În 2024, multivalentul intelectual Remus Octavian Câmpean – matematician, romancier, poet, animator cultural – mi-a facilitat o escapadă de neuitat la Botoșani. Acolo avui revelația unui spațiu suprasaturat de cultură română. Printre importantele personalități născute în acea urbe sau în apropiere se numără Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, Grigore Antipa, Octav Băncilă, domnitorul Moldovei Grigore Alexandru Ghica, matematicianul Dimitrie Pompeiu, ilustrul inginer Elie Radu ș.a. De-a lungul vieții mele de septuagenar reușisem să vizitez (cel puțin fugitiv) majoritatea orașelor Moldovei din dreapta Prutului. Cu toate astea, nu-mi mai făceam speranțe de a vedea cândva, tot în zona botoșeneană, municipiul Dorohoi, ce își pierduse după a doua conflagrație mondială statutul de capitală de județ. Dar în primăvara 2026 această lacună din palmaresul meu geografic a fost eliminată.
Motivația voiajului o constituia revederea cu Iulian Florea. Un impetuos moldovean, originar din Ținutul Herței – minuscul teritoriu de peste Prut, devenit sovietic în urma sinistrei antante dintre Germania hitleristă și URSS. În perioada liberalizării gorbacioviene și a emancipării românilor din URSS, Iulian a reușit să se mute în România. Experiența sa profesională, în postura de cameraman la studioul de film Moldova din Chișinău, precum și la Televiziunea din aceeași capitală de republică sovietică, l-a ajutat să-și afle un serviciu similar la TVR Cluj. Notez că această instituție din epicentrul Transilvaniei a fost înființată quasi-spontan imediat după eliberarea din decembrie 1989, odată cu repunerea în drepturi a prestigiosului Radio Cluj (după desființarea studiourilor teritoriale în 1985). Întâiul director al TVR Cluj a fost poetul de primă generație „echinoxistă” Horia Bădescu, devenit ulterior director al Centrului Cultural Român de pe lângă Ambasada română din Paris.
Spre finele secolului trecut, în perioada directoratului lui Ioan Mușlea, Iulian Florea avea să dezvolte o fructuoasă colaborare cu pictorița și teleasta Carmen Cristian, în special prin realizarea unor antologice filme documentar-artistice dedicate școlii contemporane române de arte vizuale. Dar efervescența artistică a perioadei istorice le oferea celor doi condiții favorabile și pentru extinderea sferei tematice. În mod firesc, preocupările industriosului tandem creativ aveau să se intersecteze cu cele ale subsemnatului. Carmen Cristian jucase un rol decisiv în biografia mea de jazzolog, ca producătoare a emisiunilor bilunare Eseu Jazz pe care le-am inițiat împreună în 1980 la Radio Cluj. După 1989 aveam să le continuăm timp de încă un deceniu și un lustru (cinci ani – n. red.), adăugându-le și un pandant video, intitulat Jazzorelief – emisiune produsă tot de Carmen pentru TVR Cluj (cu difuzări și pe TVR2 sau TVR3). Asocierea virtuozului cameraman Iulian Florea la inițiativele noastre teleastice a generat rezultate remarcabile. Nu doar prin calitatea superioară a materialelor filmate pentru respectivele emisiuni, ci și prin crearea unor „producții camerale” inspirate de interferențele dintre diverse arte (muzică, dans, poezie, arhitectură, teatru etc.) și chiar a unor tentative cinematografice în formatul documentarului-artistic de mediu sau lung-metraj. Frumoasei conlucrări cu Carmen și Iulian am reușit să-i asociez și câteva remarcabile personalități cu care întrețineam prețioase relații de amiciție: compozitorul Cornel Țăranu, jazzologii Florian Lungu, Ioan Mușlea, Zsolt György, jazzmenii Harry Tavitian, Corneliu Stroe, Dima Belinski, coreografa Livia Tulbure, muzicologii Francisc László și Oleg Garaz, prim-balerina Anca Opriș, cineastul Alex Huppert, regizorul Horațiu Mihaiu…
Tribulațiile vieții au făcut ca în primele două decenii ale secolului XXI, Carmen Cristian să locuiască în Africa de Sud, de unde s-a repatriat aproximativ în urmă cu cinci ani. Între timp însă, Iulian Florea se pensionase și – în 2012 – se retrăsese la Dorohoi, adică la mică distanță de miticul tărâm natal al Herței (unde încă mai trăiește sora sa). Din păcate, condițiile în care a avut loc pensionarea nu au ținut cont de performanțele profesionale excepționale învederate de cameramanul venit la Cluj de peste Prut. Carmen fusese martoră nemijlocită a incontestabilei contribuții a acestuia la elevarea ținutei estetice a producțiilor televiziunii clujene, la relevarea și cizelarea (fie și indirectă) a unor talente autohtone, precum Cătălin Ștefănescu, Octavian Dohotaru, Dan Curean, Andrea Ghiță, Aurora Runcanu, Alex Marius, Tiberiu Pintican. Revenită la Cluj, Carmen a aflat cu stupoare despre situația materială deplorabilă – s-ar putea zice, ascetică – în care trăiește actualmente Iulian Florea. E suficient de știut că nu-și poate permite nici măcar să viziteze, pe speze proprii, urbea în care locuise mai bine de două decenii și unde participase la înflorirea culturii clujene, diseminând cu generozitate cunoștințele acumulată în anii săi de formare (ce includeau și întâlnirea cu genialul regizor Andrei Tarkovski, în 1967, anul când acesta se implicase în realizarea unui film regizat de Alexander Gordon la studioul Moldova Film). Teleasta de aleasă ținută moral-profesională Carmen Cristian mărturisește că Iulian Florea a exercitat o reală influență formativă asupra echipei redacționale de la TVR Cluj, încă neexperimentate, dar pline de avânt, din anii de început ai noii instituții. Și nu era vorba doar de elementele tehnice specifice profesiunii de operator de imagine/ cameraman, ci de o întreagă viziune estetică, incluzând rolul și psihologia imaginii, modul de documentare, însăși atitudinea față de cameramani etc.
La un moment dat, printre junii aspiranți la o carieră în domeniul vizualului se aflase și Adina Marcu Pașca. Ca jună cu aspirații culturale, a făcut cunoștință cu Iulian Florea și cu Carmen Cristian. Ambii i-au fost îndrumători de practică studențească, pe când era studentă la Facultatea de Jurnalistică a principalei Universități clujene (UBB). O etapă de care cei trei implicați își amintesc cu multă afecțiune. În prezent, Adina conduce Asociația pentru Performanță și Cultură din Cluj. Printre acțiunile caritabile întreprinse de APC se înscrie și un triplu parteneriat cu Școala din comuna Hilișeu-Horia, Primăria Hilișeu-Horia și Centrul comunitar de zi din satul Hilișeu-Cloșca – toate situate nu departe de Dorohoi. Activitățile APC au în vedere dinamizarea vieții comunitar-culturale a copiilor de vârstă școlară (în principal pre-adolescentină), care își duc viața în acest spațiu periferic al țării. Din câte am înțeles, comunicarea se întâmplă și prin zoom (popularizată îndeosebi în perioada epidemică, de tristă amintire globală), însă momentele de maxim interes le constituie întâlnirile directe. Așa se face că mult-dorita noastră revedere cu Iulian Florea s-a materializat în combinație cu un Program de educație activă efectuat la fața locului, în ospitalierele localități prutene.
Magnificul (dar solicitantul) traseu dintre Transilvania și Moldova, via Vatra Dornei, a fost parcurs cu microbuzul Asociației Active HUB. Centrul comunitar nou-nouț, unde s-au ținut activitățile, avea un aspect atrăgător, comparabil cu reușitele arhitecturii scandinave profilate pe domeniul social. Însă principala surpriză au reprezentat-o înșiși copiii – atenți, receptivi, vivanți, ageri, atașanți, afabili… E uimitor cum Adina Marcu Pașca și apropiații ei – familia Garbo, tânăra medicinistă Simina Iuga, împreună cu voluntarii locali – profesoarele Gabriela Munteanu, Ramona Iulia Ciuchea, Eliza Munteanu, generoasa familie Lidia & Marius Ciovică – au reușit să concentreze în intervalul restrâns al unui final de săptămână o multitudine de activități relevante – alcătuirea de către elevi a unei expoziții, împreună cu un concurs de titluri și proiecte de afiș, un Club de limbă engleză, concurs de cultură generală, moment teatral, joc de mimă, jocuri de mișcare. Certamente, peste ani, mulți dintre actualii elevi își vor reaminti cu plăcere de asemenea experiențe conviviale, apte să-i extragă din terifianta solitudine a ecranelor electronice.
O adevărată revelație a fost pentru mine însăși blânda urbe moldavă, cu relieful ei colinar și o serie de splendide edificii (însuși hotelul unde am locuit își justifica denumirea: Splendid!). Noaptea, zona centrală e feeric luminată, dominată de eleganta clădire a Primăriei, concepută în urmă cu 125 de ani de inginerul arhitect Inginio Vignali de la Iași (din păcate, pe internet nu am detectat informații despre biografia, prezumtiv italo-română, a acestuia). Principalul monument arhitectural al urbei este biserica Sfântul Nicolae Domnesc, ctitorită de Ștefan cel Mare în anul 1495 și edificată în genuin stil moldav. Impozanta clădirea barocă a fostei prefecturi județene Dorohoi adăpostește două muzee cu profiluri aparte – de științe ale naturii și de arte decorative.
Presat de timp, am optat pentru vizitarea Muzeului memorial George Enescu, înființat în 1957, la doar doi ani după decesul muzicianului nostru de rang universal. El se născuse lângă Dorohoi, în satul Liveni, ca ultim și unic supraviețuitor dintre cei opt copii ai familiei Costache și Maria Enescu. După mutarea părintelui său în această casă, George a vizitat-o în repetate rânduri. Pe pianul marca Pleyel (fabricat în 1838 și achiziționat de la Viena) Enescu a lucrat la compunerea Simfoniei a III-a în Do major, Op. 21 și a Cvartetului de coarde nr. 2 în Sol major, Op. 30. Distinsa muzeografă Livia Alexia, custode al instituției din 2002, ne-a prezentat interesantele exponate ale casei memoriale, ce reconstituie ambianța familială, ca parte integrantă a atmosferei inspiratoare a ținuturilor natale.
Descinderea în această autentică fărâmă de univers enescian mi s-a părut cu atât mai emoționantă, cu cât insubstituibilul meu ghid printre arcanele artei muzicale fusese Cornel Țăranu. Liderul valoroasei școli de compoziție de la Academia Națională de Muzică din Cluj mi-a dezvăluit fascinația sa pentru opera lui Enescu – la a cărei cercetare și difuzare contribuise, inclusiv prin completarea unor partituri neterminate. Printre asemenea acțiuni s-a numărat și recuperarea quasi-arheologică a oratoriului enescian Strigoii, pornind de la poemul lui Eminescu din 1876. Schițele lucrării – pierdute după conceperea sa în 1916 – au fost reasamblate de Țăranu. Grație dânsului am trăit momente de neuitat, atunci când a binevoit să-mi devoaleze partiturile-manuscris ale lui Enescu. Păreau niște conglomerate aparent indescifrabile de portative și note cu contururi erodate sub acțiunea timpului… A fost tulburător să revăd scrisul enescian (încâlcit, precum al părintelui meu, de profesiune medic) în muzeul din Dorohoi. Mai mult ca sigur că, dacă nu s-ar fi stins din viață în 2023, compozitorul clujean – hiperactiv până la finele vieții – s-ar fi bucurat să ne însoțească într-un asemenea voiaj sentimental la sursele geniului enescian…