; care nu avea, nici pe departe, jumătate de milion pe an pentru plata reeducării. Atunci când justiţia le oferă, tuturor adolescenţilor, cu generozitate, calea re-educării şi a căinţei, în ţara lui John Rawls, doar cei foarte bogaţi şi-o pot permite.
Justiţia, în spiritul ei de echitate, interzice şi milionarului, şi omului străzii să doarmă pe sub poduri, spune Anatole France. Justiţia, în spiritul ei de echitate, oferă şi tânărului alb de bani gata, şi negrului indigent, înscrierea într-un curs de reeducare de 450 000 de dolari pe an, ca alternativă la închisoare.
Ceea ce reduce numărul crimelor nu e sistemul judiciar, politicienesc şi penitenciar, ci un consens tacit, freatic, al tuturor membrilor societăţii. Dacă el abia se mai ţine atunci când un CEO câştigă cât şaizeci de muncitori, el zboară în aer atunci când un preşedinte de companie câştigă cât 350 de muncitori.
În 2012, Curtea Supremă a SUA a hotărât că şi companiile sunt „grupuri sociale“ şi ca atare îşi pot cheltui banii în campaniile electorale. Ultimul zăgaz împotriva vânzării democraţiei a fost dărâmat.
Statele Unite sunt ţara în care o femeie care s-a opărit cu cafea a fost despăgubită cu peste o sută de mii de dolari; sunt ţara care care plăteşte trei mii de dolari pe cap de afghan civil ucis ca victimă colaterală: o sută de mii de dolari pentru o opărire (urâtă) cu cafea fierbinte; trei mii pentru un tată sau un fiu ucis.
Cât costă să
condamni un criminal
E interesant de urmărit Juggernautul Tribunalelor internaţionale: tribunalul internaţional pentru fosta Iugoslavie judecă şi condamnă foşti criminali de război, sârbi, croaţi şi bosnieci, din războiul civil iugoslav: costurile ei se ridică la două milioane de dolari pe cap de criminal condamnat cum se cuvine. Tribunalul din Cambodgea, pentru condamnarea vinovaţilor de genocid din timpul regimului Khmerilor roşii, a condamnat în zece ani vreo patru torţionari, de acum boşorogi – i-a condamnat la închisoare pe viaţă – cu cheltuieli de câte un milion de dolari pe cap de condamnat.
Având în vedere bătrâneţea condamnaţilor, numărul lor extrem de mic, inanitatea pedepsei şi sărăcia Cambodgei şi cambodgienilor, acei bani au fost monumental irosiţi. Lumea a condamnat moral un vas de croazieră care s-a oprit în Haiti după cutremurul şi taifunul de acolo; încă n-am văzut pe nimeni să condamne tribunalul pentru fosta Iugoslavie de la Haga, cu risipa sa insolentă şi cinică, sau tribunalul din Cambodgia.
În Haiti, haitienii înfometaţi şi fără adăpost priveau printre gratii occidentalii îmbuibându-se pe plajă. În Cambodgea, cambodgienii săraci şi hămesiţi privesc occidentalii făcând dreptate pentru milioane de dolari – risipind milioane de dolari pentru o dreptate teoretică.
Rolul autocarului în viaţa politică şi socială a României
Populaţia României e de 19 milioane. 3 milioane de români au părăsit ţara între 1990-2013, găsind de lucru în ţările mai bogate ale Europei.
Sunt, cu toţii, persoane între 20-40 de ani, capabili să muncească, dinamici şi flexibili. Nimeni nu pleacă de-acasă dacă nu e dinamic şi adaptabil. Pentru puterea politică, acest lucru a fost o mană cerească, din trei motive:
a) a redus şomajul (aflat la un decent 7-8%).
b) a eliminat protestele de stradă ale nemulţumiţilor.
c) a eliminat criminalitatea.
d) a eliminat necesitatea asistenţei sociale (cei plecaţi trimit bani copiilor şi părinţilor).
Puţine ţări pot elimina criminalitatea, şomajul şi radicalizarea populaţiei prin această metodă aseptică, indoloră, a autocarului (şi mai recent, a avionului low-cost).
Dacă România ar fi fost o insulă izolată în Oceania, miniştrii ei ar fi trebuit să rezolve problema şomajului, problema criminalităţii şi protestele nemulţumiţilor. Masele s-ar fi radicalizat şi ar fi cerut măsuri eficiente.
Nici adolescenţii nu ies în stradă (sunt crescuţi de părinţi, într-un sac amniotic hrănitor, izolaţi de nevoia unui loc de muncă) . Nici pensionarii (au pensie; oricum, chiar dacă ies în stradă, şi obţin schimbări, nu se vor bucura de ele pe termen lung). Trei milioane dintr-o populaţie de 22 milioane reprezintă puţin; dar, dacă excludem copiii şi bătrânii (grupa de vârstă sub 18 ani şi grupa de vârstă peste 60 de ani) – care reprezintă 40% din populaţie, rămân 60%, 12 milioane. Aceasta e populaţia adultă, activă, mobilizabilă politic. Trei milioane lipsesc de aici. Din România lipsesc trei milioane de manifestanţi. Trei milioane de nemulţumiţi au plecat.
Emigraţia a fost bagheta magică. Ea a rezolvat extrem de multe probleme. Hoţii au fost eliminaţi (fură în Germania); cerşetorii au fost eliminaţi (cerşesc peste tot); şomerii au fost eliminaţi (căpăunăresc în Spania). E motivul pentru care România nu are o mişcare de stânga. În India, într-o gară, acum un an sau doi, un tren a întârziat 23 de minute. Cei vreo două, trei, patru sute de indieni care întârziau au luat gara cu asalt, spărgând ce se putea sparge, crăpând ce se putea crăpa, şi contuzionând ce se putea contuziona, şi răvăşind ce se putea răvăăi. Guvernul indian a înghiţit în sec, şi şefii Căilor ferate indiene au făcut ca trenurile să ajungă la timp. În România, când nu le convine ceva, oamenii pleacă. Indienii fac ţăndări gările, ca de-un avertisment. Gandhian. Sunt prea mulţi ca să plece toţi.
Dezindustrializată, golită de partea cea mai dinamică, adaptabilă, educată, tânără a populaţiei, România a rămas fără viaţă politică demnă de acest nume. În plus, printr-o ironie a sorţii, emigraţii votează fidel cu partidele de dreapta.
Dacă nu vă convine, plecaţi!
În 1945, cred, A. O. Hirschman a scris o carte, Protest, abandon, loialitate. (Exit, Voice, and Loyalty). În ea, autorul vorbeşte de două moduri de acţiune civică, protestul şi abandonul: când suntem nemulţumiţi de o situaţie, putem fie să protestăm sau să plecăm. În România, prea mulţi au ales a doua situaţie. Politicienilor le-a convenit soluţia: mai puţini şomeri, mai puţini manifestanţi. Din 1990 se nasc tot mai puţini copii – presiune mai redusă asupra sistemului de sănătate şi asupra sistemului de educaţie, mai puţine alocaţii, mai puţini nou-veniţi pe piaţa muncii – o adevărată binecuvântare. Situaţia aranjează pe fiecare actor social, şi, în ansamblu, e catastrofică.
Votul cu picioarele este votul cel mai catastrofic. Activitatea politică – de orice fel – proteste în stradă, greve, manifestaţii, orice (chiar şi votul) – creează informaţie. Plecarea nu creează feedback. Sistemele în care nemulţumiţii pleacă nu se repară. Cel mai scandalos este, însă, faptul că cei plecaţi îşi păstrează dreptul de vot, şi votează, de departe, pentru politicieni pe care au preferat să-i părăsească. De obicei votează cu dreapta. Românii alungaţi din industrie în guvernarea Constantinescu şi plecaţi în străinătate votează, în continuare, cu rumeguşul rămas din Peneţecede, Partidul Democrat-Liberal, lingând, de la confortabilă distanţă, ceea ce vărsaseră. Sau, mai simplu: mi se pare ciudat ca cineva, care a ales să trăiască în străinătate, să aibă dreptul de a alege în continuare conducători pentru cei rămaşi în ţară. Dacă vor fi conducători buni, cei din străinătate nu vor putea profita; dacă vor fi proşti conducători, cei din străinătate nu vor avea de suferit. Repet: România are vreo şaisprezece milioane de alegători în ţară şi trei milioane în afară – trei milioane, un electorat important – care participă la viaţa politică a unei ţări care nu îi mai priveşte. Sau (cum ar zice Velisar Manea) they do not have skin in the game. Cel puţin la poker, dacă n-ai cărţi în mână şi bani pe masă, nu poţi juca. Cum zic avocaţii, ei n-au calitate procesuală. Fără să plătească taxe, ei aleg ce partid va lua puterea, şi, în ultimă instanţă, cum anume, şi pe ce, vor fi cheltuite impozitele.
Într-un fel, săracii şi-au luat tălpăşiţa din ţară. România şi-a exportat toate problemele sociale şi economice.
Integrarea în Europa a fost, paradoxal, o nenorocire pentru democraţia din România şi pentru viaţa ei politică. Cei care ar fi putut fi activi politic sau nemulţumiţi au plecat.
Creşte încrederea mea personală în Biserică şi filatelişti
În România, în continuare, instituţiile care se bucură de cea mai mare încredere, Biserica şi Armata, sunt tocmai instituţiile care nu fac nimic. Nu există nici o măsură obiectivă a eficienţei Bisericii; pe timp de pace, nu există nici o măsură obiectivă a eficienţei Armatei. Armata, Biserica, Serviciul Român de Informaţii Externe (da, măi!) se bucură de o încredere neştirbită, în vreme ce primăriile, parlamentul, poliţia, preşedintele – toţi cei care chiar fac ceva – prost, dar măsurabil – au încredere mică. Este, desigur, şi vina institutelor de sondaj din România; dar, la întrebări irelevante, răspunsuri irelevante. Câtă încredere aveţi în chirurgi? Câtă încredere aveţi în profesorii de sociologie? Primii fac o activitate concretă, cu riscuri majore şi cu rezultate clare şi imediat măsurabile; ultimii fac o activitate indoloră, fără mize şi fără consecinţe imediate.
Eficienţa (sau ineficienţa) Serviciului Român de Informaţii Externe trebuie să rămână secretă. A întreba lumea de pe stradă despre acest subiect e o dovadă de maximă naivitate. „Ce credeţi despre viaţa sexuală a primului-ministru? Este ea satisfăcătoare sau nu?“ A întreba lumea pe stradă despre încrederea în Biserică este, iarăşi, o prostie. Cei credincioşi au mai multă încredere. Cei ne-credincioşi au mai puţină. Încrederea în Biserică măsoară, mai degrabă, raportul numeric dintre credincioşi şi ne-credincioşi din ţară, decât eficienţa Bisericii.
Costurile justiţiei
În presa din România auzim relativ des despre avocaţi, procurori sau judecători corupţi, arestaţi şi judecaţi pe rând. Un subiect însă e trecut sub tăcere – celeritatea justiţiei.
Justiţia e lentă şi viteza cu care se face dreptate în România e mică. Fiindcă viteza justiţiei nu e observabilă cu ochiul liber, şi e uneori strict imaginară, i s-a şi dat un nume de sanchi, celeritate.
Există un site care compară viteza şi costurile justiţiei în lume.
Viteza justiţiei
Un proces durează între 150 şi 300 de zile în Singapore, Rusia, Norvegia, Lituania; între 300 şi 400 de zile în Suedia, Japonia, SUA, Finlanda, Elveţia, Germania, Franţa, Ungaria, Austria. Între 400 şi 500 de zile, în China, Danemarca, Turcia (da, Turcia) Estonia, Anglia, Belgia. În România, durata sa medie e de 512 zile. Urmează Olanda, Albania, Slovacia, Portugalia, Bulgaria, Canada, Croaţia. Procesele durează peste 600 de zile în Cehia, Sârbia, Polonia, Pakistan (aproape o mie de zile) Italia (1200 de zile) Grecia (1300 de zile) şi India (1420 de zile).
Din 1990, politicienii români vorbesc mereu de atragerea investitorilor străini, competitivitate, atractivitatea pieţei muncii din România, şi alte cuvinte drăguţe cu şapte silabe. Din păcate, un criteriu important pentru investitori este justiţia: dacă am un conflict cu sindicatele/furnizorii/statul, cât timp va dura procesul şi cât va costa?
Acest lucru presupune un audit al justiţiei. Politicienii români au făcut totul pentru atragerea investitorilor străini – un cod al muncii demn de coolies chinezi – autorităţile locale au oferit facilităţi de tot felul. Nimeni însă n-a discutat vreun moment eficientizarea justiţiei. Nimeni n-a făcut – nimeni n-a propus măcar – un audit al justiţiei şi vitezei acesteia. În Timişoara, judecătoria, tribunalul şi Curtea de Apel funcţionează în Palatul Dicasterial, clădire construită pe când Timişoara avea o populaţie de zece ori mai mică, acum un secol şi jumătate.
Costul justiţiei
Pentru a recupera o datorie pe calea justiţiei, cam acestea sunt costurile: între 10-20 % din suma pretinsă, în Luxemburg, Norvegia, China Finlanda, Rusia, Germania, Grecia, Franţa, Belgia, Austria, SUA; între 20-40 % în Canada, Italia, Danemarca, Olanda, Elveţia. În România costurile sunt de 28 %. Dintre ţările civilizate, doar Japonia are costuri mai mari, de 30%.
Hârtii şi ştampile
Ca număr de proceduri, între 20 şi 30 de proceduri au Belgia, Olanda, Cehia, Anglia, Franţa, Germania şi Suedia. Elveţia, SUA, Finlanda, Coreea şi România au câte 32 de paşi de urmat. Danemarca, Ungaria, Canada, Rusia, China, Italia, Grecia vor între 35 şi 40 de acte.
Grecia, incidental, are o justiţie lentă, cu o medie de trei ani jumătate pentru încheierea unui proces. India, Grecia şi Italia sunt ţările cu justiţia cea mai lentă.
Nu ştiu exact cum anume au integrat autorii clasamentului birocraţia, costurile şi durata rezolvării, dar aceasta e ierarhia provizorie (am omis ţările mici): Norvegia, Germania, Austria, Franţa, Finlanda, Rusia, SUA, Ungaria, Belgia, China pe primele douăzeci de locuri; apoi Elveţia, Moldova, Suedia, Olanda, Danemarca, Japonia şi Turcia pe locurile 20-40; Ucraina, Croaţia, România, (locul 53 din 180) Anglia, Canada, Spania pe locurile 40-60. Cehia, Bulgaria, Grecia, Italia (cu 1100 zile în medie pe cap de dosar rezolvat). Restul sunt ţări exotice, africane, latino-americane şi din Extremul Orient.
Clasamentul, chiar arbitrar, e bogat în date sugestive. Din ţările estice, Ungaria, Lituania, Letonia, Moldova, Estonia, Ucraina, Croaţia şi Slovenia au o justiţie mai rapidă decât România. Slovacia, Cehia, Bulgaria, Albania au o justiţie mai lentă decât România. România ocupă un loc mediocru în blocul estic, (la egalitate cu Polonia) din punctul de vedere al rezolvării conflictelor. Polonia, Cehia îşi pot permite această mediocritate: Polonia e vecină cu Germania, ţară dezvoltată, Cehia este enclavată între Austria şi Germania, două ţări bogate. România este, din tot fostul bloc estic, singura care nu se învecina cu nici o ţară capitalistă.
Să audităm România
Când Silviu Brucan făcea afirmaţia „stupid people“ se referea, lapidar, la provincialismul românesc. Provincialismul este situaţia socială în care toţi – poliţaiu’ satului, hoţu’ satului, judecătoru’ satului, primaru’ se cunosc de generaţii şi au ajuns la un modus vivendi informal. Toţi sunt mulţumiţi unii de ceilalţi. Nu există o evaluare obiectivă a eficienţei fiecăruia, fiindcă toţi locuiesc în aceeaşi vatră a satului. Dacă judecătorul l-ar condamna pe poliţai pentru o arestare abuzivă, poliţaiul s-ar supăra şi nu i-ar mai împrumuta judecătorului mobra să meargă duminica la pescuit. Dacă poliţaiul s-ar plânge de judecător că a achitat abuziv nişte hoţi de porumb, judecătorul nu i-ar mai împrumuta drujba să-şi taie lemne. Beţivul satului a spart ferestrele de la birt cu bâta. Poliţaiul nu îl poate amenda (n-are bani) şi judecătorul nu îl poate închide: acum, că repară acoperişul judecătoriei, beţivul e singurul care are curajul să se suie să înlocuiască ţiglele.
În România, clasa politică, lumea afacerilor şi împărţitorii de dreptate trăiesc în simbioză. S-au făcut numeroase reforme în învăţământ, dar nici un audit al efectelor reformelor. S-a schimbat Codul civil, dar încă nu a avut loc nici un audit al eficienţei justiţiei. Nici nu se poate. Auditul presupune indiferenţă, imparţialitate, separare, valori străine românilor. A audita efectul legilor deja în vigoare e mai important decât a vota legi noi.
ARACIS
Am citit auditările universitare făcute de ARACIS. Aveau toată ţepenoşenia scrobită a auditurilor occidentale. Era o simplă imitaţie stilistică. Instituţii modeste aveau evaluări bune. Instituţii bune aveau evaluări căldicele. Numeroase criterii erau irelevante. Numeroase criterii lipseau. Nu prea am auzit persoane care să vorbească de bine auditările ARACIS. Aracisul n-a auditat, din păcate, nici una din legile privitoare la învăţământul superior. Decanatele facultăţilor şi rectoratele universităţilor sunt copleşite de cereri de situaţii, dosare de acreditări, care dispar într-un hău, necitite de nimeni, la Ministerul Învăţământului. În SUA, fiecare act cerut populaţiei începe cu notiţa „a fost revăzut pentru simplificarea completării sale. Timpul estimativ necesar completării e de o oră jumătate“. E un pas înainte.
Bine şi rău
Mai veche decât lupta dintre bine şi rău e lupta dintre brutalitate şi viclenie. Şefii sunt brutali. Subordonaţii sunt vicleni. Ministerele cer situaţii şi dosare inutile. Subordonaţii le completează de mântuială, din burtă, şi le trimit. Nu există colaborare, fiindcă universităţile nu au posibilitatea să evalueze eficacitatea ministerului care le coordonează; judecătoriile nu au posibilitatea de a evalua legile care le sunt trimise spre aplicare, nici activitatea Ministerului Justiţiei. Şi aşa mai departe.
Autor: DAN UNGUREANUApărut în nr. 461