Într-un interviu acordat celor de la The Hollywood Reporter, François Ozon explică alegerea subiectului său cinematografic cu o detaşare specifică sexului masculin (care, totuşi, aparţine minorităţii gay), spunând că multe femei au fantezia de a se prostitua. De asemenea, discuţia cu Ozon ajunge până în punctul în care acesta afirmă că el ar fi putut să fie noul Lars von Trier, mai ales dacă ar fi vorbit şi despre nazişti, şi că aceste două subiecte – nazismul şi prostituţia – ar fi putut fi foarte importante (pentru cariera lui cinematografică, dacă bine traduc spusele sale). Anul trecut la Cannes, adică înaintea lui von Trier, Ozon a stârnit mici controverse în rândul criticilor care au studiat filmul dintr-o perspectivă feministă. Bineînţeles, criticile îşi au rostul, mai ales că Ozon tinde să exagereze, făcând afirmaţii generale, şi, totodată, să-şi contrabalanseze convingerile prin faptul că filmul arată exact opusul spuselor sale.
Asta pentru că, Jeune & Jolie ilustrează portretul unei fete de 17 ani, Isabelle (Marine Vacth), care începe să se prostitueze, fără să ne lase să observăm o conexiune reală între profilul psihologic al acesteia şi probleme de altă factură din existenţa ei. La urma urmei, viaţa lui Isabelle pare a fi încărcată cu tot felul de evenimente frumoase, precum dineurile în familie, plajele însorite din apropierea casei de vacanţă, părinţi nu foarte exigenţi, iar problemele cu banii nu există. Motivele pentru care fata ar face acest lucru nu par a fi puse la îndoială de către mediumul cinematografic şi nici de către creatorul ei. Excepţie face scena în care Isabelle ajunge să vorbească cu psihologul ei, spunându-i, în treacăt, şi prin gros-planuri nesemnificative, cum că cel mai mult o fascina ideea de a se întâlni cu aceste persoane necunoscute, de a le auzi vorbind, de a-şi crea în minte diverse scenarii. Dincolo de faptul că tatăl ei biologic îşi face simţită prezenţa doar prin suportul financiar, gesturile şi comportamenul crud al personajului (actriţei) conturează o tulburare de personalitate, prin puseurile romantice pe care le are faţă de anumiţi membri şi prieteni ai familiei şi prin pretinderea virginităţii şi purităţii în faţa colegei sale. Chiar şi aşa, acestea nu sunt decât nişte mofturi adolescentine, după cum afirmă tare şi răspicat titlul filmului. De aceea, naraţiunea comportamentală a filmului ar fi trebuit să reflecte, subtil, locul de provenienţă a puseurilor respective. Altfel, făcând o corelaţie cu lumea care o înconjoară pe protagonistă, filmul vorbeşte despre şi arată în toată splendoarea sa burghezia franceză, alcătuită în mare parte din oameni precum părinţii lui Isabelle, care îşi permit, alături de alţi prieteni, să fumeze joint-uri cât timp copiii „se pregătesc să se culce“; aceeaşi părinţi reacţionează destul de neverosimil, adică în spiritul unei iluminări parentale în concordanţă cu „vremurile“ adolescenţilor, atunci când află că fata lor se prostituează. Cu alte cuvinte, frânturi ale comportamentului protagonistei se justifică în momentul în care acceptăm că descoperirea sexualităţii sale nu trebuie să meargă dupã principiile ipocrite impuse de către societatea burgheză.
Mergând pe firul comportamental, Ozon nu renunţă, din păcate, la aşa-zisul cinema voyeurist sau, mai bine spus, la cele câteva cadre de tip voyeurist în care cine-ochiul ar trebui să fie capabil să surprindă conexiuni invizibile ale elementelor şi ale relaţiilor dintre personaje. Începutul filmului, cu personajul necunoscut care o spionează pe Isabelle cu un binoclu, îl surprinde, în fapt, pe fratele fetei care urmăreşte sânii, mişcările şi unduirile corpului acesteia. Chiar şi aşa, ştafeta spionărilor pe parcursul filmului, de la frate la soră, de la soră la frate şi de la tată vitreg la cei doi copii, nu capătă o altă importanţă decât cea de a contura un anumit tip de convieţuire burgheză, de tip libertate & non-intimitate. O altă linie de discuţie susţinută de-a lungul naraţiunii comportamentale ar fi că Isabelle devine un substitut al aparatului ideologic şi chiar şi după ce încetează a se mai întâlni, pe furiş, cu bărbaţi, realizează că statutul de jucărie sexuală îi produce mai multă plăcere decât o relaţie romantică cu un băiat de vârsta ei. Trecând peste mai multe praguri de eroticizare ideologică, generalizarea nefondată a regizorului atinge apogeul atunci când Isabelle se întâlneşte în aceeaşi cameră de hotel cu soţia unuia dintre partenerii ei. Artificialitatea generalizării este notabilă în momentul în care bătrâna, cu un soi de melancolie şi atracţie stranie faţă de fata cu care soţul ei se culca, îi oferă frânturi din „înţelepciunea“ sa de-o viaţă şi îi mărturiseşte că i-ar fi plăcut să experimenteze, la un moment dat, în tinereţea sa, câte ceva din „tainele prostituţiei“.
Isabelle a lui Ozon nu este o nimfomană ca Joe a lui von Trier, pentru că, pe de-o parte, nu pare a da de înţeles că suferă de o dependenţă de sex şi, pe de altă parte, nici că s-ar bucura prea mult de plăcerile carnale. Pentru că motivaţiile ei interioare nu sunt la fel de bine punctate precum generalizările „nu foarte“ feministe ale regizorului, pot spune că Isabelle este un soi de copil teribil burghez, aşa cum este şi creatorul ei“.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 467