Inventarea tenisului (50)

Dupa acea victorie „rasunatoare“ împotriva unei legende a tenisului feminin mondial, australianca Margaret Court, Bobby Riggs nu s-a „linistit“. Învingator la capitolul „imagine“ si cu conturile zdravan „umflate“, Bobby, spirit turbulent si gambler de zile mari, a nazuit înca si la mai mult. Asa ca, plin de aroganta-i deja celebra, Mister Riggs a lansat o noua provocare. Tinta acesteia, o alta mare campioana a anilor ’60-’70, Billie Jean King. Billie reprezenta, din punctul lui Riggs de vedere (adica din perspectiva oricarui misogin si conservator ce se respecta!), o miza înca si mai importanta. King se afirmase nu doar ca o imensa jucatoare de tenis, posesoare a nu mai putin de treizeci si noua de titluri de Grand Slam, dintre care douasprezece la simplu, ci si în calitate de luptatoare pentru emanciparea tenisului feminin. Între altele, Billie Jean solicitase în nenumarate rânduri aducerea la aceleasi cote a premiilor din circuitul feminin cu cele din ATP. Jucatoarele de astazi au motive serioase sa-i fie recunoscatoare marii campioane americane, caci datorita eforturilor sale acest deziderat a fost atins în zilele noastre…
Dar în 1973 lucrurile stateau diferit. Dupa severa înfrângere a australiencei Court în fata lui Riggs, cauza sportului alb „la feminin“ primise o importanta lovitura de marketing. Initial, King a refuzat invitatia sforaitoare lansata de Riggs, caci Billie întelegea prea bine ca în joc nu-i este doar reputatia si o suma colosala (100.000 de dolari), ci întreaga imagine a tenisului practicat de femei. Raspunderea era imensa. Asisderea si asteptarea publicului. Dar pâna la urma, doamna King a ajuns sa primeasca provocarea veteranului Bobby Riggs. A facut-o pentru ca a crezut în inteligenta si putinta sa de a contracara antijocul practicat de fostul campion de la Wimbledon si Forest Hills. A facut-o si pentru ca suma pentru care se juca era una imensa, chiar si pentru acea vreme. Si a facut-o, poate în primul rând, pentru solidaritatea ei cu partenerele ei de circuit, în raport cu care simtea ca poarta o mare responsabilitate, inclusiv în plan simbolic si moral, nu doar juridic si financiar.
Partida s-a disputat pe data de 20 septembrie, în gigantica sala Astrodome de la Dallas. 30.000 de spectatori au umplut pâna la refuz gradenele si scaunele salii texane, stabilindu-se astfel recordul all time de participare cât priveste un meci de tenis. Meciul a fost transmis în direct de canalul american ABC. Conditiile în care s-a consumat partida nu o favorizau pe Billie Jean. Sistemul de disputare era „trei seturi din cinci“, tipic barbatilor, dar total necunoscut femeilor. Campioana nu era în apele ei, caci tocmai declarase forfait pentru US Open din cauza unor probleme de sanatate. Si totusi King a vrut cu tot dinainsul sa participe la „meciul secolului“, caci stia prea bine ca sportul alb, varianta feminina, îsi joaca viitorul si ca destinul acestuia atârna de rezultatul unei partide pe care initial se gândise sa o boicoteze. Ea a introdus o conditie, care sa functioneze ca un fel de „tampon“ psihologic – Riggs nu avea dreptul sa o atinga si sa-i adreseze vreun cuvânt pe întreg parcursul meciului…
Debutul înfruntarii a avut parte de cea mai fastuoasa prezentare, în tipicul stil american. Billie Jean King a intrat în arena într-o litiera purtata pe brate de membrii echipei de fotbal american a Universitatii din Dallas. Riggs, cu lovituri rapide si precise, s-a distantat rapid în primul set, având un break în fata, dar King a revenit, obosindu-si adversarul cu loviturile ei plasate si cu ritmul de joc superior. Mansa i-a revenit campioanei cu 6-4. Celelalte doua seturi au fost înca si mai clar dominate de aceasta, Billie câstigându-le la trei. Confruntarea nu a fost lipsita de incidente. La un moment dat, în pauza dintre ghemuri, Bobby i-a spus unui prieten aflat în tribuna: „Pariaza pe victoria mea 5.000 de dolari“.
Billie Jean King îsi aminteste, legat de acel meci: „Nu mi-a venit sa-mi cred ochilor, caci Bobby era incredibil de lent. Serviciul lui nu era deloc spectaculos, iar efectele la care recurgea nu m-au jenat deloc. Ma gaseam acolo, la fileu, ca sa-i demonstrez cât de rapida si de agila sunt. De cinci-sase ori a încercat sa ma paseze pe rever, însa i-am facut de fiecare data punctul. Dupa primul set am stiut ca nu ma poate învinge“.
Dupa ultima minge, Billie si-a azvârlit racheta în aer de parca ar fi câstigat un titlu de Mare Slem. Galanton, Bobby a sarit peste fileu si a îmbratisat-o, spunându-i „You’re too good“. Cecul de 100.000 de dolari i-a fost înmânat campioanei de „regele greilor“ din acea epoca, George Foreman. Începutul fusese facut…
„Partida secolului“ are însa si un epilog. În 2001a fost turnat un film intitulat „When Billie beat Bobby“. Pelicula a avut un frumos succes de public si de casa, caci naratiunea era foarte bine condusa, fara melodramatisme suparatoare. În ea au stralucit Holly Hunter (Billie) si Ron Silver (Bobby). Din pacate, Bobby se stinsese de cancer cu sase ani înaintea acelei productii hollywoodiene în care povestea luptei lui cu Billie Jean King fusese atât de expresiv narata. Se spune ca în noaptea de dinainte sa treaca în lumea dreptilor, Bobby îi telefonase fostei lui adversare pentru a-si lua ramas bun. Ultimele sale cuvinte adresate lui Billie au fost: I love you.