Sari la conținut
Autor: ALEXANDRU RACU
Apărut în nr. 520

Istoria tranziţiei văzută din perspectivă polanyiană

    Cornel Ban, Dependenţă şi dezvoltare: Economia politică a capitalismului românesc, Editura Tact, Cluj, 2014

     
    Cadrul teoretic polanyian
    Înainte de a rezuma pe scurt principalele etape ale acestei istorii a capitalismului românesc, aşa cum sunt prezentate ele de către autor, se cuvine să ne aplecăm asupra cadrului teoretic al volumului – bazat pe gândirea lui Karl Polanyi. Teza lui Polanyi din Marea transformare: Originile politice şi economice ale epocii noastre (traducere în română la Editura Tact, Cluj, 2013) este aceea că, departe de a reprezenta o ordine naturală sau spontană, economia capitalistă este rezultatul acţiunii programatice a statului. Controlat de clasele avute ale societăţi, statul purcede în zorii modernităţii capitaliste la „dezîncastrarea“ economiei din societate, răsturnând astfel, printr-un proces coercitiv ce pe drept cuvânt poate fi descris drept revoluţionar, ordinea caracteristică tuturor societăţilor premoderne, ordine ce presupune încastrarea socială a economicului. Eliberat de constrângerile sociale, economicul suveran transformă substanţa umană a societăţii şi natura ce îi serveşte drept suport celei din urmă în mărfuri a căror tranzacţionare pe piaţa liberă este ghidată strict de logica maximizării profitului. Din acest motiv, susţine Polanyi, „ideea unei pieţe autoreglate implică o utopie desăvârşită. O astfel de instituţie nu poate exista pe timp nedeterminat fără să anihileze substanţa umană şi naturală a societăţii; ea ar distruge fizic omul şi i-ar transforma mediul în pustietate. În mod inevitabil, societatea şi-a luat măsuri de protecţie“. Aceste măsuri de protecţie sunt rezultatul mobilizării forţelor sociale confruntate cu spectrul eroziunii sociale generat de impactul dezîncastrării economicului. Şi deşi aceste mişcări pot fi de stânga sau de dreapta, la fel cum pot fi democratice, asemeni social-democraţiei şi creştin-democraţiei postbelice, sau totalitare, asemeni naţional-socialismului sau comunismului sovietic, în ultimă instanţă toate împărtăşesc acelaşi obiectiv: reîncastrarea economicului în social şi, implicit, reafirmarea primatului politicului în raport cu economicul. Abia în lumina acestui fapt înţelegem la ce se referă autorul atunci când vorbeşte despre „tensiunile inerente dintre societatea democratică şi cea de piaţă“, cu toate că, întrucât contramişcările sociale generate de mişcarea iniţială de instituire a ordinii capitaliste nu sunt toate democratice, este poate mai potrivit să vorbim, în sens larg, despre tensiunile inerente dintre piaţă şi societate. Ocultarea acestei tensiuni, precum şi ocultarea diferenţei dintre formele democratice şi cele totalitare de reîncastrare a economiei reprezintă probabil principalele dispozitive pe baza cărora funcţionează ideologia neoliberală. Dacă în primul caz sistemul capitalist-liberal este înfăţişat ca sistemul prin excelenţă democratic în care poţi să faci ce vrei şi în care nu te îmbogăţeşti doar dacă nu vrei, în cel de-al doilea caz ajungem la teza conform căreia, prin impunerea de politici redistributive şi intervenţioniste, majorităţile democratice distrug, odată cu piaţa autoreglată, şi democraţia. „Drumul către servitute“, pentru a-l parafraza pe Hayek, începe cu opoziţia societăţii faţă de autoreglarea economiei, democraţia putând fi salvată de ea însăşi doar printr-o politică economică ce se menţine cât mai aproape de zona fundamentalismului de piaţă. Înţelegem astfel felul în care contextul postcomunist al tranziţiei de la totalitarism la democraţie a favorizat deturnarea imaginarului democratic născut în zilele Revoluţiei din decembrie în favoarea proiectului neoliberal, aspect discutat de autor asupra căruia vom reveni în cele ce urmează. În fine, înţelegem şi de ce, în condiţiile în care pretenţiile ideologiei neoliberale sunt demontate de perspectiva istorică în care se înrădăcinează analizele polanyiene, diseminarea şi perpetuarea ideologiei neoliberale depinde de reprezentări mitologice ale istoriei locale şi occidentale, care altminteri nu sunt legate în mod inerent de nucleul dur şi pretins ştiinţific al neoliberalismului.
    Conform analizei polanyiene, tensiunea dintre piaţă şi societate sau raportul dintre mişcare şi contramişcare este ceea ce defineşte dinamica istorică a societăţilor moderne, a căror evoluţie este comparată de Cornel Ban cu balansul unei pendule. Astfel, dacă „la mijlocul secolului al XIX-lea pendula a bătut în direcţia“ integrismului pieţei, începând cu anii ’70 ai secolului al XIX-lea pendula bate în sens opus: intrăm într-o perioadă de reîncastrare a economicului sub presiunea societăţii, perioadă care ia sfârşit cu revoluţia neoliberală de la finele anilor ’70 ai secolului trecut, „revoluţie al cărui sfârşit“, în ciuda marelui şoc financiar din 2008 şi al mobilizărilor sociale care i-au urmat, „nu se întrezăreşte degrabă“ (pp. 11-12). Polanyi studiază emergenţa capitalismului concentrându-se pe cazul originar britanic, însă dinamica elementară a acestui caz-şcoală este reprodusă, desigur, cu variaţii locale, în toate societăţile care adoptă modelul liberal. Ceea ce este mai important, iniţiată în centrul lumii capitaliste, „marea transformare“ atrage în angrenajul ei societăţile periferice prin mijloace care, la fel ca şi instituirea originară a capitalismului, au prea puţin sau nimic în comun cu autodeterminarea democratică, cristalizându-se astfel relaţii de tip centru-periferie. Or, societăţile de la periferie pot fi înţelese în mod corespunzător doar atunci când sunt înţelese în cadrul contextului global din care fac parte şi prin prisma evoluţiilor istorice de lungă durată, atât cele locale cât şi cele globale. Integrarea microperspectivei în macroperspectivă reprezintă unul din principalele merite epistemologice ale cărţii, care corectează astfel mult răspândita eroare de optică ce sfârşeşte în poveşti deloc inocente cu ţărani leneşi şi beţivi vs. occidentali harnici şi civilizaţi. Condiţia periferică, subliniază autorul, este o condiţie de dependenţă, asociată fie cu subdezvoltarea – cazul dependenţei clasice, în care o ţară importă tehnologie şi exportă produse agricole, materii prime şi hidrocarburi –, fie cu dezvoltarea dependentă, cazul economiilor semiperiferice unde creşterea economică este cel mai adesea asociată cu regresul social şi ecologic, cu pierderea autonomiei decizionale şi cu expunerea crescută la şocurile financiare, aceasta fiind, conform autorului, şi situaţia în care se află România în momentul de faţă.
    Ţările de la periferie, subliniază Cornel Ban, sunt puse în faţa unei alegeri: pe de o parte, adoptarea modelului liberal clasic de tip laissez-faire, pe de altă parte opţiunea dezvoltaţionistă. În cel de-al doilea caz, încălcând principiile ortodoxiei liberale printr-o politică bazată pe subvenţii, măsuri protecţioniste şi credit de stat, statul se angajează direct într-un program de industrializare menit să mute ţara de la periferia capitalismului în centrul acestuia. Dacă istoria consemnează o serie de reuşite depline sau doar parţiale ale acestor proiecte, exemplul clasic fiind Coreea de Sud, autorul subliniază că succesul proiectelor dezvoltaţioniste nu este garantat, depinzând în schimb de existenţa unui aparat de stat puternic şi competent care are parte de „suficientă autonomie de gândire şi acţiune în raport cu capitaliştii“ ce beneficiază de sprijinul statal. „În scenariul cu stat slab şi capitalişti puternici“, notează Ban, „tipic multor state africane şi latino-americane, după unele succese iniţiale, protecţionismul şi subvenţiile au întărit doar privilegiile capitaliştilor locali, plafonând dezvoltarea industrială şi accentuând polarizarea socială“ (p. 214). Istoria economică a României prezentată în volum, pe care o voi rezuma în cele ce urmează, este practic o istorie a oscilării între cele două modele economice, cu menţiunea că anii de glorie ai dezvoltaţionismului românesc s-au petrecut în contextul unei economii planificate de stat şi fundamentate oficial pe ideologia marxist-leninistă.
    De la Tratatul de la Adrianopol şi până în zilele noastre
    Începută odată cu liberalizarea comerţului dintre Ţările Române şi Europa Occidentală, ca urmare a Tratatului de la Adrianopol, integrarea României în sistemul capitalist internaţional se împarte, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, într-o primă perioadă caracterizată de adoptarea modelului liberal clasic în economie şi o a doua perioadă ce debutează odată cu sfârşitul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea şi este caracterizată de tentativa de a ieşi din dependenţă prin proiectul dezvoltării unei industrii şi a unei burghezii naţionale. Pentru autor, sub aspect economic, rezultatele acestei prime etape a dezvoltaţionismului românesc sunt mai degrabă modeste în timp ce „dosarul dezvoltării sociale a ţării era pur şi simplu dezastruos“ (pp. 33-35). Potrivit autorului, rezultate mult mai spectaculoase aveau să se obţină, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere social, în timpul perioadei comuniste, când „decalajele de dezvoltare se reduc semnificativ pentru prima dată“. Însă dincolo de „<enormele costuri> umane şi de mediu“ ale „naţional-stalinismului“, mai ales cele din „<perioada incipientă> a acestui proiect“ (pp. 252-253), spre sfârşitul anilor ’70, datorită unei combinaţii de circumstanţe interne (investiţii nesustenabile în proiecte industriale cu caracter energofag) şi externe (creşterea preţului petrolului cuplată cu creşterea preţului creditării la nivel internaţional), sistemul socialist intră în criză. Cu toate acestea, trauma socială a anilor ’80 şi, ca urmare, modul spectaculos în care avea să se prăbuşească socialismul românesc singularizează România în contextul Europei de Est datorită încercării lui Ceauşescu, situate la intersecţia dintre eroism şi demenţă, de a salva sistemul care până atunci se bucurase de o largă susţinere socială. Mai precis, constrâns să facă apel la creditarea occidentală, pentru a-şi salva proiectul de dezvoltare industrială lovit de creşterea preţului petrolului, chiar atunci când ridicarea ratei dobânzii de către Federal Reserve a lovit toate ţările periferice debitoare, Ceauşescu a ajuns în cele din urmă în pragul intrării în incapacitate de plată, moment în care, potrivit lui Cornel Ban, în faţa lui s-au aflat trei posibile soluţii. Primele două erau negocierea unei reeşalonări a datoriei sau declararea oficială a falimentului. Prima variantă presupunea, la fel ca în cazul altor state, inclusiv din cadrul Pactului de la Varşovia, ca statul român să accepte directivele de politică economică ale FMI, fapt care contrazicea componenta naţionalist-suveranistă a ideologiei ceauşiste. Cea de-a doua variantă ar fi reprezentat recunoaşterea oficială a eşecului celei de-a doua componente a respectivei ideologii, în speţă dezvoltaţionismul. Or, dat fiind faptul că scopul său era să demonstreze că se poate, Ceauşescu a ales cea de-a treia soluţie, anume emanciparea definitivă de dependenţa faţă de Occident prin opţiunea pentru o plată accelerată a datoriei, fapt unic în fostul lagăr socialist şi posibil doar datorită unui program brutal de austeritate cu consecinţe sociale devastatoare (pp. 58-59): „între 1981 şi 1989“, atât „aprovizionarea cu alimente de bază“, cât şi „producţia de bunuri de consum <au> fost aproape <înjumătăţite>“ (p. 68), răstimp în care Ceauşescu continua, în mod de-acum „patologic“, să dezvolte proiecte industriale din start falimentare şi să construiască edificii faraonice precum Casa Poporului (p. 73). Ban creditează pierderea sprijinului popular de către regim, ce avea să se concretizeze în mobilizarea populară din decembrie ’89, ca factor determinant care avea să ducă la căderea regimului comunist, subevaluând astfel alte variabile precum contextul geopolitic sau interesul elitelor din cadrul aparatului de stat şi de partid, aceasta fiind una din cele câteva teze secundare ale cărţii care ar necesita probabil o argumentare mai substanţială.
    Dat fiind faptul că perioadei dintre 1829 şi 1989 i se dedică doar două capitole, sau o treime din carte, restul fiind dedicat perioadei postdecembriste, putem concluziona că adevăratul interes al lui Cornel Ban este reprezentat de transformările economice din această perioadă, primele două capitole reprezentând practic un preambul la studiul detaliat al ultimilor douăzeci şi cinci de ani. Din analiza autorului reiese că momentul-cheie al perioadei postdecembriste, ce pecetluieşte în mod irevocabil traiectoria economică şi geopolitică a României, este reprezentat de alegerile din 1996. Alegerile din 1996, care aduc la putere alianţa dintre CDR şi USD, pun capăt experimentului neodezvoltaţionist din timpul guvernării Văcăroiu şi marchează ruptura, deopotrivă definitivă şi brutală, cu combinaţia de suveranism şi (neo)dezvoltaţionism care încă menţinea România, la jumătatea anilor ’90, în afara globalizării neoliberale, diferenţiind-o de asemenea de celelalte state din Europa de Est. În mod clar, cu toate că îi evidenţiază defectele datorită cărora avea să şi naufragieze la alegerile din 1996, Cornel Ban nu reuşeşte să-şi ascundă o anume simpatie faţă de proiectul neodezvoltaţionist pe care îl reprezintă guvernarea lui Nicolae Văcăroiu, probabil cel mai simpatic (sau hai să zicem cel mai puţin antipatic) personaj din setul de decidenţi politici ale căror acţiuni sunt analizate în carte. Fundamentată pe programul economic elaborat de o serie de economişti din vechea gardă (cine oare mai ştie astăzi ceva, dacă a ştiut vreodată, despre Comisia Postolache?), pe care Cornel Ban îi salvează de la o injustă anonimitate postumă, şi beneficiind de un sprijin politic de care fosta guvernare, debarcată ca urmare a unor tendinţe reformiste cu caracter mai radical, nu avusese parte, guvernarea Văcăroiu se bucură, potrivit autorului, de nişte reuşite destul de consistente: „<rată> de creştere a PIB (…) la fel de înaltă“ precum „cea a statelor postcomuniste care au suferit strategii de tranziţie neoliberale (Polonia, Ungaria, Republica Cehă) (…), pierderea locurilor de muncă“ fiind însă „mai puţin dramatică“ decât în aceste state; „calificativ relativ mare (B+)“ din partea „<agenţiilor> de rating“ etc. (p. 152). Reuşitele sunt cu atât mai remarcabile cu cât ele vin pe fondul presiunilor constante exercitate de FMI, inclusiv prin intermediul BNR, devenită de timpuriu o instituţie neoliberală din cadrul statului român, ce fusese „recrutată“ de FMI, presiuni care în ajunul alegerilor din ’96 se transformă într-o adevărată acţiune de sabotaj financiar, menită să compromită şansele electorale ale guvernului. Eşecurile, care au dus în cele din urmă la erodarea bazei populare a regimului, ţin de insuficienta redistribuire a bogăţiei către baza piramidei, subfinanţarea şi proasta administrare a serviciilor publice (sănătate, învăţământ etc.), incapacitatea administrativă a aparatului de stat, un adevărat blestem care a compromis diversele proiecte de dezvoltare ale României moderne şi, în fine, repetatele cazuri de corupţie, în cadrul unei economii în care, în 1996, 84% din forţa de muncă era în continuare angajată în sectorul de stat (p. 139) şi unde, încă în 1998, statul deţinea 71% din activele bancare (p. 227).
    Prin contrast, măsurile guvernării de dreapta care preia puterea în 1996 generează „o tragedie socială şi (…) un dezastru macroeconomic“. Ca urmare a punerii în practică de către elita politică locală a terapiei de şoc solicitate de organismele financiare internaţionale, organisme controlate de marile puteri occidentale, „producţia industrială scade între 1996 şi 2000 cu 20% (…), masa de şomeri lăsată în urmă de tăvălugul dezindustrializării cunoaşte o dublare a ratei sărăciei (…), 60% dintre şomeri“ refugiindu-se în agricultura de subzistenţă în cadrul a ceea ce avea să fie „prima migraţie urban-rural din istoria postbelică a Europei“. Cât despre personaje ceva mai romantice ce populau imaginarul dreptei naţional-ţărăniste, nici acestora nu le-a priit prea mult terapia neoliberală: „Un sfert de milion de mici afaceri“, puse pe picioare în primii ani de după Revoluţie, „au dat faliment“, iar combinaţia dintre „tăierea subvenţiilor de stat acordate agriculturii (…) şi deschiderea pieţei interne faţă de producători“ externi „puternic subvenţionaţi şi mecanizaţi“ avea să ruineze „micile gospodării agricole“ şi să transforme România, „pentru prima oară în istoria ei recentă“ în „importator net de alimente“ (p. 162). Ca şi în cazul „marii transformări“ studiate de Polanyi, revoluţia neoliberală care a pecetluit soarta dezvoltaţionismului românesc scoate în evidenţă faptul că, departe de a fi un arbitru neutru al unei competiţii ce ţine de spontaneitatea naturală, statul capitalist este agentul distrugerii programatice a formelor de economie încastrate social ce preced şi stânjenesc instituirea societăţii de piaţă. Ca atare, la fel ca şi predecesorul său studiat de Polanyi, statul neoliberal „dezvoltă, stabilizează şi reproduce forme marchetizate de viaţă socială“, cum scrie Cornel Ban în postfaţa la ediţia românească a cărţii lui Karl Polanyi. Recomandându-se ca stat de drept, a cărui nobleţe civilizatoare constă în garantarea faptului că nimeni nu este mai presus de lege, statul neoliberalismului de periferie tutelat de FMI nu se sfieşte însă, în timpul guvernării despre care discutăm, să interzică „sistemului judiciar“ să „investigheze vânzarea“ a „aproape 40% din întreprinderile de stat pentru mărunta sumă de 2,1 miliarde de dolari“ (p. 161). Iar dacă cineva se grăbeşte să afirme că vorbim doar de un caz excepţional, cel al acumulării primitive de capital, în condiţiile în care orice nou regim normativ îşi are originea într-o stare de excepţie, este suficient să arătăm că, odată cu criza financiară din 2008, moment în care lichidarea capitalului bancar de stat şi dependenţa cvasicompletă a statului român de capitalul financiar extern este pecetluită, excepţia revine: sub presiunea conjugată a FMI şi a băncilor care ameninţă să se retragă de pe piaţa românească, după ce aderarea la Uniunea Europeană fusese condiţionată de privatizarea sectorului bancar, băncile solicită şi obţin „protecţie împotriva tribunalelor româneşti“ în chestiunea clauzelor abuzive din contractele de creditare (p. 233). Astfel, putem concluziona că excepţia va reveni cu fiecare nouă criză, iar o eventuală permanentizare a crizei se va traduce într-o permanentizare a excepţiei, fapt care, în mod inevitabil, ar sfârşi în cele din urmă prin lichidarea definitivă a statului liberal.
    Pe principiul identităţii dintre incendiator şi pompier, numai absorbţia maselor disponibilizate de către UE, precum şi relansarea creşterii economice determinate de încrederea investitorilor într-o ţară care demarase negocierile de aderare la UE au reuşit să salveze, în cele din urmă, statul român de la colaps. Însă, salvată de Occident după ce aplicase reţetele solicitate de Occident, România a intrat astfel în zodia capitalismului dependent, dependenţa fiind cu atât mai accentuată cu cât România se vânduse foarte ieftin. După o perioadă de creştere puternică, dar cu fundamente foarte şubrede, combinată cu radicalizarea agendei neoliberale a elitelor tehnocratice locale – din 2004 începe era cotei unice – şi adâncirea inegalităţilor sociale, România avea să resimtă, odată cu Marea Recesiune din 2008, varianta dură a efectelor unui astfel de tip de dezvoltare: volatilitate crescută, pierderea pârghiilor de decizie şi deci golirea de conţinut a democraţiei, salarii de mizerie, regres social şi ecologic şi, în fine, transformarea statului „<într-un> fel de agenţie de garantare a dreptului de a fi exploatat“ (p. 217), angajată într-o race to the bottom cu alte astfel de agenţii din diferite colţuri ale lumii – China, Bangladeş, Maroc – dedicate toate dezvoltării unui mediu cât mai investor friendly – mai ales pe timp de criză când încrederea investitorilor scade –, cu costurile sociale, ecologice şi, în ultimă instanţă, politice, de rigoare. Cât despre întrebarea „ce-i de făcut?“, răspunsul, care pare (sau nu?) să rezulte din volumul lui Cornel Ban, volum ce se încheie cu o invitaţie la un exerciţiu de imaginaţie, este „nu prea multe“, sau, cum ar spune Andrei State, „o mai bună administrare a dezastrului“ (v. Ambivalenţa liberalismului: politică şi ideologie în România contemporană, în Cultura, nr. 371, 2012). „Teoretic“, susţine Ban, printr-o combinaţie de atragere de investiţii în sectoare cu valoare adăugată mare şi politici redistributive, dezvoltarea în dependenţă poate evita neajunsul regresului social (p. 215). Din nefericire însă, autorul nu este prea explicit atunci când vine vorba de indicarea modalităţii concrete prin care se poate depăşi, dacă se poate depăşi, cercul vicios al dezvoltării dependente, dat fiind faptul că, în linii mari, s-ar putea obiecta că atât strategiile de atragere a investiţiilor cu valoare adăugată – ce necesită la rândul lor investiţii ale statului în învăţământ, cercetare şi infrastructură –, cât şi politicile redistributive necesită cheltuieli publice, însă cheltuielile publice necesită taxe ce gonesc investitorii care, pentru moment, vin în România datorită costurilor mici de producţie pentru produse cu valoare adăugată redusă. În plus, atunci când spune că, „şubrezit de austeritate fiscală şi de decenii de ideologie antistat (…), statul capitalismului dependent“ nu poate genera o birocraţie dezvoltaţionistă (p. 217), autorul nu subliniază îndeajuns de clar faptul că dezvoltaţionism în UE nu se prea poate face pentru că nu-ţi prea permite legislaţia europeană, punct de la care începe o nouă discuţie.