Ecaterina Oproiu, Salutări de la Cannes. Jurnal 3, Editura Semne, 2015
Al treilea jurnal al doamnei Ecaterina Oproiu mi se pare mai interesant şi mai important decât primele două, pe care le-am comentat altădată. Ele erau mai puţin sintetice, cum este cel de faţă. Citindu-l pe îndelete, am avut impresia unui adevărat roman istoric, cu un singur personaj central, Festivalul de film internaţional, urmărit consecvent de-a lungul anilor (’60-’90), însoţit de zeci şi sute de personaje secundare, filme, personalităţi, evenimente şi întâmplări semnificative.
Este opera unui scriitor deosebit de talentat, cu o cultură vastă, cu o memorie debordantă. Experienţa sa de dramaturg şi conducător al vestitei reviste Cinema de altădată e întrebuinţată la maximum, dând lecturii un antren neobişnuit. Luciditate şi ironie, o sensibilitate uneori necenzurată oferă acestui stil distincţie şi originalitate.
Despre jurnalul actual autoarea se exprimă astfel:
„Acest Jurnal 3 îl va purta pe cititor într-o altă lume. În primul rând, geografic. Coasta de Azur nu seamănă cu Cetatea lui Bucur nici cu Vulcana-Băi, nici măcar cu Otopenii doamnei Aslan. Drept care, în cel de al 3-lea Jurnal vom ateriza împreună într-un alt univers. Nu-i vorba numai de peisaj (o panoramă cu palmieri, cu iahturi, cu hoteluri de lux), e vorba, mai ales, de faună. Nu spun că-n orăşelul Cannes nu trăiesc oameni ca toţi oamenii, dar ei nu se prea văd, sau, când se văd, se văd sub formă de funcţii (majordomi, şoferi, lachei, cameriste, bucătari, portari), adică o microscopică omenire cu şorţuleţe albe, cu eghileţi, cu şepci speciale.
Adevărata «faună» a Cannes-ului este compusă din astre, adică din vedete care coboară, pe Croazetă, din avioane mai mult sau mai puţin personale (coboară ca să dea sau să primească premii) şi, dintr-un puhoi de candidate la titlul de steluţă, apoi de stea, adică un torent de fete, dar şi de băieţi, creaturi mai mult sau mai puţin superbe care aşteaptă să fie captate pe ecranele care zbârnâie în toate colţurile, de dimineaţă până noaptea, foarte târziu, cu alte cuvinte un maldăr de frumuseţi care vin aici cu speranţa că, în sfârşit, vor fi descoperite.
Nu este un Jurnal profesional, ci jurnalul unui mirean care trăieşte din şi prin cinema, în fond, jurnalul unui cinefil, adică un hăbăuc bolnav de film, care vrea să transmită boala la cât mai mulţi. În adâncul fiinţei lui ar vrea să producă o epidemie de amor cinematografic.
Nu vă ascund că, încercând să trezesc interesul pentru un anume film, am folosit unele şiretlicuri nerespectând cu sfinţenie cronologia“.
Textele sunt însoţite de o imagistică variată, bogată, generoasă.
O surpriză deosebită este chiar aceea cu care se deschide cartea, reprezentându-l pe celebrul Orson Welles la Buftea, pe vremea când studioul nostru se modernizase, era în plină înflorire, nu în excluderea printr-o privatizare abominabilă.
Reînvierea fiecărui film de care este vorba în capitolele cu titluri originale, atractive, îl poartă pe cititor în această lume reală şi fantastică, transpusă pe peliculă, cum numai un om dedicat aproape toată viaţa cunoaşterii şi înţelegerii celei de a şaptea arte o putea face.
Să ne oprim doar la câteva din aceste capitole: Marin Sorescu sau plecarea la Cannes; Fiecare cu marota lui; Ciulei & Otto căpcăunul; Jean Marais şi Jean Cocteau; Hiba lui Hamlet; 1968: Godard vrea să desfinţeze festivalul; François Sagan – Bonjour tristesse; Fellini şi Roma; Cazul Polanski; Scrieţi-vă memoriile!; „Noaptea americană“; Salo sau 129 de zile în Sodoma; Nevoia de invers; Visconti la apus; Casanova, un mister; Galaxia Hollywood; Jean Gabin; Fraţii Marx; Filme cu două tăişuri; Bergman ne întoarce pe dos; Samuraii; O comedie mai tare decât o tragedie; Un sifilis genial; De la Bonaparte la Malaparte; Scandalul; Trei capodopere; Marcel Proust – salahor; Tarzan, regele junglei; Angoasa şi ipohondria; Cum se obţine un premiu; Lumea a treia pe Riviera; Un festival adormitor?; Familia, o cavalerie fără cai?; Un film grandios despre SIDA; Liz Taylor vine la festival; Filmele din Răsărit; Lumea dezmoşteniţilor; O capodoperă în premieră mondială.
Iată doar jumătate din articolele acestea care cuprind în ele imaginea filmată a unei lumi întregi, într-o perioadă de mari răsturnări social-politice şi umane. Ecourile ei, pe-atunci, nu ajungeau decât rar, prin film, şi în ţara noastră. Evocarea lor, cu atâta măiestrie, ne întoarce în trecut, ne răscoleşte, ne oferă termeni de comparaţie cu realităţile mondiale şi naţionale. E un examen de conştiinţă pentru cei de vârsta mea şi o lecţie pentru tinerii care se mai apleacă asupra unor asemenea cărţi.
Cum ziceam, paginile acestui veritabil roman istoric sunt redactate în limbajul modern, evoluat, al materiei respective, cu mediile ei multiforme, dar şi cu expresiile populare, neaoş româneşti, pe care autoarea le are la îndemână şi nu se zgârceşte să le pună pe hârtie.
Despre harul dramaturgului, de mare succes altădată, pe scenele româneşti şi străine, ne dăm seama, de exemplu, în subcapitolul O capodoperă, de la paginile 449-556.
Iar ca să închei tot cu un cuvânt al autoarei, reproduc fragmentul Scandalul şi revanşa, ca pe un eşantion edificator:
„De unde vin «marginalii»?
Marginalii vin de la margine. Acolo, gura şomajului muşcă adânc şi cu poftă.
Oameni activi sunt transformaţi în paraziţi cu dreptul la subzistenţă asigurat – dar parazitismul nu înseamnă moarte biologică. Parazitismul este sursa unei morale. Morala neputinţei. A neputinţei care se consolează cu LSD şi cu alte paradisuri artificiale. Şi cu nevoia de răzbunare. Dar, cum te poţi răzbuna când de o parte e duba poliţiei, iar de cealaltă parte briceagul «amicului»? În spate mizeria, în faţă, neantul…
Aceşti tineri nu posedă decât propriul lor trup. Pe el, pe trupul lor, îşi exersează, în primul rând, furia.
Scandalizarea unei lumi nepăsătoare este o revanşă derizorie – dar e, totuşi, o revanşă.
Toţi acei domni, cu meloane şi cu serviete diplomat, ţin la onorabilitatea lor – «Jos cu onorabilitatea!»
Establishment-ul e amator de frumos şi de antiseptic? «Trăiască, deci, urâtul, părul violet, belciugul în nas, trăiască jegul şi cocaina!»
E clar că toţi aceşti nenorocoşi, lăsaţi pe dinafară, ar vrea să facă praf societatea care i-a scos din joc. Neputând-o sfărâma pe ea, se zdrobesc pe ei. Se nimicesc cu ce pot. Cu stupefiante, cu apatia, cu turbarea care nu e decât o altă faţă a apatiei.
Cum să cred că puhoiul de filme despre aşa-numiţii marginali e de neînţeles?
Cum să cred că a căzut din senin, din perversitatea unor selecţioneri care, spre ziuă, ghiftuiţi de caviar şi de whisky, s-au trezit strigând: «Ia să vedem ce mai fac lumpenii noştri»…
În ce filme mai apar fiindcă de apărut, apar ca ciupercile…“.
Pe când o altă carte de la doamna Catrinel Oproiu, capabilă mereu de asemenea surprize?