1555, Venetia. Antonio Scaïno da Salò, un monah italian, redacteaza si publica în capitala Serenissimei Republici o carte intitulata, destul de pompos, s-o recunoastem, „Trattato del gioco della palla“. Ca un cleric sa se ocupe la un asemenea nivel, deopotriva de principiu si de detaliu, de organizarea, asezarea si reglementarea strânsa a unui joc este, în sine, o performanta! Lucrurile stau ca si cum, astazi, de pilda, Prea Fericitul Daniel s-ar implica în negocierea calendarului competitional cu WTA de partea Federatiei Române de Tenis! Sau prea iluminatul teologo-politician Mihai Neamtu ar reprezenta România pentru stabilirea tragerilor la sorti cât priveste participarea echipei în Cupa Davis, prima grupa euro-africana! Nu e simpatic acest fenomen?
Lasând gluma la o parte, trebuie spus ca tratatul lui Scaïno a fost un text în acelasi timp savuros si serios, ludic si riguros. Nasterea sa a pornit de la un context empiric real, asupra caruia monahul italian a reflectat mult timp si consecinta acestei reflectii a fost tocmai redactarea ca atare a textului citat. Dar care a fost episodul istoric ce a generat o asemenea îngrijorare si necesitate din partea calugarului catolic?
Ei bine, Antonio Scaïno da Salò (1524-1612), tânar abate în cetatea Padovei, era un apropiat al ducelui Alfonso. Aristocratul, mare amator al jocului cu palma, la un moment dat s-a vazut pus în situatia de a se enerva cumplit în cursul unei partide, contestând valabilitatea unor puncte. De ce? Simplu: regulile erau prea laxe, prea ample, prea fara obiect conturat. Si ca asemenea contexte sa nu se mai repete, clericul s-a pus pe treaba, redactând acel tratat istoric ce numara nu mai putin de 315 pagini! Regulamentele cuprinse în marea carte a jeu de paume vizau atât maniera de disputare a punctelor, cât si normarea suprafetelor, natura materiala a acestora si felul în care ele trebuiau marcate.
Dar iata câteva fragmente din textul acestuia, asa cum va promiteam în episodul anterior:
„Strada pe care este amplasata suprafata de joc se cuvine sa posede un acoperis (postament) folosit pentru efectuarea serviciului, iar acesta trebuie sa aiba deschiderea intrarii într-un grajd regular; de asemenea, pe acea strada este necesara prezenta unui perete care sa corijeze aliniamentul neregulat al cladirilor rezidentiale renascentiste.
Strada pe care se desfasoara partida are cu necesitate o clopotnita dotata cu un clopot, iar aceasta este situata într-un colt al terenului. Lovirea mingii încununata cu câstigarea punctului se cuvine semnalata printr-un signal tot asa cum un negustor îsi cheama clientii în cadrul comertului stradal.
Un meci trebuie disputat într-un loc amenajat, care sa aiba gradene, jilturi si strapontine, asa cum poate oferi îndeobste spatiul eclezial al mânastirii, cel dotat cu coloane si colonade. Printre aceste marci goale ale suprafetei, mingea poate fi expediata în vederea câstigarii punctului aflat în joc. Un asemenea model clerical poate sta ca sursa de inspiratie pentru nobilii ce nazuiesc a construi la adapostul zidurilor de castel astfel de suprafete de joc, pentru a evita amestecarea cu prostimea iubitoare a jocului cu palma. În aceste conditiuni, jocul cu palma este posibil sa devina regele jocurilor si un joc demn de capetele încoronate…“.
Edificator, nu-i asa?
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 3952012-10-25