Se spune ca iubirea în exces genereaza cecitate. Mai pe sleau spus, amorul fara masura împiedica obiectivitatea privirii critice. Si mai precis: deconditionarea relatiei naste o evaluare monstruoasa. Un pitic devine gigant si un strâmb se metamorfozeaza în etalon al frumusetii. Etc. Exista însa si iubiri calme, care genereaza perspective „caldute“ si totusi „obiective“. Este si situatia lui Jean-Christophe Piffaut, caci custodele Tenniseumului de la Roland Garros a observat corect: Jimmy Connors ar fi putut fi un suveran înca si mai autoritar al circuitului profesionist daca parcursul sau nu s-ar fi intersectat cu destinul suedezului Björn Borg (pronuntia numelui, redata fonetic, ar da un fel de Bioern Boori – fireste, nimeni din România familiarizat cu fenomenul tenisistic nu l-ar recunoaste pe marele campion scandinav daca i-am rosti astfel numele, dar ce conteaza!).
Ceea ce e cu-adevarat important este faptul ca Borg nu doar ca a calcat pe urmele americanului Connors în materie de exceptionale rezultate, dar a amplificat si perceptia comuna în ceea ce priveste conditia vedetei pe terenul de tenis! Daca Nastase sparsese gheata, facând loc autenticitatii si imaginatiei în glaciala lume alba, daca Jimbo creionase portretul-robot al personalitatii accentuate, polemice si iesite din comun, suedezul a dus la maturitate paradigma superstarului, a insului celebrisim, care stârneste isterie de masa în publicul feminin si înalta la cote de piata inimaginabile scorurile publicitare, bursa de marketing si cuantumul premiilor. Dar nici macar Björn Borg nu a fost el însusi de la bun început. Figura sa legendara si enigmatica s-a construit în timp, iar punctul de pornire nu a avut nimic exceptional, dimpotriva…
Borg a aparut de niciunde. Suedia nu avea traditie în tenis, daca îl exceptam pe maestrul pustiului din Södertälje, Lennart Bergelin, si pe adversarul lui Ion Tiriac din anii ’60, Jan-Erik Lundquist. Nici unul însa cu palmares care sa fi rupt gura târgului. În plus, sa faci performanta în tenis în frumoasa tara nordica era cumva o contradictie în termeni, caci toti baietii visau sa devina campioni la hochei! Nici Björn nu fantasma altfel cât priveste viitorul, desi se descurca binisor la tenis.
Tatal sau, Rune, jucator de ping-pong cu o anumita notorietate regionala, a venit acasa într-o dupa-amiaza de duminica, dupa ce câstigase o competitie de amatori, cu un premiu ciudat: o racheta de tenis. Neinteresat de sportul alb, Rune a avut de gând sa depoziteze în garaj inutilul obiect din lemn, dar brusc mintea i-a fost strafulgerata de un gând nastrusnic: racheta i-o va darui micului Björn. Care va face o pasiune pentru tenis, una care o va estompa treptat pâna la completa obnubilare pe cea legata de patine, crosa si puc…
Contrar asteptarilor noastre, cumva prea tributare mitologiei campionului taciturn si cu facies impenetrabil, despre care Nasty spunea ca ar fi un extraterestru si în legatura cu care unii comentatori foloseau expresia „IceBorg“, pustiul din oraselul Södertälje se bucura de un temperament ardent, cu ale carui iesiri explozive avea mult de lucru. Junior fiind, Björn, cu toate ca foarte talentat, vadea o disponibilitate catre perfectionism iesita din medie. Aspectul în sine ar fi trebuit sa fie unul pozitiv, dar lucrurile nu stateau chiar asa de simplu. Baiatul nu admitea sa piarda nici o minge, nici macar daca era vorba despre un punct disputat la antrenament. La un moment dat, depasit de anxietate, Borg si-a pierdut frâiele, a rupt niste rachete într-un interval de doar câteva zile, iar antrenorul clubului de tenis din Södertälje i-a chemat frumusel pe parintii copilului la ordine, anuntându-i ca au un baiat ultratalentat, dar exagerat de nabadaios, care trebuie sa învete ce-s acelea disciplina si respectul, prin urmare Björn va fi suspendat o jumatate de an. Daca atitudinea i se va ameliora si el doreste sa-si regaseasca tovarasii de tenis, atunci sa revina dupa sase luni de expulzare.
Pustiul a fost sincer traumatizat, iar aceasta suferinta s-a reflectat în comportament, care a devenit unul aidoma celui dezvoltat de un… mielusel. Dupa primele treizeci de zile, necontinutul baietan s-a înfiintat la antrenor, întrebându-l daca poate sa-si reia locul în echipa. Acesta l-a mustruluit, spunându-i ca rabdarea este una dintre virtutile capitale ale sportului alb. Dupa alte trei luni, copilul a mai încercat marea cu degetul, însa rezultatul a fost acelasi: cuvântul este cuvânt si trebuie respectat. La o jumatate de an de la eveniment, tânarul Borg semana deja foarte mult cu cel care avea sa fascineze meridianele globului tenisistic. Calm, determinare, concentrare maxima, lipsa de reactie indiferent de context, autocontrol si extirparea oricarui gând ce nu avea legatura cu partida în chestiune.
Borg se nascuse… iar Lennart Bergelin, un fel de factotum al Federatiei de Tenis a Suediei, îl avea deja în vizorul sau. Ce-i drept, Bergelin avea si motive serioase sa faca asta. Björn câstigase Campionatul Mondial de juniori, celebrul Orange Bowl gazduit de Miami Beach, Florida, în anii 1971 si 1972. În 1972 el triumfase în finala de juniori a Wimbledon-ului, cu victorie la englezul Buster Motram (6-3 4-6 7-5). Desi avea doar cincisprezece ani, el era deja clasat al noualea tenismen al tarii sale. Cu toate ca si i-a pus pe multi în cap, Lennart l-a selectionat pe pusti în echipa Suediei de Cupa Davis, care trebuia sa înfrunte la Bastaad team-ul Noii Zeelande. Nedorind sa însele încrederea cu care-l investise Bergelin, pustiul va face senzatie, dominându-l pe experimentatul si valorosul Onny Parun în cinci manse, dupa ce neo-zeelandezul condusese cu doua seturi (scor: 4-6 3-6 6-3 6-4 6-4). Apoi, în ziua a treia, Björn l-a surclasat pe Jeff Simpson cu 9-7 6-4 5-7 6-1, aducând Suediei punctul decisiv. Lumea, cel putin cea scandinava, era a pustiului din Södertälje. Pe suedezi îi cucerise deja. Pasul catre celebritatea mondiala avea sa vina peste putin timp… iar pentru aceasta nu mai erau de ajuns un excelent rever cu doua mâini, o dreapta doldora de lift si niste picioare puternice la care si Bikila Abebe ar fi visat. Borg avea sa învete ca stilul se refera nu numai la maniera de joc, ci si la felul în care te îmbraci, îti concepi coafura si privesti catre camerele de luat vederi… Look-ul începea în fine sa conteze, desi mai e cale lunga pâna la sloganul firmei Canon asezat pe buzele lui Andre Agassi la începutul anilor 1990, „Image is everything“.