Sari la conținut
Autor: EUGEN SIMION
Apărut în nr. 257

Jurnal pe sarite (II)

    Sainte-Beuve noteaza in „Caietele“ sale: „critica este placerea de a cunoaste spiritele, nu de a le domina“. Cât se poate de just. O modestie pedagogica este necesara, cred, in critica literara – o profesiune pe care multi o vad ca o instanta de judecata antipatica. Unii ii spun critica judecatoreasca si o suspecteaza fie de dogmatism (identificat cu ingustimea spiritului si lipsa de gust), fie de subiectivism abuziv (frivolitatea si necinstea spiritului), daca nu de amândoua la un loc. Modestia, asadar, nu-i de dispretuit in actul critic si eu as traduce astfel acest termen: modestia este calitatea intelectuala a criticului a nu se substitui operei literare, insusirea sanatoasa de a lasa poemul sau romanul sa vorbeasca. Criticul trebuie sa fie acel profesor bun care, dupa psihanalistul Lacan, intervine in discutie atunci când elevul sau are deja raspunsul pe buze…
    Dar este criticul literar asa de modest in fata operei pe care o analizeaza? Se multumeste el doar cu placerea de a cunoaste spiritele si nu este deloc ispitit sa le domine („de les régenter“, scrie Sainte-Beuve)? Citindu-i pe criticii vechi si noi, n-as putea spune ca ei se marginesc doar sa cunoasca spiritele, sa stea in rândul doi… Pâna la un punct, faptul nu-i posibil. Actul critic este un act subiectiv, modestia este, in fapt, o strategie, in realitate criticul nu se multumeste niciodata cu locul secund… Iata-l pe Sainte-Beuve. Placerea de a cunoaste spiritele este, intr-adevar, mare si evidenta in discursul sau, dar, când il citesti cu atentie, observi ca si placerea de a le domina este tot atât de mare. Cine isi propune sa stabileasca o scara de valori in literatura face, direct sau indirect, un exercitiu de autoritate. Modestia este buna, repet, daca ea permite accesul spre intelegerea operei si faciliteaza cunoasterea spiritului. Dar modestia nu este niciodata modesta in critica literara. Modestia este pionul care deschide aceasta sofisticata partida de sah care este critica literara. O partida intre jucator care infrunta, uneori zilnic, alt partener (un partener necunoscut, astutios si plin de mistere).
    Ca sa tragem o concluzie dreapta din vorbele lui Sainte-Beuve: criticul bun nu trebuie sa porneasca de la premisa ca fara el opera nu exista, chiar daca in secret crede acest lucru. Putina ipocrizie (ipocrizia modestiei) nu-i strica. Autoritatea vine de la sine.

    X
    Tot Sainte-Beuve (in „Causeries du lundi“, 20 ian. 1851): „aceasta facultate demi-metamorphose care este jocul si triumful criticii, si care consta in a se pune in locul autorului“… Fraza usor sibilinica. Cum am putea s-o traducem? Poate in chipul urmator: critica are calitatea de a se adapta, criticul poate intra in pielea autorului, in fine, critica se poate metamorfoza (cel putin in parte) in functie de obiectul pe care vrea sa-l cunoasca. Pâna aici lucrurile sunt clare. Dar este bine sau este rau ca un critic literar sa se puna in locul autorului? N-am un raspuns limpede la aceasta intrebare. O minima identificare este necesara pentru a cunoaste mai bine opera si, cunoscând-o din interior, s-o poata analiza mai drept. Si, analizând-o, s-o reinventeze din punct de vedere critic. O idee care-i placea lui G. Calinescu. Sainte-Beuve insusi lasa in „Caiete“ ezitarea la o parte si noteaza: „critica este pentru mine o metamorfoza: incerc sa dispar in personajul pe care il reproduc“. O modestie, inca o data, suspecta.
    X

    Ce-i curios este faptul ca acest critic format la scoala clasicilor se indoieste de calitatile ironiei. In „Mes Poisons“ observa ca, dintre toate posibilitatile spiritului, ironia este cea mai putin inteligenta… Sa spui acest lucru intr-o tara in care ironia este o componenta a spiritului de finete si, as zice, o virtute nationala este un act de curaj. Nu-l inteleg aici pe Sainte-Beuve. Explicatia sa fie faptul ca el traieste intr-o epoca romantica si, se stie, romanticii iau lucrurile in serios, prea in serios? Dar si filosofii romantici accepta ironia intelectuala, aceea care permite spiritului inalt sa treaca prin lumea contingentului… Oricum am judeca lucrurile, Sainte-Beuve n-are nicio sansa sa compromita functiile ironiei. Dovada este faptul ca ironia ramâne, cum ii spune cineva, alcoolul spiritului. O bautura de care, de multe ori, se abuzeaza.
    X

    Pentru a-l reabilita in ochii modernilor, care-i reproseaza totul, incepând cu faptul ca a confundat eul biografic cu eul profund (acela care creeaza opera), as cita din Sainte-Bauve aceasta propozitie bine de pus sub ochii criticilor pozitivisti, eruditilor, soarecilor de biblioteca sau, cum le zice in deriziune G. Calinescu, cotorologilor de pretutindeni: „vreau eruditie, dar o eruditie stapânita de judecata si organizata de gust“… O eruditie organizata de bunul gust – admirabil!

    X
    I.L. Caragiale vorbeste undeva despre „tachisma muiereasca“. Ce-o fi aceasta? Sa se refere, cumva, la stilul politicii românesti? Stilul pasiunii sentimentale? Stilul lumii românesti, pur si simplu? De studiat…

    X
    Am o calitate criminala de a rataci hârtiile in casa (articole, carti, scrisori etc.). Petrec o buna parte din timp cautând cartile si insemnarile de care am nevoie. „Petrec“ este un fel de a spune. Ma chinuiesc. Nu sunt de felul meu un om neglijent, nu sunt propriu-zis un risipitor, dar, locuind intr-un apartament modest, sunt strivit, pur si simplu, de carti si innecat in hârtii. De aceea, trec periodic prin crize de furie care, in fapt, sunt crize de disperare. Imi vine sa distrug orice foaie care imi iese in cale, sa arunc orice carte, sunt pe punctul de a deveni un veritabil asasin. Noroc ca pornirile criminale imi trec repede, altfel cine stie câte cadavre de hârtie as lasa in urma mea.

    X
    De notat despre aceasta femeie culturala care apare in fiecare seara la televiziune: ea afiseaza o virtute intepata, o intransigenta morala de tata sofisticata. Parca s-ar fi hranit, inca din copilarie, cu sârma ghimpata si ar fi dormit toata viata pe dictionare si enciclopedii de a doua mâna. Orice propozitie pe care o spune este plina de ifose si orice cuvânt duhneste a suficienta agresiva, prosteasca si, cum am zis, intepata. Tata culturala, tata analista…

    X
    Retin insemnarile pe care Paul Claudel le face in jurnalul sau intim la moartea lui Gide. Doi scriitori reprezentativi pentru lumea intelectuala moderna. Unul (Claudel) este un spirit religios (aproape mistic, auster, putin bigot!). Celalalt (Gide) e „nesupusul“ de profesie, cu gusturi „particulare“ (cum zic francezii pudici), provocator in arta si morala. In 1951 Gide moare si Claudel scrie in jurnal o fraza rea, cinica in legatura cu aceasta disparitie: „moralitatea publica va câstiga mult, iar literatura nu va pierde mare lucru“… Citind-o, ma gândesc: sa te fereasca Dumnezeu de asprimea spiritelor religioase! Iar când spiritul religios se intâmpla sa salasluiasca in sufletul unui scriitor, atunci se deschid larg portile iadului. Claudel, misticul, piosul, bigotul ii face in jurnal contemporanului sau Gide un portret in care otravurile se unesc cu asprele culori ale intunericului si esentele mlastinii: Gide este in aceasta combinatie: „un esprit en pente“, adica „un spirit mocirlos (…), o cisterna otravita“… De unde se poate trage incheierea ca marii creatori se iubesc, uneori, cu o ura grea sau se gratuleaza cu o sinceritate devastatoare…

    X
    Apropo de tirania opiniei publice. Montesquieu scrie undeva: exista doua feluri de tiranie: una reala, care consista in violenta guvernarii, si una de opinie care se face simtita atunci când cei care guverneaza iau decizii care socheaza modul de a gândi al unei natiuni… Câta dreptate are filosoful iluminismului se vede limpede si azi, in plin proces de mondializare, in societatea cunoasterii… A disparut, in societatile democratice europene, cel putin, marea tiranie (tirania guvernului), dar actioneaza foarte eficient tirania opiniei publice care, in fapt, este tirania unui grup care a reusit sa acapareze puterea. De cele mai multe ori prin intermediul media si cu ajutorul votului popular. O simtim mereu pe pielea noastra. O dictatura (tiranie) a prostului gust, un efort sistematic de a ne sufoca spiritul. Urmariti, va rog, seara de seara, timp de o saptamâna, pe analistii nostri politici si veti intelege mai bine acest proces… Ce-i grav este faptul ca individul nu prea are mijloace sa se apere. Este incoltit din toate partile. Devine, vrea, nu vrea, captiv. Un prizonier de lux al tehnologiei de vârf.

    X
    Jean Genet, acela pe care Jean-Paul Sartre l-a numit intr-o carte din 1952 „Sfântul Genet – comedian si martir“ este de parere ca ura este un factor esential pentru un creator. „Din ea se vor naste ideile noastre“, zice el. Ura, care va sa zica, este creatoare. Doar ura? Asa s-ar putea intelege lucrurile din aceasta propozitie, dupa mine, completamente falsa. Daca este asa cum spune Jean Genet si la radacina ideilor noastre sta, germinativa, lumina urii, atunci interpretarea lui Sartre este total mincinoasa pentru ca morala sfintilor se bazeaza nu pe ura, ci pe iubire. Cel putin in lumea crestina. Cum putem sa-l socotim pe omul care se bizuie in tot ceea ce scrie pe ura un martir, un sfânt?… Jean-Paul Sartre, care se crede un rationalist incoruptibil, ne trage pe sfoara…
    Dar este, ma intreb, ura rodnica, ies cu adevarat din ea marile noastre idei, ura sa fie starea de gratie a ideilor, anotimpul moral si spiritual când ideile merg in vârful degetelor? Daca ar fi asa, as abandona numaidecât literatura si, in genere, viata intelectuala. As interzice ideile ca sa pot condamna ura care, dupa mine, este fiica sterilitatii si a lipsei de caracter.