Constantin Eretescu, Turnul de veghe, jurnal de exil, Editura Vremea, Bucuresti, 2013, 480 p.
La 15 octombrie 2004, Constantin Eretescu a notat urmatoarea reflectie despre jurnalul sau, din care a aparut deocamdata primul volum, „Turnul de veghe, jurnal de exil“ (Editura Vremea, Bucuresti, 2013, 480 p. ): „Jurnalul este o activitate recuperatorie. Da iluzia scrisului, a unui efort intelectual, fara sa fie totusi. Te poti chiar însela ca faci ceva, atunci când în fapt nu faci nimic. Mici notatii fara valoare. Bati pasul pe loc, în loc sa stai si sa scrii.“ Amara reflectie, care nu l-a împiedicat pe autor sa si continue jurnalul, sa-l amplifice, alte doua volume, la fel de ample, urmând sa apara.
O fiinta imateriala
N-a avut dreptate nici în privinta „micilor notatii fara valoare“, fara valoare literara întelegem, fiindca cei câtiva comentatori, Dan C. Mihailescu, Mircea Iorgulescu, ai anteriorului jurnal, „Pensiunea Dina“ (1995) tocmai calitatile literare ale acestuia le au semnalat. Daca este ceva de reprosat jurnalului sau este altceva: lipsa unei riguroase calendaritati – ca sa folosim termenul adoptat de Eugen Simion în cele scrise despre jurnalul intim; jurnalul lui Eretescu contine, în anul 1997, doar câteva însemnari, iar de la anul amintit se sare la 2003, absente care se explica, probabil, prin faptul ca jurnalul a fost abandonat ori ca este tiparit selectiv.
Peste mai bine de doi ani, jurnalul literar dobândeste, în viziunea sa, alta importanta: „Notatiile într-un jurnal au un minunat efect cathartic. Viata, un fenomen atât de dezorganizat, începe dintr odata sa capete forma sau contur. Starile pot fi transformate în cuvinte, cuvintele în rânduri, rândurile în pagini care se succed. Este extraordinar.“
În jurnalul de acum însemnarile încep în 1995, cu un an înainte ca autorul sa se pensioneze de la Catedra de Liberal Arts de la Rhode Island School of Design, din Providence Rhode Island, unde functiona începând din 1986. Este un jurnal în care sunt consemnate sfâsierile interioare si sperantele autorului. Între ele, întrebarea privind rolul sau în cultura româna: „Scriind azi un material despre o balada necunoscuta, m-am oprit sa ma întreb care e rolul meu în cultura româna. Ceea ce se întâmpla cu mine este ca o data la un an sau doi, uneori dupa cinci, trimit în România un manuscris care devine o carte. Dupa care nu se întâmpla nimic pâna nu trimit un alt manuscris, dupa alt an sau doi sau cinci. Ceea ce ma transforma într-un soi de extraterestru. O fiinta imateriala care transmite din când în când câte un mesaj. Care nu are nici un ecou si nici o consecinta. Nimeni nu manifesta vreun interes de a intra în contact cu mine. Sunt eu un om viu? Oare ce cred cei care vad o carte de-a mea pe un stand în librarie? Se întreaba cineva asta? Poate ca nici nu exist. Din când în când, neantul joaca o festa si transmite pamântenilor dintr-un colt al lumii câte o veste care nu-i intereseaza.“
E în aceasta mâhnita reflectie mult neadevar, pentru ca ceea ce a tiparit în România a avut mai de fiecare data ecou din partea criticii literare. Câteva exemple sunt concludente: Dan C. Mihailescu si Eugenia Tudor Anton au scris despre „Pensiunea Dina“ (1995), Mircea Anghelescu si Nicolae Prelipceanu despre „În cautarea Alexandrei“ (1999), Dan Grigorescu si Mircea Anghelescu despre „Fetele lui Ianus“ (2001), despre „Periscop“ (2003) au scris Mircea Anghelescu, Mihaela Constantinescu, Tudorel Urian, Dan C. Mihailescu si Mircea Iorgulescu, despre „Vrajitoarea familiei si alte legende ale oraselor lumii“ (2003) au scris Mircea Anghelescu, Dan Stanca, Dan C. Mihailescu, Otilia Hedesan, Nicolae Constantinescu si Serban Anghelescu, în fine, „Folclorul literar al românilor“ (2004) a fost recenzata de Rodica Zane, Dan Stanca, Ovidiu Pecican, Otilia Hedesan si Petru Ursache. Dictionarele aparute în ultimii ani si „Enciclopedia exilului literar românesc 1945 1989“, a lui Florin Manolescu, îi consacra articole.
Realitatile americane
O tema importanta a jurnalului o constituie realitatile americane, prezente si în cartea anterioara, „Fetele lui Ianus. America vazuta de aproape“ (2009). Scrie critic, fara menajamente, despre procesul de polarizare a bogatiei, despre saracia americana, despre America, „tara foarte bogata, în care 1% din populatie detine 40%, din toata avutia nationala, în vreme ce jumatatea saraca a populatiei detine 4%“, despre America stat politienesc, în care „toti cei care actioneaza altfel de cum spune Casa Alba sunt acuzati de lipsa de patriotism“. Gândind astfel, diaristul este stapânit permanent de un sentiment de insecuritate, crede ca este neîncetat urmarit, urmarire care ar fi început dupa aparitia romanului „În cautarea Alexandrei“ (1999): „E acolo un agent FBI pe care Martin Husar are toate motivele sa-l banuiasca ca i-a asasinat iubita. Asta ma face sa presupun ca agentii politiei secrete citesc si literatura, inclusiv cea scrisa în limbi straine. Dar, în fapt, urmarirea e înca mai veche, din 1996, februarie martie, daca nu chiar din aprilie 1995“. Justificat sau nu, sentimentul ca este urmarit, inclusiv printr o camera video plasata în fata locuintei sale, umple multe pagini: 109, 201, 203, 212, 221, 260, 269, 279, 285, 315, 320, 334, 347, 363, 366, 376, 380, 390, 411, 426, 465, 475.
Mircea Anghelescu, prefatatorul cartii, crede, dimpotriva, ca toate aceste însemnari nu sunt altceva decât metafora urmaririi. Si gândul autorului, si sfatul unor recenzenti ai cartilor sale, precum Dan C. Mihailescu, este de a se întoarce acasa, de „a scoate submarinul la suprafata“. Scrie o carte despre folclor si tot proiectul ei este „un mod de a si alina starea de dor de tara: o tara nu mai e decât amintirea mea. Eu sunt o stafie a acelei tari, iar ea o stafie a mea. Singur dorul e adevarat.“ Gesturi prozaice, îndeletniciri prozaice din tara, repetate acolo, dobândesc conotatii patriotice, precum prajirea de mici în curte: „Ceea ce apare trivial la Bucuresti, apare aproape ca o declaratie de patriotism aici. Ma încânta mirosul de usturoi care se raspândeste în jur. Vecinii adulmeca ingredientele neobisnuite si constata – presupun cu iritare – ca ceea ce se prajeste e altceva decât hamburger.“ E, de asemenea, un motiv de dezolare pentru diarist ca o planta banala în tara, leusteanul, nu creste acolo: „Poti sa i faci si descântece si degeaba.“ În acelasi sens si în legatura cu aceeasi planta alimentara, ne amintim cele ce mi-au fost povestite de scriitoarea Ioana Andreescu, stabilita de patru decenii la Paris: când era invitat la masa în familia ei, Mircea Eliade o întreba daca în ciorba a pus leustean din tara.
Tarele românilor
Inclement cu unele realitati americane, Constantin Eretescu nu este mai îngaduitor nici cu unele tare ale românilor, cei de ieri si cei de azi: câinosenia lor, lipsa de inteligenta, lenea lor, compensata de smecherie, de credinta ca se poate lua pe scurtatura, în viata, în istorie, în tehnica, „convingerea ca onestitatea este un semn de prostie si de aici tendinta de a însela si de a minti.“ La care adauga: „Cei care ne au format au fost turcii, si ne au finisat grecii.“ Biserica si a avut si ea contributia la unele din cele amintite, la ignoranta românilor, prin slujirea puterii, prin propovaduirea obedientei.
Scriind cele amintite, îsi ia masuri de precautie: „Îmi dau seama foarte bine ca, de se va întâmpla ca aceste rânduri sa fie citite de oameni rauvoitori, o sa mi se reproseze ca nu-l iubesc pe Dumnezeu si ca nu sunt patriot. Dar tocmai asta e, ca sunt patriot si ma doare sa vad ca românii sunt asa cum sunt, si-l iubesc pe Dumnezeu, si tocmai de aceea sunt mânios pe slujitorii lui necredinciosi si incompetenti.“
În aprecierea taranimii predomina admiratia, întelegerea, cum reiese dintr o însemnare din 23 octombrie 1996: „O lunga scrisoare, ieri, lui Virgil Nemoianu despre caracterul retrograd – sub aspectul actiunii politice – al taranimii noastre. Mi se pare interesant si instructiv ca, în toate situatiile politice în care imobilismul este evaluat pozitiv, rezistenta la schimbarea religiei, a limbii, a datinilor, rezistenta la colectivizare etc., taranii au jucat un rol progresist; dimpotriva, situatiile care impun actiune, initiativa, reforma gasesc în taranime un opozant. De aceea ma întreb ce anume i o fi împins, atunci când totusi s-a întâmplat, spre revolta? Habar n am. Totusi, chiar si taranul nostru a gasit de câteva ori în istorie ocazia sa treaca la actiune.“
Scriitorul si omul de atitudine
Uitarea sau absenta, în momentul notarii, a unor instrumente de informare au facut ca unele afirmatii sa n-aiba acoperire reala, sau altele sa fie doar presupuneri. Aceeasi data, dar în ani diferiti, spune ceva vag despre 13 Septembrie. Prima însemnare, la 13 Septembrie 1995: „Azi e o zi importanta în România. Ceva cu pompierii, daca tin bine minte. Era o strada în vârful dealului Uranus, în Bucuresti, care se numea 13 Septembrie.“ Peste un an: „Azi e 13 Septembrie… Poate ca ceva cu pompieri. Or fi izbutit sa stinga vreun incendiu cândva, în trecut si din mândrie si au facut o zi nationala.“ În mod sigur mândria, reala, are alta justificare: la 13/25 Septembrie 1848, detasamentul de pompieri din Dealul Spirii s-a înfruntat cu trupele turcesti comandate de Fuad Pasa, rezultând morti si raniti de ambele parti. Consemnând, la 8 decembrie 1995, decesul sotiei lui Ionel Perlea si exprimându si îngrijorarea privind soarta partiturilor sotului ei, diaristul crede ca acesta „nu s-a întors vreodata în patrie“. S-a întors în 1969, cu un an înainte de a se stinge din viata si a dirijat, cu mâna stânga, asezat pe scaun, orchestra Filarmonicii George Enescu. Mâna dreapta îi fusese imobilizata împreuna cu partea dreapta a corpului, în urma unui atac cerebral.
Unele afirmatii sunt prea categorice. Astfel, admirând incisivitatea rândurilor scrise de Virgil Ierunca, în cartea sa, „Dimpotriva“, despre G. Calinescu, noteaza: „Când l-a definit pe Calinescu, în finalul articolului, cu propriul lui vers: „Curtean, în mâna c-o lalea“, l-a descalificat pentru vecie. Greu te mai ridici din ring dupa un asemenea uppercut“. Chiar pentru vecie? Spre sfârsitul anului 2004 noteaza cu surprindere ca activistul de alta data Liviu Sofonea este academician. Al Academiei Române în mod sigur nu este. Numele în engleza al unei opere a lui Verdi, „Sicilian Vespers“, este tradus prin „Amurguri siciliene“. Opera este cunoscuta în literatura de specialitate româneasca prin titlul „Vecernii siciliene“. Câteva nume apar incorect: Paul Cellan (pentru Celan), Carole Lombardi (pentru Lombard), M. M. Rusu (pentru M.N.).
Însemnarile sale sunt în mod egal interesante, atât cele despre omul de atitudine, care si a dat demisia din Academia Româno Americana pentru ca într una din adunarile sale generale s-a citit un mesaj al lui Ion Iliescu, care, de asemenea, si a dat demisia din colegiul redactional al revistei „Origini“ pentru ca n-a voit sa cautioneze cu numele sau articole cu care nu era de acord, apoi însemnarile numeroase despre America, despre inechitatile din sânul ei, despre ticalosi si informatori. Alte însemnari privesc lipsa de institutii trainice ale exilatilor români: „Sunt atâtia oameni de cultura români împrastiati prin lume si nu avem unde sa ne lasam manuscrisele dupa moarte. Bibliotecile noastre, multe dintre ele exceptionale, se împrastie, ajung la gunoi, fiindca nimeni nu poate sa le înteleaga importanta, si odata cu ele se duc la gunoi si vietile noastre.“ Utile pentru cel care voieste sa urmareasca periplul elaborarii lucrarilor sale sunt numeroasele consemnari pe aceasta tema, ca si acelea despre lecturile favorite ale vârstei sale înaintate: Biblia, Dante, Cervantes, Lev Tolstoi, Soljenitîn, Nabokov, Bunin, Th. Mann, Wassermann, Steinbeck, Faulkner. Cât priveste retribuirea publicisticii sale în America, o nota este concludenta: un singur articol i-a fost retribuit cu… 50 de dolari: „Când m-am dus la banca sa schimb cecul, omul de la ghiseu a vrut sa stie pentru ce am fost platit. I-am zis ca pentru un material. „Mai bine trimite le un desen. Platesc 200“, mi a zis.“
Obsesiv revine, în numeroase însemnari, convingerea sa ca destinul sau de exilat este al unui „urmarit peste tot si nedorit de nimeni.“ Tot bogate sunt însemnarile despre sanatatea sa precara. Momentul de vârf al unor astfel de însemnari este acela când, în tara fiind, are, pentru a doua oara, o desprindere de retina la ochiul stâng, desprindere ce reapare peste o luna. A urmat o operatie nereusita, facuta de o doctorita stagiara, desi pacientul ceruse sa i o faca dr. Olteanu. Acesta însa „a delegat o în mod deliberat pe cea mai inapta dintre doctoritele stagiare, ca sa nu poata fi acuzat vreodata ca a gresit el însusi operatia.“ „Sunt convins astazi – adauga – ca securitatea îl contactase pe dr. Olteanu si i ordonase sa ma orbeasca.“ Un motiv al îndoielii cu care priveste reîntoarcerea în tara este si acela de a nu ajunge la nevoie în mâna vreunui doctor incompetent.
Jurnalul de exil al lui Constantin Eretescu aduce, fara doar si poate, o nota particulara în cadrul genului diaristic al ultimelor decenii.