Intunecatul April

Imi place sa notez faptul ca un numar relativ insemnat de critici români importanti sunt fii ai primaverii. Printre acestia doua figuri proeminente ale literaturii contemporane: Gheorghe Grigurcu si Mircea Martin, nascuti, primul, pe 16 aprilie 1936, al doilea, pe 12 aprilie 1940. Ce semnificatie ori importanta ar putea avea acest fapt? Absolut niciuna. Si totusi… Citind si recitind opera acestor importanti fii ai primaverii suntem obligati sa constatam ca lunile aprilie ale creatiei lor sunt profund diferite, chiar opuse si, cu siguranta, incompatibile. Ca Emil Botta, poetul Gheorghe Grigurcu apartine poetilor damnati din „Intunecatul April“. Ar putea murmura, ca si inaintasul sau intru damnare, „oare ce mi-a scris pe frunte afurisitul destin/ cu litere fine, cu o pana de venin?“ si, tot ca acela, e regasibil in acest lamento trist si resemnat de esenta romantica: „Unde se duce, in amurguri cernit,/ singuraticul frate,/ alungat de toti, de nimeni iubit,/ fara cetate?“. El insusi „fara cetate“, poetul Gh. Grigurcu se afla „in exil printre oameni“ si, ca intr-un „Scut“ de Emil Botta, „Singuratatea/ cucereste umbra Poetului“. Cetatea exilului caruia i-a fost destinat poetul Gheorghe Grigurcu este, cum stim dintr-o lunga serie de marturisiri, dar si din poezia sa, „Amarul Târg“ a carei umbra mitologica si un pic malefica revine impresionanta intr-un dialog cu Iulian Boldea in revista „Vatra“ din aprilie a.c. „Ce inseamna pentru dumneavoastra – intreaba Iulian Boldea – spatiul pe care l-ati denumit, de atâtea ori, cu resemnata tristete, «amarul târg»? Un loc de refugiu? Un spatiu de recluziune? Un topos al exilului?“. Din toate câte ceva, dar mai ales „o consecinta a unei prigoane politice“, precizeaza poetul si marele critic de poezie Gheorghe Grigurcu: „Nu ma invoiam sa inalt ditirambi partidului si cârmaciului scaldat intr-un delirant cult. Incercarile mele, pesemne lipsite de acea abilitate trebuitoare in asemenea demersuri, de a ma stabili intr-un «Centru», de-a lungul celor saisprezece ani in care n-am putut avea nici un serviciu, dar si dupa aceea, au esuat“. Este insa un esec ce confirma un destin, caci, ramas in exil in Amarul Târg, „Se vede ca asa mi-a fost scris. De buna seama, exista un scriitor suprem care ne traseaza ursita precum unor personaje de roman“. Ca Ovidiu la Tomis, nonconformist si damnat aidoma Poetului „fara cetate“ din „Intunecatul April“ al lui Emil Botta, poetul nostru, un alt Ioan fara Tara al literaturii române „m-am straduit a ma adapta locului, asa cum te adaptezi unei zone geroase ori bântuite de arsita când n-ai incotro. Mai bine de douazeci de ani concitadinii mei culturnici m-au ignorat cu desavârsire, cu exceptia unor bârfe ori ironii, marginalizându-ma, ca sa zic asa, chiar in Marginea in care ma aflam… Deci Amarul Târg! Spatiu al recluziunii obligate, al exilului…“. La 75 de ani, veninul recluziunii, al exilului si marginalizarii nu si-a secat izvorul si, distilat in poezie critica ori reflexiuni de jurnal mai mult sau mai putin intim, se mai revarsa din calimara lui Gheorghe Grigurcu. Se stie ca, teoretic, acest important critic al nostru (poet si eminent critic de poezie!) e partizanul infocat, ca sa nu zic „fanatic“, al revizuirilor. Cel mai mult ar avea de suferit de pe urma revizuirilor, e de parere Gh. Grigurcu, scriitorii „urcati conjunctural pe un platou de mare altitudine. Cu cât au ajuns mai sus, cu atât caderea la bursa valorii va fi mai dureroasa. Gloriile anilor «realismului socialist» s-au topit inca mai de mult, aidoma unor oameni de zapada decazuti in noroi“. Care sunt aceste „glorii“ decazute in noroi? Urmeaza un sir de exemplificari intesate de incruntari si brutalitati pamfletare pe care eminentul critic le-a mai emis in repetate rânduri, fara a se putea vorbi insa de o revizuire critica in toata puterea cuvântului pe care el insusi ar fi intreprins-o. Ca sa nu mai spunem ca, in sesizarea si analiza mutatiei valorilor, orice revizuire implica o autorevizuire. Asadar, iata lista „decazutilor“ in noroi ai literaturii române dupa opinia lui Gh. Grigurcu: „Daca luam in considerare palmaresul mai recent al autorilor multpretuiti, constatam ca un Eugen Jebeleanu sau un Geo Bogza, care – sa ne amintim – faceau figura de «clasici in viata» au suferit o redimensionare drastica“. N-avem stiinta despre o atare „redimensionare“ a celor numiti „un G. B.“, „un E. J.“. Dimpotriva. Am citit recent in „Viata Româneasca“ doua articole admirabile despre „un“ Eugen Jebeleanu, semnate de Dorin Tudoran („Capitanul Ahab“) si Marian Draghici („Nimeni n-avea ceea ce el avea. Despre «Hanibal», dupa 40 de ani“). Poetul „Armei secrete“ (1980) ar fi implinit la sfârsitul lui aprilie 2011 o suta de ani. Recitirea lui procura argumente pentru o revizuire spectaculoasa. La antipodul „oamenilor de zapada decazuti in noroi“! Puseurile pamfletare n-au de-a face cu revizuirile. Trist si deplorabil este ca un critic proeminent precum Gh. Grigurcu nu e in stare sa-si puna teoria revizuirilor, justa!, in acord cu practica de format pamfletar. Domnia sa stie foarte bine ca „Telul revizuirilor nu e demolarea, desfiintarea valorii, act imposibil“ si citeaza in acest sens „cuvintele pururi actuale“ ale lui Benedetto Croce: „Nici un critic nu poate face artist pe cine nu e si tot astfel nici un critic nu poate, prin imposibilitatea metafizica sa nimiceasca, sa darâme si nici sa zgârie, cât de usor, pe un artist, care ar fi intr-adevar artist“. Nici un critic nu poate face asa ceva, cu o singura, unica exceptie: dl Gh. Grigurcu. Altfel cum sa intelegem ca din frumoasa teorie de sorginte croceana criticul cade cu bâta pamfletara in capul unor mari scriitori? Marin Preda, reia obsesiva antipatie criticul, are o productie „pe teme urbane indenegabil mediocra, umflata cu pompa de o critica jenant magnanima. La fel, va trebui sa dispara valenta sa de «constiinta exemplara». E o contrafacere savârsita in buna masura de Eugen Simion, dar – de ce oare? – contrasemnata de câteva nume literare de vaza intr-un numar (postdecembrist) al «Vietii Românesti». In realitate, autorul «Desfasurarii», nuvela constituind un pandant al romanului sadovenian «Mitrea Cocor», a fost o constiinta comunista, promotor si beneficiar al vasalitatii sale de partid, incredintat pâna la sfârsitul vietii ca «spiritului agresiv» ar trebui sa i se opuna «spiritul revolutionar». Mai persista ideea ca Preda s-ar fi situat cumva la antipodul ultracompromisului Eugen Barbu…“ Mai departe vine, previzibil, rândul „genialoidului bard“ Nichita Stanescu. Cel ce a oferit „oficialitatii perfide“ iluzia unui „blazon al innoirii ca un merit propriu“. Poet si el „umflat“ de exegetii care promoveaza un „entuziasm de colportaj“ etc. etc. „Beneficiar“, „indigest“, „rataciti“, „scabros“, „corupt peste masura“, „slujitor plin de râvna“, „ahtiati de functii“, „arghirofil“, „capatuiti“, „odiosul“, „oplosit sub pulpana“, „supusenia“ (criticii), „genuflexiuni“, in fine, „prea mult Preda“, „prea mult Nichita“, „prea mult Sorescu“: iata doar câteva epitete, calificative si judecati din inventarul critic al unui remarcabil poet si exeget al poeziei cu frânele facute tandari sub presiunea idiosincraziilor nutrite iremediabil de exilatul din „Amarul Târg“. Temperamentul polemic imbraca haina pamfletarului. In realitate, scriitorii care „sufera“ sub biciul lui Gh. Grigurcu sunt cei laudati de criticii „nesuferiti“ eminentului nostru critic: cu cât lauda acelora este mai mare, cu atât furia demolatoare a criticului creste si se sparge in capul respectivilor scriitori laudati si al criticilor lor. Cu razboiul tardiv si pierdut al poetului din „Un trandafir invata matematica“ si „Saluta viata“cu poetul „Necuvintelor“ – lucrurile devin, omeneste vorbind, mai simple: dupa ce declara in mai multe rânduri ca situeaza propria poezie „in prim-planul fiintei“ si ca „experienta mea intru vers concentreaza tot ce pot oferi mai profund si ca ma poate reprezenta“ si ca, in fine, „daca as fi nevoit, la judecata de apoi a literaturii, sa fac o alegere intre mult-putinul cu care ma infatisez, as opta fara sovaire pentru poezie“, avem intreaga explicatie a reactiilor de mai sus. Postura inconfortabila sau, ca sa parafrazez un titlu celebru, „contradictia lui Grigurcu e surprinsa cu acuitate si exprimata intr-o judecata definitiva de celalalt critic nascut in aprilie, Mircea Martin, un veritabil „clinician al criticii“ (cf. Al. Cistelecan in „Vatra“, 12/ 2010): „Comentariile sale ating deseori, fara retusuri ulterioare, rotunjimile unor medalioane critice, dar numai rareori si seninatatea caracteristica acestora. «Mastile» lui sunt nu o data deformate de tensiunile luptei. Criticul a lansat o veritabila campanie impotriva promotiei lirice a anilor ’60, a poetilor cu suprafata sociala si cu ecou la public mai ales – Nichita Stanescu, Adrian Paunescu, Marin Sorescu -, a caror importanta in ordine estetica incearca s-o minimalizeze cât poate. Initiativa sa consecventa consta in rasturnarea ierarhiei acceptate a poeziei române actuale, mai presus in inlocuirea de la intâietate a «seriei N. Stanescu» prin valorile considerate «mult mai temeinice» ale unei noi serii lirice, reprezentate de M. Ivanescu, Leonid Dimov, Cezar Ivanescu, Emil Brumaru s.a. Riscurile pozitiei sale nu stau in aceasta redistribuire a locurilor fruntase, cât in echivocurile produse de neputinta mentinerii de-a lungul intregii operatii de reevaluare a aceluiasi punct de vedere exigent si radical. Atitudinea fata de poeti ii creeaza lui G. anumite obligatii si in atitudinea fata de critici. Acestia din urma sunt penalizati ori de câte ori le scapa o apreciere favorabila despre vreunul dintre poetii in care el nu crede. Si, invers, orice apreciere negativa la adresa lor il binedispune. Dar si in privinta criticilor se pot sesiza anumite deosebiri de tratament: sublinierea apasata si chiar polemica a unor deficiente la unii autori importanti, si numai sugerarea lor, prin ambivalente ironice, la altii. Intr-un interviu, G. face urmatoarea confesiune, subliniindu-i el insusi «imprudenta»: «Nu putem intelege cu adevarat decât lucrurile cu care nu concuram». Prin implicarea unui orgoliu, a unei gelozii si, in orice caz, a unei malitii de creator, G. este cel mai saint-beuvenian dintre criticii nostri de azi. Si, desigur, prin arta de a-si distila «otravurile» cu subtilitate“. In dese rânduri, respectiva „distilare“ nu se mai produce …