Inventarea tenisului (66)

A doua finala disputata între McEnroe si Borg la Wimbledon, cea din 1981, are si ea o poveste pilduitoare. Daca la precedenta înfruntare pe gazonul de la All England Club suedezul se dovedise o nuca prea tare pentru ultra-talentatul si turbulentul american, izbutind sa revina în setul decisiv de la doua ghemuri la zero si un ascendent moral puternic, cladit în mansa a patra, în urma acelui tiebreak neverosimil, care a durat o jumatate de ora si s-a încheiat cu scorul de 18 la 16 în favoarea lui Mac, acum, în 1981, lucrurile arata diferit. Björn este înca lider ATP, dar dupa ce câstigase Wimbledonul în acea finala „de vis“ din 1980, Johnny îl învinsese de trei ori – în finala de la Flushing Meadows, în semifinala de la Toronto si în finala de la Milano, în timp ce campionul scandinav se impusese doar de doua ori, într-una dintre grupele Mastersului de la New York si în finala de la Stockholm. Acum McEnroe venea mai motivat ca oricând sa-l detroneze pe „rege“. Sa ne amintim ca suedezul obtinuse cinci titluri consecutiv la Londra, record în tenisul modern, daca facem abstractie de epoca începuturilor, când dominau fratii Renshaw…
Asa cum subliniam si cu alta ocazie, tenisul iancheului era mult mai bine adaptat rigorilor suprafetei verzi. În plus, John se maturizase, avea mai multa încredere în el, era un numar doi mondial plin de stralucire, care-si merita locul în ierarhia ATP. Bad Boy era challenger-ul oficial, delfinul, omul asteptat sa vina. În aer mirosea a sânge în acel iulie 1981 si toti spectatorii, englezi sau straini, erau convinsi ca partida aceea epocala disputata cu un an în urma avea sa fie reeeditata, poate la cote înca si mai înalte… Atmosfera londoneza era parca impregnata cu preeminenta unui regicid asteptat si, de ce nu, chiar  dorit de foarte multi. Pe acest factor a mizat si Big John, cel care, în ciuda ardentului sau temperament, învatase ca în fata lui Borg e bine sa ai rabdare si sa astepti, sa nu-ti fortezi norocul.
Dar mai era ceva. McEnroe a fost mereu un excelent psiholog, chiar daca autocontrolul îi juca adeseori feste. El stia ce sa faca, desi frecvent nu facea ceea ce ar fi trebuit. De stiut, însa, stia. Or, campionul american a priceput înaintea tuturor ca imensul orizont de asteptare al publicului, cel de a vedea un rege detronat, de a contempla un mit prabusindu-se, nu avea cum sa nu genereze în Borg o slabiciune foarte omeneasca, tradusa într-o stare de oboseala psihica accentuata. Nordicul parea infailibil, cel putin pe iarba britanica, în cel mai mare turneu din lume, dar aceasta aparenta avea costurile ei. O jumatate de deceniu Björn a câstigat an de an sase meciuri la rând pentru a se prezenta în finala gata sa-si apere trofeul si gloria. În aceste conditii, pe fondul acestui scenariu al maretiei si invincibilitatii, nu avea cum sa nu se nasca undeva, într-un colt al mintii campionului, întrebarea: „oare cât va mai tine, va fi oare în acest an, va fi la anul – sau când?“. Intrat în acest cerc al interogatiilor launtrice si al gândului ruminativ, Borg devenea vulnerabil, obosind parca în urma succeselor si stralucirii ce-l înconjurau.
Pe acest lucru a mizat si John McEnroe când a intrat pe terenul central de la Wimbledon în acea zi de iulie 1981. Iancheul era convins ca Borg trebuie sa se bata singur, chiar daca el, ca adversar al suedezului, era obligat sa-si faca jocul obisnuit de atac, dar la un nivel foarte înalt. Strategia lui, atât de simpla în fond, a dat rezultate remarcabile, în ciuda faptului ca primul set i-a revenit lui Borg la scorul de sase la patru. Partida era frumoasa, scandinavul era în vâna, returul îi functiona bine, atacurile la plasa erau judicios pregatite, reverul în cross arata excelent. Si totusi, ceva nu era ca de obicei. Cu încrederea sus, Borg începea sa fie deconcertat de lipsa de reactie a adversarului. Contrar obiceiului, Big Mac era calm, de parca ar fi stiut ceva ce campionului en titre îi scapa. Pustiul juca serios, se tinea aproape, serviciul lui facea ravagii, iar încetul cu încetul zona de lânga fileu ajunsese sa fie dominata de outsider, mult mai eficace la voleu si cu un smash devastator.
Seturile doi si trei au fost enorm de echilibrate, ambele ajungând în prelungirile tiebreak-ului. Nu mai era tensiunea tragica din finala trecuta, caci primul s-a încheiat la unu si al doilea la patru. Ambele au fost câstigate de McEnroe, caruia umoarea nu-i mai juca feste, iar entuziasmul nu-i întuneca ratiunea. Într-un tiebreak diferentele nu sunt mari. Se merge cap-cap, fie prin câstigarea servicului propriu, fie prin breakuri succesive, fie prin alternante. Dar ceva nu merge în jocului sudezului. John câstiga, chiar daca „la mustata“. Mereu aproape, Borg nu gaseste energia de a iesi la lumina, de a forta norocul. Setul al patrulea, partida si finala îi revin americanului. Cu un sase la patru în mansa ultima, John McEnroe întrerupe seria de cinci triumfuri la rând înregistrata de colosalul atlet scandinav.
Interesant, dupa meci, Björn avea sa spuna ca nu aceasta finala ar fi trebuit sa o piarda, ci pe cea din 1980. El era încredintat ca jucase mai bine decât adversarul lui. Nu sunt sigur ca are dreptate. În schimb, McEnroe a declarat ca a ramas surprins de pasivitatea, recte resemnarea lui Borg. „Parca ar fi dorit sa nu câstige, parca obosise, iar victoria mea l-a eliberat, i-am luat o piatra de moara de pe umeri. A redevenit om…“ John are dreptate. Se încheia o epoca atunci. Redevenind om, Björn Borg avea sa termine si cu tenisul. În acel moment, când i-a strâns mâna adversarului peste fileu si a salut apoi publicul, el nu o stia. Dar dorinta de a domina si de a gusta din glorie îi secatuisera vitalitatea. Borg nu mai avea energie, îsi atinsese limita si pentru el nu mai exista decât declinul, cu toate ca mai avea sa joace pâna în 1983.
La Wimbledon nu avea sa revina decât dupa doua decenii. Fantomei victimei nu-i place sa bântuie locul crimei…