Inventarea tenisului (34)

Cupa Davis, o competitie cu usile închise? Întrebarea este legitima, daca vom cerceta cu atentie palmaresul acestui adevarat campionat mondial anual al tenisului masculin pe echipe în perioada anilor 1900-1973. Într-adevar, doar patru natiuni au reusit sa-si înscrie numele pe argintul lustruit al „Salatierei“ donate de Dwight Filley Davis, o cupa destinata mai degraba a servi drept urias recipient pentru punch decât ca trofeu al unui sport cât se poate de prezumtios. Este vorba despre Anglia, Statele Unite ale Americii, Australia si Franta. Pe scurt, istoria de pâna în 1973 a Cupei Davis a fost una de „familie“, în care însa s-au strecurat, cu tupeul obisnuit, reprezentantii „cocosului galic“.
Cum arata panoplia cu succese pe natiuni? Ei bine, pâna la acea data, americanii cucerisera douazeci si patru de editii, australienii douazeci si trei, englezii noua si francezii sase. Fireste, numarul editiilor nu coincide cu cifra succeselor, dar sa nu uitam ca au fost ani când suprema competitie masculina de tenis pe echipe nu s-a disputat, cel mai adesea din cauza razboaielor mondiale: 1901, 1914-1918, 1939-1945. Si adevarul este ca doar prezenta francezilor surprinde, caci anglo-saxonii au inventat varianta moderna a tenisului si tot ei au dezvoltat acest sport, exportându-l apoi peste tot în lume, dar mai cu seama în colonii. Anglo-saxonii, fie ei britanici, ianchei sau australieni, au transformat tenisul într-o constanta a sistemului de învatamânt si a celui dedicat activitatilor de loisir. Natural ca acest model, perpetuat de-a lungul a câtorva generatii, avea sa genereze o valoroasa baza de masa, din rândurile careia s-au selectat treptat marii campioni. Constituirea unei traditii a sportului alb, la fel ca în rugby, a asigurat o buna perioada un adevarat monopol anglo-saxon în cadrul acestei întreceri atletice si de societate.
Tenisul devenise o marca a apartenentei la elita, în primul rând cea scolara. Sa ne amintim ca de la colegiu si pâna la universitate, practicarea tenisului pe echipe devenise o moda si chiar o obligatie, iar „cântarirea“ calitatii stabilimentelor academice se sprijinea si pe punctajul adus de echipele de tenis masculine. Campionii colegiilor de prestigiu primeau burse de studiu la universitati celebre, iar antrenorii de valoare erau remunerati consistent si elogiati ca oricare alti membri ai corpului profesoral! Iar traditia s-a tot perpetuat… De pilda, astazi, ca si ieri, universitatile americane sprijina „exodul“ junilor tenismani de valoare din Europa de Est, acordându-le burse constând în stipendii financiare si ajutor de cazare, astfel încît trofeele competitiilor universitare pe echipe sa poposeasca în vitrina lor.
În asemenea împrejurari nici nu e de mirare ca tinerii jucatori de tenis din spatiul anglo-saxon au putut sa se formeze în conditii aproape ideale de competitie, ajungând sa cunoasca par coeur dificultatile si cerintele unei întreceri tenisistice pe echipe – ceea ce nu se poate spune despre sportivii francezi sau apartinând celorlalte natiuni angrenate în Cupa Davis. Iar faptul ca pâna în 1968 în competitiile oficiale internationale, deci inclusiv în Cupa Davis, erau acceptati doar amatorii, a fost un alt avantaj în plus pentru tenismanii ce proveneau din acele tari cu o puternica traditie universitara a tenisului pe echipe.
Cât îi priveste pe „cocosi“, în cazul lor, unul ce nu dispunea de „industria“ producatoare de campioni din spatiul în care se vorbea engleza, ceea ce a prevalat a fost talentul, inteligenta tactica, precedentul Lenglen si coincidenta aparitiei într-un acelasi moment istoric a unor personalitati de exceptie, cum au fost cei patru „muschetari“. Asa s-a si constituit de fapt traditia scolii franceze de tenis, cea mai puternica astazi, alaturi de cea spaniola, pe continentul european…
Daca lucrurile sunt clare în acest plan din perspectiva englezilor si americanilor, daca am descoperit „miracolul“ francez, unul generat mai ales de întâmplare si orgoliu revansard, nu trebuie sa neglijam explicatia pentru un alt gen de „minune“, cea produsa la Antipozi. În Australia, chiar daca traditia universitara nu era atât de bogata în tenisul pe echipe ca în Marea Britanie si Statele Unite, în schimb vanitatea nationala si dorinta de a afirma international suprematia australiana prin sport a determinat ca tinerii talentati si apoi campionii sa fie sustinuti financiar de mari întreprinderi industriale si bancare, ceea ce a facilitat dezvoltarea exploziva a sportului alb pe continentul din emisfera sudica. Si sa nu ignoram nici existenta unui „geniu“ al pedagogiei si antrenoratului, pe numele sau Harry Hopman, zis si „Magul“, un adevarat gurú care a condus echipa „cangurilor“ la cucerirea a nu mai putin de saisprezece „Salatiere de Argint“!
Doar ca lucrurile aveau sa se schimbe dramatic dupa ce a fost înfiintata Asociatia Tenismanilor Profesionsti si a aparut clasamentul ATP computerizat, al carui prim lider modial a fost românul Ilie Nastase, în 1973…