Dupa paisprezece ani de la epurarea din presa, în care n-a mai reusit sa reintre, cu toate diligentele facute si cu toata bunavointa pe care i-o aratasera, uneori, câteva influente figuri literare si politice, dupa ce s-a întretinut lucrând, în expresia proprie, „ca ghipsar, hamal, magazioner si „negru“ literar“1, ajungând, în cele din urma, încadrat ca „scriitor“ la Cooperativa Progresul, în vara anului 1959, Ion Vinea este arestat si anchetat, împreuna cu Elena Oghina (femeia alaturi de care traia si care îi va deveni sotie în ultimul an al vietii), la Directia Generala a Militiei pentru delictul de a-i fi vândut, în perioada 1950-1952, lui Petru Dumitriu, doua sute zece monede de aur, provenite de la Elisabeta Rizescu, mama Elenei.
Împrejurarile acestei retineri sunt evocate de catre scriitoarea Ioana Petrescu (buna prietena si vecina cuplului Vinea în strada Braziliei) într-un interviu acordat lui Nicolae Tone: „Ion Vinea si doamna Elena Oghina – devenita Vinea, au fost ridicati în ziua de 23 August si au fost tinuti în arest pâna în iarna. (…) La acel 23 August, care a fost cumplit, se facuse, mai întâi, o razie generala. Pe unele dintre listele cu cei care trebuiau ridicati fusese pus si Ion Vinea. Mari personaje care îl cunosteau bine si se bucurau de o trecere deosebita atunci, îl sfatuiau insistent sa intre în partid, dar el refuza. Lucra, ca si alte personalitati suspectate de regim, pentru a-si câstiga pâinea, la o asociatie care facea harti si ambalaje de cartoane când au venit la el si i-au zis: «Poti sa intri în partid si o sa ai si tu, ca atâtia altii, o situatie». Vinea mi-a spus aceste lucruri, simtea nevoia chiar sa le comenteze si sfârsea, de fiecare data când le povestea, cu vorbele: «Degeaba cred ei ca au sa ma convinga, eu în partid nu intru». Asta a fost situatia si, ca atare, razbunarea autoritatilor a venit de la sine. (…) Si-mi aduc aminte ca în acel an, cu câteva zile înainte de a fi arestat, Ion Vinea mi-a spus: «Mie mi-e teama ca am sa fiu arestat de data aceasta». Si mi-a facut o procura generala, pe care mi-a dat-o, pentru a putea sa-i ridic pensia si pentru a ma putea ocupa de toata gospodaria“2 (subl. în text).
E probabil ca scriitorul (care refuzase atât colaborarea cu Securitatea, cât si intrarea în partid) sa fie una dintre victimele acelui ultim val de represiune împotriva intelectualilor din România de la sfârsitul anilor ’50, care, sub pretextul îndepartarii asa-numitilor revizionisti (despre care se spunea oficial ca, sub influenta nefasta a Revolutiei de la Budapesta din 1956, puneau în pericol cuceririle poporului), semana teroarea, prin mijloace da factura stalinista, si înasprea controlul gândirii personale. Totusi, se poate observa ca, spre deosebire de alti scriitori (si ma gândesc, desigur, la intelectualii din „lotul“ C. Noica, dar si la V. Voiculescu sau I. Negoitescu), arestati în acei ani pe baza unor probe culturale ori religioase, devenite, în ancheta, politice, Vinea este închis în baza unor tranzactii financiare ilicite, petrecute în urma cu sapte ani, într-un dosar mai degraba penal, dupa cum se consemneaza într-un proces-verbal de interogatoriu: „Monedele care se aflau în pachetul pe care l-am adus de la Pucioasa, le-am trecut, treptat, colegului meu scriitorul Petru Dumitriu. (…) I-am vândut astfel doua sute zece monezi de aur, rugat fiind de defuncta Elisabeta Rizescu, cu stiinta doamnei Elena Oghina care se aflau în nevoie“. Iar în alt moment se mentioneaza: „Faptele s-au petrecut prin anii 1950, 51 si 52. Memoria mea zdruncinata nu ma ajuta sa pot preciza ziua, luna si cantitatile succesive. Tin sa se stie ca Petru Dumitriu a cumparat aceste monezi în urma insistentelor mele si convins ca e vorba de niste bani care îmi apartin mie“.
E foarte posibil, asadar, ca ancheta sa fi avut si o miza suplimentara si sa fi fost, de fapt, un pas pregatitor pentru incriminarea (sau poate doar intimidarea) lui Petru Dumitriu; cel putin, spre aceasta idee conduc atât procesul-verbal citat, cât si doua scrisori adresate de Ion Vinea lui Petru Dumitriu, toate datate 29 august 1959. Scrisori olografe, acestea au, în dreapta sus, aceeasi mentiune: „Data în fata noastra. Lt. de mil., M. Enache“, asadar au fost cerute si supravegheate de catre anchetatori. Versiuni ale aceluiasi mesaj (respectiv, Vinea îl roaga pe mai tânarul confrate sa predea Militiei monedele de aur), textele contin unele diferente semnificative. Prima varianta începe astfel: „Draga Petrule, Ma aflu împreuna cu Leana sElena Oghinat, în arest. Sunt noua zile si tot atâtea nopti de când tin piept unei necurmate anchete. Între timp Leana s-a îmbolnavit grav, si din pricina slabirii inimii si a fortelor fizice si nervoase, nu stiu cât va mai putea rezista. Am cautat din rasputeri si cu pretul unor mari suferinti, sa evit de a-ti rosti numele în legatura cu faptele ce mi se imputa. Astazi însa a trebuit sa spun adevarul. Stiu ca-ti voi pricinui o mare durere si dezamagire. Tot ce te rog e sa nu ma judeci pripit“ (subl. mea, S. C.). A doua varianta este mai concisa si exclude descrierea fizica si sufleteasca a anchetatilor (care reiese, însa, destul de clar din confuzia gramaticala): „Draga Petrule, Ma aflu împreuna cu Leana în arestul Directiei Generale a Militiei, de câtva timp. Am cautat din rasputeri sa evit a vorbi despre numele tau, – dar fiind convins si patruns de o constiinciozitate, cum si de faptul ca numai adevarul poate descurca usor pe un om care a gresit, – ancheta mi-a cerut adevarul cu privire la aurul pe care ti l-am vândut tie.“ Asigurându-l si aici, ca si în varianta precedenta, ca nu i se va întâmpla nimic daca va preda aurul, îl roaga în final: „Te implor fa astfel ca predarea monezilor sa se faca cu un minut mai devreme“. Prima versiune are un final mai patetic, corectat, pesemne, de locotenentul Enache: „Tremur cu speranta fierbinte ca ai sa ma întelegi si ai sa ma ierti. Orice zi de rezistenta mai mult, – daca ar fi fost posibila – punea în primejdie viata Leanei care, moralmente, e nenorocita. Sa stii ca n-ai dreptul sa ma dispretuiesti. Sunt cât se poate de nenorocit“3 (subl. mea, S. C.).
Nu se poate sti daca vreuna din aceste epistole silite a fost expediata destinatarului sau daca ele au fost cerute doar pentru a testa supunerea anchetatului. De altfel, la acea data, Petru Dumitriu nu era în Bucuresti, ci se afla de câteva luni la Cluj, în casa parinteasca (Colonia Hajongardului nr. 2) a sotiei sale, Irina, unde scria la „Biografii contemporane“, o carte în care îsi pusese foarte multe sperante. Primeste, însa, cel putin o scrisoare pe aceasta tema, de la Henriette Yvonne Stahl care, dupa o „documentare“ (în termenii epocii) la Mosneni, se întoarce acasa si afla stupefiata vestea: „Aci am aflat de a doua zi ca I. Vinea e arestat pentru aur. Cu toata marea turburare în care ma aflam dupa aceasta stire, totusi ma gândeam ca P.D. scrie si ca nu trebuie sa-l turbur si pe el, totusi dupa câteva zile (poate 7-8-9, nu mai stiu) i-am scris ca Ion are aceeasi soarta ca întreaga familie a sotiei lui. Petru Dumitriu mi-a scris în acea vara mult mai des decât de obicei, parea preocupat numai de ce scrie si înfiorator de turburat ca ce scrie nu „iese“ cum vrea el. La scrisoarea aceasta a mea a raspuns destul de scârbit, însa parând preocupat mai ales în primul rând si peste toate cele de cele ce scria. Se plângea mult de starea de nervi a lui si a Irinei. Parea cuprins de o mare turburare.“ Amintirea scriitoarei nu e nici ea de bunavoie, ci este inclusa într-o Declaratie data în ancheta (de data aceasta: a Securitatii), desfasurata (tot) în arest, la 3.XII.1960, dupa emigrarea lui Dumitriu. În acelasi loc, e consemnata si revenirea tânarului scriitor de la Cluj (plasata la sfârsit de octombrie sau început de noiembrie): „A sosit P.D. «Mi-a facut-o conu Bebe sI. Vineat. Asta îmi mai trebuia pe cap. Sa stii ca în vara asta am suferit ca în infern. E cea mai grea clipa a vietii mele».
– Ce facem cu Ion?
– Ma priveste. Ti-am spus întotdeauna sa nu te amesteci. Fleacuri. Am alte probleme mai grave. Am scris Biografiile. – Le va citi tov.sarasult Rautu. N-am cu cine vorbi“.
Nu e de mirare ca lui Petru Dumitriu arestarea lui Vinea i se pare un fleac în conditiile în care el era framântat, tot mai acut, de planul plecarii definitive din tara, pe care, de altfel, îl împartaseste fostei sale sotii: „Nu vreau sa scriu ca i-am spus ca asta e tradare. Si ca ma tradeaza si pe mine si ca ma lasa tocmai când e si problema Ion Vinea“. Cu problema aceasta, Dumitriu e obligat, însa, sa se confrunte foarte curând; dupa întrevederea cu autoritatile, o viziteaza, însotit de Irina, pe Henriette Yvonne Stahl:
„Dupa ce a fost chemat pentru Ion Vinea a venit cu Irina si mi-a spus ca a negat si ca deci si aceasta este o problema rezolvata în care nu am nici un amestec.
– Am spus ca n-am saurt si ca daca as fi avut l-as fi azvârlit pe geam (care geam).
Irina a adaugat:
– Asa am si facut. L-am azvârlit.
Cred ca aceasta a fost în noiembrie (?), în tot cazul timpul cât a mai ramas înca în Bucuresti nu a fost câtusi de putin preocupat de aceasta chestiune. I. Vinea a fost eliberat si a început sa scrie“4.
Minutul „mai devreme“ pe care îl implora Ion Vinea la sfârsitul lui august s-a preschimbat în câteva luni de detentie în plus, nu tocmai lesne de îndurat. Decenii mai târziu, în convorbirile purtate cu George Pruteanu, Petru Dumitriu (care fusese sumar anchetat si scapase cu nonsalanta) îsi aminteste ca Vinea „a fost arestat. Si batut. Batut la talpi. De nu putea sa mearga“5. Rolul decisiv în eliberarea scriitorului pare sa-l fi avut doctorul Lupu, care, potrivit Henriettei Yvonne Stahl (din convorbirile târzii din anii ’80), „a fost cel care a pledat pentru ca Ion Vinea sa fie eliberat, a mers la Maurer pentru el, argumentând ca un vers al lui Ion Vinea este mai de valoare decât tot ce i se poate reprosa“, iar conform Ioanei Petrescu, ar fi intervenit la secretarul general al P.M.R.: „Interventia în favoarea lui a doctorului Lupu, medicul lui Gheorghiu-Dej, a contat. Cumnatul meu, Mircea Petrescu, era ajutorul lui principal. (…) Presupun ca s-a ajuns sa se dea dispozitii de sus, de la Gheorghiu-Dej, (…) sa fie pusi Ion Vinea si doamna Elena Vinea în libertate“. Un pret urma, însa, sa fie platit: în expresia aceleiasi Henriette Yvonne Stahl, dupa eliberare, Vinea a fost obligat „sa scrie în «Glasul Patriei» articole ce nu i se potriveau, articole absolut neconvingatoare, penibile“6.
Revenirea lui Ion Vinea în presa dupa cincisprezece ani de absenta are, ca atâtea dintre întâmplarile vietii dintr-un regim totalitar, un statut ambiguu, duplicitar: este o recompensa si o pedeapsa, este o reabilitare si un prizonierat. Odata cu ea, arestarea lui Ion Vinea se transforma, oarecum, într-o metafora. Nu mai putin lipsita, însa, de dramatism.
Aceasta lucrare a fost realizata în cadrul proiectului „Valorificarea identitatilor culturale în procesele globale“, cofinantat de Uniunea Europeana si Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finantare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.
NOTE:
1 Memoriu nedatat, adresat de Ion Vinea C.C. al P.M.R., provenind „din hârtiile pe care mi le-a încredintat doamna Vinea“, publicat de Dumitru Hîncu, „Polemistul Ion Vinea“, în „România literara“. nr. 9, 2008.
2 Nicolae Tone, interviu cu Ioana Petrescu, „Degeaba cred ei ca au sa ma convinga, eu în partid nu intru“, în „Aldebaran“, nr.1 (2), aprilie 1996, p. 12.
3 Documente consultate la CNSAS, dosar P.000207, Vol.1, filele 148-160. As retine ca în formularul tipizat al procesului-verbal de interogator ssic!t, la rubrica „ultimul loc de munca si functia“ se precizeaza: „Scriitor la Coop.serativat Progresul Cartonaje sectia Cartografie“, iar la „starea materiala“: „nu poseda nimic“.
4 Documente consultate la CNSAS, dosar P.000207, Vol. 3, filele 197-200.
5 George Pruteanu, „Pactul cu diavolul. Sase zile cu Petru Dumitriu“, Bucuresti, Albatros, Universal Dalsi, 1995, p. 79. Cât priveste propria ancheta, Petru Dumitriu îsi aminteste: „Am fost chemat la Securitate, m-au luat cu masina de acasa, si mi s-a spus (un colonel era): „– Uite, dl. Vinea a declarat ca d-ta ai cumparat de la el bani de aur“. (…) – Ceea ce era adevarat. – Bineînteles. Doua sute am cumparat. Si am plecat cu ei, într-o punga ascunsa într-o teava a motorului. Din astia am trait un an sau un an jum’ate, pâna am fost angajat la Editura „Fischer“ din Frankfurt. (…) – Si… consecinte? – Draga, eu eram un om care nu era lipsit de abilitate si de tupeu. Asa ca le-a spus: „– Da. Avea nevoie de bani si i-am cumparat“. „– Bun, si ce-ati facut cu ei?“ „– Pai, eu m-am gândit ca, totusi, e ceva care nu se face si m-am debarasat de ei“…(…) „ – Cum v-ati descotorosit?“ „– Uite asa: eram la mare, la Eforie, am luat banii într-o punga de piele (care era una din pungile mele de tutun de pipa, în care chiar i-am adus aici), asa, m-am bagat în apa, am înotat si, când am ajuns departe, în larg, am golit punga în valuri“. (…) I-am încuiat“ (pp. 79-80).
6 Mihaela Cristea, „Despre realitatea iluziei. De vorba cu Henriette Yvonne Stahl“, Bucuresti, Minerva, 1996, p. 100.