Alaturarea numelui meu lânga doua figuri celebre ale umanitatii pare o obraznicie. Ea are de fapt o valoare sentimentala care ma priveste si este ocazionata de o zi din calendarul ortodox la care nu prea tin: 13 iunie, când este sarbatorita Sf. Achilina. Nu iubesc aniversarile, nici acest 13 care noroc nu mi-a adus, insa memoria mea care vrea sa uite este alertata de parfumul crinilor albi infloriti imperial in fiecare an si ma obliga la un remember. In 1990, pe când ma pregateam sa aniversez o zi rotunda din viata mea, m-am intâlnit in gara Carbunesti cu minerii chemati la Bucuresti de presedintele Iliescu, vesnicul Trahanache al politicii românesti. Misiunea lor era sa curete Piata Universitatii de imaginea fecalizata a studentimii care isi intinsese aici corturile ca beduinii lânga oaza,cum ar zice pasionatul geograf Denver. 13 iunie 1990, data de trista amintire.
Pe spatele unei icoane de lemn infatisându-l pe Iisus in Gradina Ghetsemani, tatal meu nota cu solemnitate de cronicar: marti, 13 iunie, ora 10 – aici i s-a sters creionul chimic – s-a nascut fiiul nostru Ion, in luncã, sub salcie. Ora i s-a parut mai demna de retinut decât anul. Barbatul plecase de noapte cu doi oameni in lunca la cosit fânul si muierea lui a pregatit un cos mare cu de-ale gurii, l-a asezat grijulie cu glamnica pe cap pentru ca mâinile erau tinute pe burta si a pornit cu mâncare la el. S-a frânt de mijloc sub o salcie uriasa unde, ajutata de o batrâna, a nascut. Nu mai avusesem se pare rabdare sa mai stau in tara fara de nume. Mirosul de fân cotropit de florile care aveau sa cada sub lama coasei m-a chemat pe lume. Am tacut din plâns, ca Fat-Frumos, si m-am nascut. Asa am fost „aruncat“ in lume – in der Welt sein, cum scrie Heidegger –, „imbrâncit“ pe lume, as zice eu. Nelinistit ca mama intârzie la umbra salciilor, tata a venit spre ea si m-a gasit acolo pe un stergar. A dezinfectat coasa cu tuica doar dupa ce a baut o gura zdravana si mi-a taiat buricul, l-a legat cu ata de taiat mamaliga, a pus caii la caruta si ne-a dus acasa mormaind multumit in sine ca i-am stricat ziua de munca. Textual: „Muiere,mi-ai stricat ziua de munca!“
Aveam sa-i stric mai multe zile si nopti, dar asta este o alta poveste. In serile lungi de iarna ma ghemuiam la lumina lampii si citeam „Alixandria“. Cine mai citeste azi asa minune de carte, când circula filme proaste fara poveste, despre marele machedon? Am descoperit, tot atunci, ca personajul pentru care aveam o atractie aparte murise la Babilon in 13 iunie 323 i.Hr., otravit, se pare, de apropiatii sai. Vestea m-a socat. In reveriile mele livresti mi-a incoltit gândul ca zeii hotarâsera ca duhul marelui Alexandru se plictisise in Arheu, simtind nevoia unei reincarnãri. De aici pâna la a cauta similitudini cu el n-a mai fost mult. El era fiu de rege, eu de plugar, mama lui se numea Olimbiada, a mea – Maria. Ambele isi asteptau barbatii plecati in razboi, el invatase cu Aristotel, cea mai luminata minte a Antichitatii, eu invatam istoria cu o doamna care ne spunea ca la 1877 aviatia româna a bombardat Plevna… Cum erau prea multe nepotriveli, am inceput sa le fortez: dupa modelul eroului care l-a incalecat pe Ducipal, am incalecat pe un armasar nabadaios de care ingrijitorii lui de la CAP nu se mai apropiau. Minune! N-am patit nimic. Au trecut anii si admiratia mea nelimitata pentru erou a crescut. Il umilise pe Darius pe care l-a si omorât. Il batuse pe Por imparat al Indiei care nici nu stia ca a fost invins, a ajuns la portile Raiului unde i s-a spus: „Destul, Alexandre! Intoarce-te!“. Granicum, Gaugamela, Ixion, Babilon, Alexandria… Hegel spune ca Babilonul din vremea aceea era un oras de vis, mai purta inca amintirea turnului Babel ridicat din ordinul lui Nimrod si a Gradinilor Suspendate ale Semiramidei. Ma gândeam la asta si acum câtiva ani când il bombardau americanii pe Saddam Hussein. Student fiind, citeam „Prelegerile de filozofie a istoriei“ de Hegel. Ce nebunie de carte cazuta in mâinile unui tânar ranit de destin ca nu primise sub comanda o armata fabuloasa cu care sa cucereasca lumea, precum Alexandru. Cartea a turnat in mine sentimentul unic, coplesitor al succesiunii civilizatiilor. Este una dintre acele carti care iti dezvirgineaza mintea si filtreaza in tine, poate prea devreme, ceva din gravitatea si din tristetea lumii. Ultima paginã iti da sentimentul ca esti prea tânar si stii prea multe: „Noi am urmarit numai desfasurarea conceptului si a trebuit sa renuntam la farmecul atractiei de a zugravi mai indeaproape fericirea, perioadele de inflorire ale popoarelor, frumusetea si marimea indivizilor, interesul pentru destinul lor in suferinta si bucurie. Filosofia nu se ocupa decât de stralucirea ideii care se oglindeste in istoria lumii.s…tfilosofia se inalta la contemplare…“ Grecia Antica este vazuta sub semnul a doi tineri exemplari: Ahile, poeticul Ahile care inseamna Grecia mitica, si Alexandru cel Mare, figura istorica: „Viata greceasca este o adevarata infaptuire tinereasca. Ahile poeticul, tânarul a initiat aceasta viata (libera, n.n.), si Alexandru cel Mare, tânarul real, i-a incheiat ciclul. Ambii ne apara in lupta contra Asiei… Alexandru, cea mai libera si frumoasa individualitate care a aparut vreodata in realitate, paseste in fruntea vietii tineresti, matura in sine, ducând la indeplinire razbunarea contra Asiei.“
Prieten cu Alexandru a fost filosoful Diogene cinicul. Vizitat in vila-butoi unde locuia de catre Alexandru si intrebat: „Eu, Alexandru imparat al lumii, ce pot sa-ti dau?“, a dat un raspuns memorabil: „Nu poti tu sa-mi dai ceea ce imi iei: da-te la o parte din lumina soarelui meu!“ Plin de admiratie, eroul ar fi zis: „Daca n-as fi fost Alexandru, adica un tânar condamnat sa cucereasca lumea, traducem noi, as fi vrut sa fiu Diogene, un om liber.“ Vom mai scrie despre cei doi, deocamdata ne multumim sa semnalam inca un lucru surprinzator: Diogene a murit la aproape 90 de ani, tinându-si respiratia, in aceeasi zi in care Alexandru trecea printre zei in Babilon: 13 iunie 323 i.Hr.
Autor: ION PECIEApărut în nr. 284