Inventarea tenisului (19)

Ingredientul number one al vietii contemporane este viteza. Asa cum reiteram si în episodul precedent, aceasta dimensiune a „trairii în galop“ nu a ramas indiferenta nici macar sportului, iar tenisul s-a calibrat si el în functie de o asemenea vitala nevoie. Astazi suntem foarte departe de elogiul lentorii facut într-o carte celebra de scriitorul praghez Milan Kundera. El recomanda încadrarea conducatorului auto pe prima banda, cea lenta, de lânga marginea autostrazii, precum si comutarea aparatului de radio pe lungimea de unda a unui post de muzica clasica – tocmai pentru a preîntîmpina ravagiile vitezomaniei, inclusiv în plan sonor, al sutelor de cai putere turati la maximum.
De fapt, Kundera invita la uitare selectiva… În prezent, sportul alb ar avea nevoie de o astfel de amnezie terapeutica, doar ca încetineala nu mai e posibila. Eu am întâlnit comentatori de tenis foarte seriosi care si-au scuipat în sân când le-am povestit ca ma pot delecta cu o partida „de pe vremuri“, sa zicem „un Wimbledon între Fraser si Laver“ sau „un Forrest Hills disputat de Ashe si Okker“. „Cum de mai poti privi la asa ceva?“, m-au întrebat ei stupefiati. „Tenismanii aia se misca parca au ralenti“. Si chiar despre asta este vorba. Despre tehnica rafinata înlocuita de forta vitezomana.
Aminteam în episodul trecut despre evolutia suprafetelor de joc în tenisul profesionist. Accentuam asupra faptului ca rezina sintetica Decoturf ajunsese sa fie vopsita în doua culori, pentru mai multa vizibilitatea telegenica, în anii ’70 ai marilor turnee americane. Dar oare ce a urmat acelui tip de suprafata, deja foarte rapida în raport cu naturalul suprafetelor clasice, de tip zgura sau gazon?
Ei bine, imaginatia tehnologica nu are limite. În zilele noastre am ajuns sa urmarim turnee ce se disputa pe suprafete cu nume diferite, în genul Taraflex, Rebound Ace, Green Set, în vreme ce deja „clasicul“ Decoturf si-a pastrat fanii. Ce au în comun toate acestea? Faptul ca ele sunt anvelope pe baza de rezine sintetice cauciucate. Foarte elastice, ele sunt categoric mai putin dure si mai putin traumatizante decât cimentul de odinioara, desi, paradoxal, numarul si tipologia accidentarilor au crescut, în loc sa se diminueze! La limita, diferentele între aceste suprafete sunt minime, desi unii jucatori, foarte sensibili, pot evoca nuante de viteza, consistenta, sonoritate si tuseu. Ideea de baza este ca mingea sa sara mult si rapid, iar schimburile sa nu fie lungi.
Dar sa introducem si o observatie. În anii din urma s-a constat si o tendinta contrara, a diminuarii vitezei de joc prin aparitia unor noi caracteristici ce definesc suprafetele. Publicul vrea sa vada disputa, schimb, rally – cum spun anglo-saxonii, nu deja previzibilul serviciu-voleu.
Toate suprafetele invocate sunt vopsite dupa inspiratia organizatorilor de turneu, în nuante distinctive, ce personalizeaza competitia, dar întru respectarea sacrosancta a regulilor de televizare, care se bizuie pe imperativul vizibilitatii mingii galbene!
În sala se joaca de regula pe mocheta. Începutul a fost unul de natura experimentala si îsi are originile în profesionalizarea tenisului de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Atunci, în Statele Unite, adeseori demonstratiile pro se faceau în parcari enorme, peste al caror ciment se aseza acest covor sintetic. Ulterior, mocheta a devenit suprafata tipica pentru indoor. Nu este deloc usor sa joci pe mocheta, caci textura textila face de multe ori imprevizibila saritura mingii, mai cu seama la retur sau când se pune problema unui atac de pe linia de fund pe o minge foarte „lucrata“. Traiectoriile mingii sunt ciudate, insolite, imprevizibile, iar marii campioni, în genul lui Rafael Nadal, nu s-au adaptat niciodata unor asemenea trasaturi. În schimb, exista tenismani care se simt ca pestele în apa pe mocheta – Roger Federer, Novak Djokovici, Andy Murray, Robin Söderling.
Si înca un aspect. Confortul zgurei nu este egalat de nici o alta suprafata. Rar, extrem de rar, zgura genereaza traumatisme. Pe de alta parte, ceea ce francezii numesc terre battue e dificil de întretinut, este nevoie de ustensile si de materiale speciale, pe care sa le gestioneze o întreaga echipa tehnica, potrivit unui calendar ritualic de neignorat! Din aceste pricini, au existat constructori care au nazuit sa „artificializeze“ zgura, sa o faca mai putin dificil de întretinut si mai ieftina relativ la costuri. Asa au aparut suprafete hibride si lente, neomologate ca atare, de tipul mochetelor pe bile de cauciuc sau al acelora care acopera un strat mat de nisip. Pâna la urma, toata lumea a fost de acord: nimic nu se compara cu Maria Sa, zgura!