Iubirea de neam

Intru într-un supermarket. Trec printre rafturi să caut ce-mi trebuie. „Nu pune mâna, Ionele“, aud în spatele meu. Întorc capul. Ionel, de vreo cinci ani, numai ochi albaştri, numai bucle blonde. Înaintează, însoţit de o femeie tânără. Maică-sa, presupun. Când ajunge în dreptul meu, îl mângâi pe cap. „Frumos copil!, îi spun maică-sii. M-am întors, fiindcă v-am auzit vorbind româneşte“.
Femeia îşi ia copilul de mână şi-l trage din dreptul meu. Face figură de gheaţă. Mă uit la ea cu curiozitate. Oare ce i-am făcut spunându-i că are copil frumos? Nu mă priveşte în faţă. Se face că îşi caută ceva în poşetă. Pot s-o analizez. Pare o fetişoară de prin nordul Moldovei. Una dintre multele neveste de moldoveni care lucrează în Atena în construcţii. Nu prea şcolită. Îmbrăcată „modern“, adică bălţat, aşa cum le place lor, celor cu şcoală puţină şi cu bani câştigaţi din greu. Mă uit la ei cu simpatie. Copilul are ochii cât cerul. Maică-sa, nici urâtă, nici frumoasă, dar îmbufnată foc.
„De când sunteţi în Atena?“, încerc să sparg gheaţa. ştiind că de la această întrebare pot înainta în discuţie, despre anii grei, despre criză, despre lucru, despre plata la zi şi aşa mai departe. Femeia nu-mi răspunde. Copilul ar vrea să spună ceva. „Vino-încoace, Ionele, îi spune maică-sa, nu vorbi cu românii“.
Rămân cu gura căscată. Adică de unde filozofia asta pe capul ei? Adică prin ce anume i-aş fi stricat eu, vezi Doamne, imaginea, numai pentru că sunt româncă? Remigrarea românilor este aici un proces la ordinea zilei. De unde doar acum câţiva ani erau mulţi, acum se întorc pe capete. Întâlnirea cu ei nu mai este un fapt cotidian. Să intri în vorbă cu cei din neamul tău atunci când eşti într-o ţară străină este un lucru cât se poate de obişnuit. Sau, poate, obişnuit la alte popoare. Ţin minte că în urmă cu vreo treizeci de ani, pe scările de la Poşta din România, soţul meu a auzit pe cineva vorbind greceşte. Unii din Brăila, care încercaseră să revină în ţară, dar le lipsea o hârtie de pe nu ştiu ce insulă ca să-şi completeze dosarul de emigrare. Soţul meu, la întoarcerea în Atena, a plecat pe insulă. Le-a făcut rost de hîrtie. Oamenii s-au întors după două generaţii în ţara lor. După vorbirea aceea de pe scările Poştei din Bucureşti, ei zic acum că suntem neamuri. Nu suntem. Doar că vreau, nu vreau, sunt tratată de toată familia lor din Salonic drept rudă apropiată.
În anii de început ai emigraţiei mele în Olanda, ştiu că mă opream şi vorbeam pe stradă cu oamenii veniţi din fostul bloc socialist. Nu eram din acelaşi neam, dar ne unea o experienţă istorică comună. Ne înţelegeam unii pe alţii, ne consultam asupra greutăţilor pe care le înfruntam, eram oarecum „printre ai noştri“. Mi s-a întâmplat să văd în Buenos Aires întâlnindu-se oameni din fostele republici sovietice. Nici măcar ruşi. Doar aparţinând Uniunii. Se opreau, vorbeau, se informau unii pe alţii despre una şi alta, îşi dădeau numerele de telefon pentru întâlniri viitoare. Şi ţin minte şi sentimentul de aparteneţă pe care l-am avut într-o seară la Beijing, la un teatru în care erau în jur de cinci mii de oameni, când plasatoarea a adus în primele rânduri, unde aveam locurile, un grup de americani. Printre cei cinci mii de asiaţi cu ochii oblici eram singurii cu altă conformaţie. Eram cu toţii tare departe de ţările noastre. Şi când eşti în medii atât de diferite de cel pentru care ai fost programat, ai sentimentul pierderii de sine. Aşa că ne-am salutat cu americanii aceia pe care nu-i văzusem niciodată până atunci şi aveam şi convingerea că nu-i vom mai vedea niciodată, ne-am strâns mâinile, doar că nu ne-am îmbrăţişat, pe simplul motiv că eram noi, cei vreo cinci-şase, singurii care nu aveam ochii oblici.
N-am să înţeleg niciodată de unde până unde a apărut la români această „înţelepciune“ că nu e bine să te amesteci în străinătate cu cei din propriul tău neam. Femeia pe care am întâlnit-o în supermarketul din Atena nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani. Era deci născută în vremea de după dictatură. Nici în acele timpuri, ca să fiu sinceră, nu mă ispitea tâmpita suspiciune pe care o cultivau cercurile din exil cum că jumătate, trei-sferturi, dacă nu chiar 100% dintre românii aflaţi peste graniţe sunt securişti. Vremurile au dovedit că mulţi dintre cei suspectaţi nu erau, iar cei care erau cu adevărat pot fi regăsiţi acum, oameni ai marelui capital internaţional. De care să te fereşti mai întâi? Ba uite că nu m-am ferit de nimeni, mi se părea că le fac o concesie suspectându-i, dă-i naibii de amărâţi, îmi spuneam, dacă numai în modul ăsta nenorocit ştiu ei să trăiască, ce pot face eu altceva decât să nu mă las intimidată? Aşa că nici atunci, în vremurile nefericite, mulţi dintre noi nu afişam politica izolării şi a dispreţului de neam. De unde până unde o fetişoară din Moldova, născută după anii ‘90, să prindă acum un asemenea parapon şi să nu mai vorbească cu nimeni din ţara ei?
Trebuie să recunosc că am mai auzit asemenea istorii. Unii mi le spuneau ca pe un compliment. Că, vezi Doamne, cu mine vorbesc, dar cu alţi români, niciodată. Tot de la ei am aflat că, de fapt, cu asemenea filozofii se pleacă din ţară. Că, aşadar, în ţară sunt sfătuiţi că, dacă vor să le meargă bine, să se lepede de identitatea lor. Acum, de oportunism nu ne poate absolvi nimeni. Că întotdeauna am dat-o pe partea celui pe care l-am crezut noi mai puternic o dovedeşte întreaga istorie. Deci aplecarea în faţa străinului mă tem că ne stă în sânge. Dar sila şi frica de cel din acelaşi neam?
Nu sunt istoric şi îl invidiez pe profesorul Boia pentru buna lui judecată pe seama unor elemente care, după cum dânsul însuşi o spune, nici nu ştim dacă sunt adevărată istorie sau pur şi simplu interpreatrea ei. Mă lansez totuşi într-o supoziţie: nu cumva suntem oare un popor prea tânăr, a cărui conştiinţă naţională nu s-a format încă? Nu cumva „sorbirea“ aceea cu care am secat noi la un moment dat Milcovul a venit după prea multe secole în care românul din Ţara de Sus l-a tăiat pe românul din Ţara de Jos, afiliaţi în această trădare de neam, ba unii, ba alţii, cu toţi străinii?
Fata cu costumaţie bălţată şi copilul bălai din supermarketul din Atena sunt departe de asemenea frământări. Ei, doar ce au venit de pe plaiurile frumoasei Moldove înarmaţi până-n dinţi cu convingerea că în străinătate nu trebuie să vorbeşti cu românii. Unii dintre cei de la care am mai auzit această filozofie aveau chiar un termen şi mai grăitor pentru iubirea noastră de neam: „să te înhăitezi“ spuneau ei.